Tu cât de „Soția tăcută” ești?

Fila întoarsă nu e complet albă: nu mai poți pretinde să fii persoana care erai înainte; inocența ta nu mai există, pentru a fi recuperată. Experiența pe care ai trăit-o poate fi nedorită, poate să nu fie altceva decât vătămare și irosire, dar experiența aceea are substanță, e concretă, dictatorială, trăiește în trecutul tău și îți afectează prezentul, orice ai încerca tu să faci în privința ei. Borcanul acela de murături pe care l-ai aruncat cu ani în urmă a ajuns poate la groapa de gunoi, dar încă există acolo, undeva. Poate că s-a spart, poate că e mci fărâme, însă nu a dispărut. Poate că l-ai uitat, dar uitarea nu e decât o obișnuință. 

În această analogie, groapa de gunoi este inconștientul. Nu inconștientul colectiv, ci inconștientul personal – inconștientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiecare articol e inscripționat cu numele tău și ștampilat cu numărul tău, inconștientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neașteptate (…). În conformitate cu Jung, tot ce rezidă în inconștient își caută o exprimare exterioară; o situație interioară care nu este conștientizată se va manifesta prin evenimente externe, sub chipul destinului. Filozoful grec Heraclit a lansat o idee similară când a spus că, în plan uman, caracterul este destinul. 

Partea I: Ea și El. Doi oameni de vârstă medie, cu preocupări total diferite, necăsătoriți dar împreună de peste 20 de ani, aduși unul lângă celălalt de un accident de circulație. Au construit totul împreună, El fiind genul masculin autoeducat și autoconstruit, antreprenorul care a pornit de la nimic și a ajuns la a-și pune pe picioare o afacere destul de însemnată și la a-i oferi Ei liniștea unui cămin de la ferestrele căruia se deschidea o panoramă fascinantă spre peisajul dominat de lac și de cer, învăluit de lumina înserării într-o nuanță de albastru uniform. 

Totul pare perfect la suprafață, liniștea căminului și a relației acoperă orice neînțelegeri sau aventuri, dorințe sau pofte deja făcute. La fel erau lucrurile și în familia Ei, unde cel mai dificil lucru, după cum singură mărturisea, a fost prefăcătoria. De cele mai multe ori totul era grozav, dar chiar și atunci când nu era, el se ducea la muncă, ea pregătea masa, ne așezam și mâncam cu toții, ne întrebau pe noi, copiii, cum a fost la școală și în fiecare seară se culcau în același pat. Niciodată nu era nimic de spus. Toți ne prefăceam că nu se întâmplă nimc. 

Toate aceste realități ale familiei Ei s-au găsit folositoare în relația pe care o are cu El, un el care consideră că monogamia nu a fost făcută pentru bărbați și susținea că toți bărbații înșeală mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul. În menționatul „mai devreme sau mai târziu” se afla și el, de ceva vreme, în acest început de septembrie. Toamna care urmează, cu siguranță nu va ucide numai natura…

La 45 de ani, Ea este încă frumoasă, apreciată de toți bărbații din cercul lui de prieteni. Parcă anii au uitat să își lase amprenta asupra tenului său deschis la culoare. N-a vrut să-i facă un copil și nici să-l lege de ea prin căsătorie. În schimb, au adoptat un cățel – o fericire cu blană și lăbuțe – pe care l-au numit Freud. A terminat psihologia, este o femeie inteligentă și extrem de sigură pe ea. Are darul tăcerii, consumând orice trăire în interior, păstrând aparența unei femei fericite și împlinite, departe de a-și suspecta soțul de infidelitate.

Îndreptându-se spre 50 de ani, El descoperă senzualitatea unei alte „ea” care își va face loc cu forța în viața lui. Este studentă și senzuală, tânără și rebelă, având astfel tot ceea ce este nevoie pentru a aprinde călcâiele unui bărbat care a ajuns la vârsta mijlocie, are o soție și o stabilitate emoțională acasă. Această tânără, a cărei pofă de viață îl obosește dar în același timp îl și revigorează, îi va oferi un copil, copilul pe care El l-a așteptat de la Ea.

Faptul că hotăsăște să se mute de acasă, să se însoare cu cea care îl va transforma în tată – fiica celui mai bun prieten al său de aceeași vârstă, să o părăsească și să o evacueze pe Ea din căminul pentru care amândoi au luptat, îl aduce într-un punc culminant al vieții, într-un vârtej din care singur nu mai poate să iasă, apropiindu-se cu repeziciune de un deznodământ tragic la care singur a pus piatra de temelie.

Soția tăcută este Jodi iar El este Todd. Cealaltă „ea” este Natasha. Întregul triunghi sfârșește în propria singurătate, rămânând fără bază – care era, de altfel, punctul de susținere, cea mai importantă componentă a sa.

Heather Gudenkauf caracterizează „Soția tăcută” ca fiind un portret cutremurător al unei relații cu un sfârșit devastator. După Maclean’s, este un roman negru savuros, mai inteligent, mai profund și mai pătrunzător decât altele de același gen.

Cu un sfârșit previzibil și o acțiune atât de comună tuturor celorlalte cupluri care se confruntă cu problema infidelității, Soția tăcută nu aruncă printre file suspans sau acțiune. Orice mișcare poate fi ușor de anticipat. Este un roman savuros datorită lui Jodi, un personaj captivant și complex, un psiholog cu diplomă și o femeie extrem de inteligentă. În rest, prea ușor de citit, prea lipsit de acel „ceva special” care te face să nu mai lași cartea din mână. Asta spre deosebire de Fata din tren a Paulei Hawkins.

Este considerat thrillerul psihologic al anului. Este coerent și simplu. Îl recomand pentru o lectură rapidă… și pentru Jodi! Jodi chiar mi-a plăcut. Are și pasaje interesante, desprinse din realitate, pe care le-am savurat și notat. În rest, cu siguranță A.S.A Harrison are romane mult mai bune, pe care abia aștept să le descopăr.

Pe Jodi, Soția tăcută – de A.S.A Harrison, am găsit-o în librăria Humanitas și a costat 40 de lei acum o săptămână. Recent am plasat o comandă pe elefant.ro și am fost extrem de mulțumită de rapiditatea și starea în care au ajuns cărțile. Tocmai am verificat oferta lor și au o reducere de 38% la această carte, asta însemnând că acum a ajuns la un preț de 25 de lei. Eu zic că merită avută în vedere pentru o viitoare comandă, mai ales că transportul este gratuit.

Acum am început să citesc Un apartament la Paris de Michelle Gable. O găsiți în librăriile Humanitas sau pe elefant.ro la un preț foarte bun și transport gratuit. Părerea mea despre aceasta, în curând!

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file!

……………………..

Ale

 

 

 

Anunțuri

Ploaie. Azi vreau doar ploaie

De ce să fim triști când plouă? În jur e liniște, doar natura țipă dezlănțuită.

Ne ascundem de stopii de ploaie pentru a nu ne strica frizurile și ne ferim să ieșim din case pentru a nu ne murdări pantofii. Suntem supărați când nu avem soare pentru că nu putem popula terasele, parcurile, ștrandurile, grădinile. Tot ce ne rămâne de făcut este să ne refugiem în cărți, în tehnologie sau, pur și simplu, în noi înșine…

Când plouă, avem liniștea și calmul din jur, dar gălăgia din noi. Când avem soare, e invers. Soarele ne face să nu ne mai auzim mințile obosite de atâta agitație, ne face să ne simțim puternici, vii, cuceritori și importanți.

Când e soare, parcă suntem toți mai superficiali. Ne umplem de bucuria unei zile însorite și uităm de orice dramă, de orice scâncet, de faptul că undeva, în lumea asta, undeva plouă. Plouă, în sensul opus bucuriei noastre, nu neapărat cu stropi de apă, tunete sau fulgere. Undeva plouă cu moarte. Sau, poate plouă cu boală.

Când e soare, parcă ne dorim să cucerim lumea. Nimic și nimeni nu ne poate sta în cale. Atunci, parcă viața noastră este mai presus decât viața altora. Noi suntem cei mai puternici, cei mai frumoși, cei mai inteligenți, cei care știm adevărul… cei aleși!

Așa, de multe ori îmi doresc să plouă. Ploaia ne ține în case și ne oferă posibilitatea de a fi singuri. Starea asta melancolică parcă ne face să fim mai buni, mai înțelegători și mai permisivi. Ploaia ne ține atât departe unul de altul, cât și departe de a ne putea influența reciproc.

Dacă ăsta este prețul pentru pace, Doamne, fă să plouă în fiecare zi!

Vreau să fim triști ca să uităm de bucuria de a avea sub picioare lumea altora și să așteptăm cu ardoare bucuria unei raze și a unui cer senin. Vreau să fim triști și distanți unul de celălalt pentru a nu mai ajunge să ne facem rău. Vreau să stăm singuri în casele noastre, feriți de orice tentație de a construi împreună tactici de război sau planuri de a-i domina pe aceia mai slabi decât noi. Vreau să nu ne mai auzim de tunete pentru a nu mai avea inspirație în a concepe orice alte planuri care pot să împartă moarte și suferință.

Când plouă, suntem mai umani. Parcă simțim toți aceeași tristețe, parcă trăim toți aceeași dramă: aceea de a nu simți bucuria vieții cu adevărat. Când plouă, parcă prețuim mai mult viața și clipa tuturor.

Azi vreau să plouă în toată lumea. Poate așa, măcar pentru un moment, Terra noastră obosită va simți pacea! 

 

21 septembrie, Ziua Internațională a Păcii

…………………..

Ale

 

Photo credit: Rogelio Yoyontzin Pérez-Buendía 

Luni vorbim despre SEX

Anume… sexul feminin!

Urmărind evoluția femeii de-a lungul istoriei, este ușor de observat că aceasta a ajuns de la statutul de simplu obiect în gospodărie și creatoare de urmași, la însăși stăpâna tuturor obiectelor. Exagerând un pic, bineînțeles, cu stăpâna absolută, de la a nu avea niciun cuvânt de spus, femeia a ajuns astăzi să conducă, să formeze, să călăuzească, să impună și să se impună, să mute munții din loc, să fie pretutindeni prezentă.

Sexul frumos face ca toată înșiruirea asta de cuvinte, pornită de la câteva exemple reale, să aibă sens. La final, concluzia este aceeași, fără nici măcar o singură urmă de discriminare cu privire la cei de sex masculin.

Seprembrie, anul curent, România. În general, la orice ghișeu, indiferent de instituția publică în care pui piciorul, ai de a face cu o femeie. Nu înțeleg de ce. Doamnele astea de la ghișeu au un mod specific de a te măsura cu privirea, de a te fixa într-un mod ciudat, deloc prietenos, făcându-te să te simți prost pentru îndrăzneala de a le fi deranjat în timpul serviciului care îți este, până la urmă, adresat. Dacă ești destul de curajos, de stăpân pe situație și reușești să treci de această etapă,  ferească cerul să te bâlbâi sau să vorbești prea încet în momentul în care îți expui problema! În ultima perioadă am acumulat ceva experiență în a sta la cozi și (credeți-mă pe cuvânt!) rarii domni, prezenți printre prea multele doamne, s-au comportat exemplar.

Vorbim despre instituții publice, populate zilnic de tot soiul de oameni: de la bătrâni la tineri, oameni care au diferite probleme de sănătate, oameni care nu vorbesc fluent sau nu înțeleg limba română, oameni care nu știu să scrie sau să citească. Adăugând la fluxul de persoane cu care ai de-a face zilnic un termen limită pentru depunerea unor situații, o problemă cu calculatorul sau cu dispozitivele care asigură ordinea la ghișee (cele care îți dau un bilet cu număr), dacă nu  ești o persoană calculată, stăpână pe situație și aptă să fie mereu drăguță, pe lângă faptul că îmi este greu să înțeleg cum ai ajuns să lucrezi într-o instituție publică în aceste condiții, îmi este imposibil să accept că încă ți-ai păstrat scaunul din spatele geamurilor pentru a putea să-ți verși zilnic nervii pe cel care, până la urmă, îți asigură ziua de mâine.

Mai am o problemă cu doamnele de la ghișeu: nu mă deranjează că manâncă pe fugă, nu am absolut nicio problemă să aștept câteva minute în plus până termină (sau măcar până termină din gură!). Înțeleg că uneori nu ai timp să stai nici măcar 10 minute. Ceea ce mă enervează este că, printre ele, încă există doamne care vin să te întrebe ce problemă ai cu gura plină. Nu vreau să duc mica mea prezentare la Codul bunelor maniere, mă rezum să mă îndrept către bun-simț. Doamnelor în cauză nu le-a fost explicat că ele sunt primele care reprezintă Statul tocmai pentru că în fața lor ajung majoritatea celor care au o problemă cu/în instituția respectivă. Respectul față de mine, cetățean, trebuie să vină din partea tuturor celor cărora mă adresez în mod oficial. Unde să mai pun că problema vorbitului cu gura plină am dezbătut-o în nenumărate rânduri începând de la grădiniță… O asemenea atitudine, altceva decât că nu dau doi bani pe omul cu care sunt obligate să poarte o conversație decentă și profesionistă mie nu-mi inspiră. Și asta, pe lângă lipsa totală de respect și bună-creștere.

De cele mai multe ori când semnalezi o astfel de problemă, indiferent de persoana căreia te adresezi, te trezești cu argumentul salariilor mici, stresului de la serviciu sau problemelor de familie.

Să vorbim despre salariile mici. Ok, am înțeles, nu este ușor să te descurci cu 800-1200 de lei pe lună (nu știu exact cât sunt salariile, dar vreau să cred că nu sunt mai mari pentru a le mai putea fi găsită o scuză). Lucrurile stau cu totul altfel. Problema că tu, doamnă nervoasă, ocupi scaunul din fața geamului pentru un astfel de venit, nu este a mea și nici a bătrânului cu o pensie înjumătățită care poate ți se adresează. Suntem rezultatul propriilor alegeri, nu? Știm cu toții cât este de greu să obții un post la stat. Este foarte ciudat cât e de simplu să îl și păstrezi! Pe lângă examenul pe care îl susții, care în toate cazurile este o aberație, treci de un interviu care ar trebui să analizeze cât se poate de obiectiv potrivirea unei persoane pe un anumit post. Metoda asta de ocupare a posturilor la stat este cât se poate de greșită și, se pare, nu avem destui ani de experiență pentru a realiza că schimbarea trebuie să se producă urgent. Înțeleg partea cu statutul profesiei pe care urmează să o ai, asta e ceva ce trebuie să cunoști extrem de bine, dar nu înțeleg de ce trebuie să îți încarci memoria cu legi care, dacă nu îți sunt disponibile în materialitatea lor, sunt oricum la un click distanță. Poate ar trebui să punem mai mult preț pe interviu, să-l combinăm cu o perioadă de probă, să vedem cine rezistă la stres cu zâmbetul pe buze pentru un venit atât de blamat și cine este capabil să și pună în practică ceva din teoria aia pe care a avut-o de memorat.

Eu pariez pe tineri cu tot! Dacă am avea tinerii potriviți măcar la ghișee, toți bătrâneii, analfabeții, bolnavii și toți ceilalți care trec pragul instituțiilor, le-ar părăsi cu zâmbetul pe buze, mult mai încrezători în tot ceea ce înseamnă stat, viitor sau România (teoria asta cu tinerii poate fi foarte ușor aplicată în toate domeniile). Tinerii ăștia începători ar asigura, în viitorul extrem de apropiat, acoperirea deficitului de persoanal cu experiență și cu viziunea modernă și practică care ne lipsește azi atât de mult!

Stresul de la serviciu? Să faci bani legal și curat, înseamnă stres. Să muncești, înseamnă stres. Dar dacă ești o persoană organizată, chiar dacă nu ai cum să elimini în totalitate acest factor, cu siguranță îi poți diminua efectele asupra psihicului. Și, din nou, un stres asumat nu este un stres impus! Știm și vedem cu toții cu ce se mănâncă relația cu publicul, nu cred că cineva se mai gândește că locul de muncă într-o instituție se rezumă doar la un outfit office sau la niște tocuri.

Dacă am nevoie de niște documente, sau am nevoie de informații, problemele tale de familie nu mă privesc. Da, pot să înțeleg că nu ai în fiecare zi cheful sau dispoziția să zâmbești 8 ore oricui îți stă în față. Nu toți avem o viață roz dincolo de muncă, dar asta nu îți dă dreptul să nu-mi răspunzi la salut sau să îmi vorbești pe un ton agresiv sau nepoliticos. Ce simplu ar fi dacă atât doamnele de la ghișeu, cât și cei care se află în fața lor ar uita pentru câteva minute problemele pe care le au și s-ar concentra exclusiv pe aceea care reprezintă motivul pentru care au ajuns acolo!

Și mai urât decât doamnele de la ghișeele instituțiilor publice se comportă secretarele din grădinițe și până la facultăți. Am ajuns aici datorită superficialității și relațiilor între care, ca oameni de bună-credință, trăim. Femeile astea (care, pe majoritatea nu le pot numi doamne – o doamnă are în primul rând respect, calm și clasă), par să nu înțeleagă niciodată care le este rolul și, cu atât mai puțin, care le este locul. Aceeași doamnă secretară pe care am felicitat-o pentru atitudinea pe care a afișat-o față de mine, mi-a spus că nu poate să fie drăguță cu toți studenții cu care are de a face, pentru că „unii nu înțeleg nimic din ce le spui, iar alții vin de prea multe ori cu aceeași problemă”. Ceea ce nici doamna respectivă și nici celelalte doamne, care activează pe un asemenea post, par să nu înțeleagă – este că nu sunt acolo pentru a-și îndeplini atribuțiile trecând totul prin filtrul propriilor emoții, sunt acolo pentru a acționa robotic, cu același bun-simț și cu aceeași politețe, indiferent de persoană sau situație.

Tot la doamnele astea secretare mă mai deranjează un lucru: nu cunosc nicio altă limbă în afară de română, în vreme ce altele care vorbesc foarte bine cel puțin una în plus și s-ar potrivi perfect în decor, nu au nicio șansă să ajungă pe o asemenea poziție. Nu am nicio problemă cu doamnele care lucrează de ani buni în același birou, unele poate de peste 10- 15. Să fim serioși, avem nevoie și de oameni cu experiență. Daaaar, într-un birou în care sunt două secretare, dintre care una tânără, mi se pare inacceptabil ca niciuna să nu te poată ajuta în situația în care instituția respectivă are de completat niște formulare venite din străinătate, în limba engleză. Când se scot posturile la concurs, pentru o secretară, chiar și în sectorul public, cunoașterea unei limbi de circulație internațională este de cele mai multe ori o condiție obligatorie.

Am tot vorbit la general pentru că nu are rost să ne ascundem după deget: în realitatea asta trăim. Excepțiile am de fiecare dată grijă să le complimentez. Într-adevăr, mi se pare un mare efort să fii drăguț cu fiecare persoană pe care trebuie să o ajuți, dar uneori ăsta nu e un drept, ci o obligație. Apreciez și le mulțumesc tuturor acelor doamne care lucrează în domeniul public și mai salvează, cumva, imaginea asta proastă, conturată de-a lungul timpului.

Cum lunea e o zi destul de ciudățică, săptămâna asta am început-o cu ce nu îmi place. Promit să mă revanșez față de doamnele pe care le-am amintit abia la sfârșit și sunt pe gustul meu cu o altă ocazie!

În final, ce soluții am avea? Cum am putea să schimbăm lucrurile care ne deranjează și ne privesc pe toți în aceeași măsură? 

Eu, personal, cred în generația mea și în cele care urmează. Cred în forța lor și în dorința de a da o față nouă României. Cred în oamenii care nu au trăit în perioada dinainte de ’89 și în viziunea lor actuală și modernă despre lumea în care ar trebui să trăim. Cred în aptitudinea lor de a compara în mod obiectiv trecutul cu prezentul, pentru a rezulta un viitor mai prosper și mai sigur. Cred că, netrăind ororile comunismului, au tăria de a aprecia adevăratele valori ale istoriei și de a nu repeta greșelile pe care le-au făcut multe generații până acum. Cred în spiritul lor de echipă, în seriozitatea, în puterea lor de a ridica din temelii o țară care după atâția ani este încă îngenuncheată în fața celor care nu vor să deschidă ușile ferecate, care par să nu mai dărâme zidul dintre NOI și ei. Cred că experiența o câștigăm mult mai repede. Cred să suntem mult mai competenți. Cred că avem speranță și cred că atunci când va veni vremea să fie alți „NOI” împotriva noastră, vom ști să îi creștem și să îi ridicăm, să le dăm încredere și mai ales… să le dăm o șansă! Pentru că de atâta au nevoie: de o șansă! Cred că momentul să investim în tineri este azi și acum. Cred că sunt cea mai prețioasă sursă pentru dezvoltare și cea mai puternică armă împotriva celor care au luat de-a gata totul, revendicând o țară în care au libertatea de a face tot ceea ce vor cu soarta noastră, profitând de sângele curs și de efortul unor oameni a căror cauză, reală sau doar imaginară, o calcă încă în picioare.

Eu cred în acești NOI de astăzi pentru că am crescut și m-am format printre ei. Sunt mulți tineri ale căror voci le auzim și a căror prezență o simțim mereu. Într-o mare măsură și ei sunt ceea ce avem nevoie, dar adevărata schimbare este în mâinile celor care încă așteaptă momentul să se facă auziți.

One day at a time, do what is right not what is easy! YOU are enough! Today, and everyday, I choose YOU! 

Share if you dare!

………………………….

Alexandra

 

 

Spune-mi ce seriale urmărești, ca să îți spun cine ești!

De când mă știu, îmi plac filmele și cărțile. Așa cum prefer o carte voluminoasă în locul uneia subțiri, scrisă fără prea multe detalii, la fel prefer serialele în locul filmelor. Cred că în 120 de minute nu ai deloc timp să te îndrăgostești de un personaj, să îl cunoști sau să îl urăști. Am nevoie de mult mai multe detalii pentru a ajunge acolo. Serialul îți oferă timp pentru toate acestea, pe lângă posibilitatea de a trăi fiecare moment alături de mult mai multe personaje. Acestea fiind spuse, în lista de mai jos voi scrie despre serialele pe care le-am văzut și pe care le-aș putea revedea oricând, la infinit.

1. Band of Brothers 

Saving Private Ryan m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de filmele care aduc în prim-plan realitatea dură a vieții de pe câmpurile de luptă. Dintotdeauna am avut o preferință pentru această parte a istoriei, cele două războaie fiind pline – de-a lungul dramei generale a situației de conflict – de dramele personale ale milioanelor de participanți.

Indiferent pentru cauza cărei părți au luptat, cei de pe fronturile de luptă au sacrificat, mai mult decât propria viață sau soartă, fericirea familiilor lovite crunt de pierderea sau lipsa celor mai dragi.

Acest serial monument, la regizarea căruia a participat și Tom Hanks, în cele 10 episoade, prezintă povestea reală a Companiei „Easy”, Regimentul 506 I.P. din Divizia 101 Parașutiști a Statelor Unite.

Întreaga serie este aproape o oglindă a realității. Datorită prezenței adevăraților membri ai companiei pe tot parcursul derulării serialului și susținerea scrieirii scenariului de jurnalele soldaților Screaming Eagles, acesta poate fi încadrat cu ușurință și în categoria „documentar”.

Band of Brothers este despre loialitate, prietenie, curaj, perseverență. Este încărcat de istorie, de cruzimea realității războiului. Este dramatic, sincer, sângeros. Este Richard Winters, Thomas Peacock, Harry Welsh, Theodore Heyliger, este fiecare dintre ceilalți peste 300 care au fost listați ca aparținând Companiei Easy la finalul războiului. Este cel mai bine construit serial bazat pe fapte reale pe care l-am văzut vreodată și singurul care nu cred că va putea trece pe locul 2 în topul preferatelor mele. Este mult prea complex și frumos pentru a-mi ajunge cuvintele care să descrie cât de mult mi-a plăcut.

Dacă iubești istoria sau pur și simplu ai vrea să afli mai multe relații importante pentru cultura ta generală, Band of Brothers este perfect pentru tine!

2.The White Queen

Dacă vorbim despre regi sau regine, nu mai am nevoie de niciun alt argument pentru a viziona un film sau serial. Încă din titlu am știut că va fi dragoste la primele minute!

În The White Queen este vorba despre femeile implicate în mod direct în războiul care pare că nu se mai sfârșește pentru tronul Angliei. Fondul acestui serial este conflictul dintre susținătorii celor două case: Lancaster și York, cunoscut sub numele de Războiul celor Două Roze și, în principal, povestea lui Elizabeth Woodville (The White Queen, reprezentând roza albă de York), soția lui Edward al IV-lea.

Deși serialul a fost anulat după numai un singur sezon, este delicios și extrem de plăcut de urmărit. Queen Elizabeth este interpretată de Rebecca Ferguson, căreia i se potrivește de minune acest rol. Atât de frumos construită, Elizabeth este o forță a naturii, o femeie puternică și inteligentă, gata să sacrifice orice pentru familia sa.

Deși un serial istoric la bază, substratul care prezintă povestea de dragoste dintre Elizabeth și Edward al IV-lea de York este și ea extrem de palpitantă. În numai un singur sezon, cunoaște nenumărate suișuri și coborâșuri, finalul fiind unul tragic și dureros.

Cu siguranță că The Tudors este mult mai cunoscut și vizionat decât The White Queen, dar este important de precizat că evenimentele prezentate de cel din urmă s-au petrecut cu puțin timp înainte ca Henry Tudor să învingă armata lui Richard la Bosworth Field, care l-a trimis direct la tronul Angliei.

3.Sherlock

Îmi plac de mor geniile iar Sherlock Holmes este unul dintre ele. Serialul este o interpretare modernă a cunoscutului personaj ale cărui aventuri se petrec chiar în secolul XXI. Aerul britanic în combinație cu Benedict Cumberbatch și scenele în care acesta „calculează” fiecare indiciu al investigațiilor pe care le conduce, fac din acest serial o adevărată capodoperă.

Îmi place că orice episod durează 90 de minute. Cele 90 de minute sunt, în final, prea puține pentru a te mulțumi și parcă trec mult prea repede.

Până să urmăresc Sherlock, nu aș fi crezut niciodată că un alt actor ar putea juca mai bine acest rol decât Robert Downey Jr. . După The Imitation Game și serialul despre Holmes, Benedict Cumberbatch m-a câștigat definitiv, fără urmă de îndoială. Sherlock-ul lui este unul mult mai inteligent, mai sofisticat, mai elegant și mai misterios. Aș vrea ca acest serial să nu cunoască vreodată un ultim sezon!

Episodul meu preferat este A scandal in Belgravia, unde Sherlock o întâlnește pe fabuloasa Irene Adler. Conexiunea dintre cei doi este savuroasă, între acești misterioși creionându-se o relație specială care nu poate fi încadrată în niciun tipar. Este interesant de privit acest contact al lui Sherlock cu o femeie atât de frumoasă, care lasă urme chiar și în mintea sa de geniu.

4.Luther

Idris Elba este DCI John Luther, un fel de Sherlock Holmes mult mai impunător dar la fel de retras și introvertit. Are o minte genială, inteligența sa reușind să îl scoată din multe încurcături. Singur, părăsit de soția sătulă de faptul că locul de muncă îi ocupă tot timpul, acesta încearcă să-și găsească un loc liniștit și de refugiu în lumea gălăgioasă din care face parte.

Catalogat ca fiind un om fără sentimente, acesta ascunde o sensibilitate cuceritoare, fiind extrem de implicat și de atașat de toți cei care fac parte din echipa sa.

De cele mai multe ori preferă să investigheze singur, să se arunce fără nicio ezitare în brațele pericolului, atitudine care îl apropie fără să vrea de Alice Morgan, o criminală cu sânge rece, un geniu malefic. Amintirea fiecărei întâlniri cu Alice îl urmărește pe parcursul întregului serial, provocându-i parcă o dependență de semnele pe care aceasta ține să i le trimită din când în când, între întâlnirile care au loc fizic.

La momentul de față, John Luther este personajul meu preferat, acela care însumează toate calitățile care mă conving să urmăresc un serial din această categorie. Pentru mine, este investigatorul perfect, iar faptul că Idris Elba este cel care îl întruchipează adaugă un plus pe lângă toate cele descrise anterior.

5.Da Vinci’s Demons

Leonardo da Vinci este cel mai cunoscut reprezentant al Renașterii italiene, emblema acestei perioade remarcabile, considerat de mulți cel mai de geniu om din istoria întregii omeniri.

Serialul surprinde atașamentul inventatorului Leonardo față de Verrocchio, în al cărui atelier din Florența a cunoscut ce înseamnă cu adevărat „acasă” și față de care nutrea o dragoste nemărginită, considerându-l tată, loialitatea față de familia Medici, iubirea pe care acesta o avea față de Lucrezia Donati, amanta lui Lorenzo de Medici și spion al Romei, prietenia sa cu Niccolo Machiavelli și Zoroaster, căutarea disperată a mamei sale – a cărei imagini îl urmărea la tot pasul și rivalitatea sa față de Girolamo Riario, aflat în „gașca celor răi” a acestui serial.

Aventura fascinantă a tânărului geniu Leonardo este presărată cu conflicte dintre cele mai serioase, trădare, scandal și suferință. În încercarea acestuia de a pune în valoare arta și frumosul lumii înconjurătoare, spiritul neliniștit se lovește de multe pericole care îl pândesc la tot pasul, fiind întotdeauna în centrul evenimentelor pentrecute în minunata Florență.

Am savurat fiecare episod și am trăit povestea lui Leo cu sufletul la gură, cu toate că preferatul meu din această serie a fost Girolamo Riario. Cufundat în propria dramă, acesta dă gust întregului serial prin dualitatea de forțe care îl domină, construind un personaj pe cât de curajos și loial, pe atât de hotărât în a distruge tot ceea ce-i stă în cale, trecând deseori dintr-o parte în alta a grupurilor de interese.

Un amestec de realitate și ficțiune, acest serial este unul care merită trecut în lista celor văzute, fiind seducător, complex și viu.

6.Vikings 

Aș vrea să știu dacă există vreo femeie care să nu fie cucerită de Ragnar Lothbrok, de ochii și de mimica feței lui. Vikings este povestea lui Ragnar, a iubirilor și cuceririlor lui, a trădării fratelui său, a căutării adevărului despre divinitate și a neînfricaților vikingi, care au speriat întreaga lume în urmă cu peste o mie de ani.

Cel mai interesant personaj al serialului este Floki, maestru în construirea bărcilor lui Ragnar, invidios pe prietenia liderului său cu preotul creștin Athelstan, care a jucat un rol de călăuză în viața acestui temut conducător al vikingilor. Floki este obsedat de zeii nordici și urăște creștinii, fiind unul dintre cei mai mari războinici ai lui Ragnar Lothbrok.

Un mare sprijin în cuceririle care îi sunt atribuite îl găsește în Lagertha, fosta sa soție și un admirabil războinic, care trăiește cu durerea de a-și fi pierdut singura fiică și de a nu mai putea avea un alt fiu în afară de Bjorn.

Deși nu există documente care să ateste în mod sigur existența acestu mare conducător viking, acestuia îi sunt atribuite, printre altele, capturarea Parisului din 845 și atacul asupra Nothumbriei din 865.

Deși serialul nu a fost finalizat, istoria vorbește despre înfrângerea armatei lui Ragnar și luarea acestuia ca prizonier, acesta găsindu-și sfârșitul în chinuri groaznice. Chiar dacă serialul nu ar fi conform cu istoria, nu m-aș supăra să văd un alt final cu totul neașteptat al acestei povești.

7.Game of Thrones

Ultimul, dar aproape primul între favoritele mele. L-am lăsat la final pentru că este serialul care m-a făcut să trăiesc cele mai mari dezamăgiri!

„All men must die!” – am înțeles. Dar de ce de fiecare dată când îți place atât de mult un personaj, el e primul sau următorul care moare?

Ned Stark, Khal Drogo, Oberyn, Joffrey, Catelyn Stark, Robb Stark, Ygritte sunt doar puțini dintre cei care m-au făcut să plâng la fiecare final de episod.

Într-adevăr serialul cu cele mai multe și cele mai frumoase personaje, cu acțiunea cea mai complicată și cu participarea celor mai mulți oameni pe platourile de filmare, Game of Thrones provoacă dependență! Aproape că zilele dinaintea lansării unui nou sezon par că nu mai trec niciodată. Ținutul Westeros care cuprinde cele Șapte Regate și este condus de pe Tronul de Fier și este ceva fantastic! Deși nu am citit cărțile, serialul a reușit să îmi depășească de prea multe ori așteptările ca să renunț în a-l mai urmări sau a-l recomanda.

Nu știu dacă aș putea vreodată să îi înțeleg pe aceia care nu găsesc, din multitudinea de motive cu lipici la public, măcar unul pentru care să urmărească acest serial. Dintre poveștile, casele, dramele, personajele puse în scenă, este prea puțin probabil să nu găsești ceva atractiv aici. Este dragoste, acțiune, aventură, horror – toate sub același nume: Game of Thrones!

…………………………

Alexandra

 

 

Între tic și tac

Distanța dintre noi doi se confundă cu
un univers paralel
în care noi, amândoi
încercăm să atingem cu tâmplele ecoul
vocii celuilalt
care se pierde încet printre niște stânci
la fel de paralele.
Când vorbești ești mai departe.

Liniștea surdă apasă bătăile inimilor
care nu se mai disting între tic și tac.

Într-un univers fără kilometri
tu și eu
nu am mai vâna un ecou.

Într-un univers fără timp
tu și eu
n-am mai fi doar niște bătăi de inimi surde.

Tu și eu
doar am fi.

11 mai, 2016

……………………………

Ale

7 filme pentru 7 zile

Deși îmi plac mai mult și prefer serialele, pentru că o medie de 100 de minute este incredibil de puțin pentru a mă putea detașa de povestea unui anumit personaj sau a unui grup de personaje, există și filme ale căror poveste mă poate cuceri cu cele 2 minute de trailer.

De obicei, caut povestea – povestea este cea care te face să tesari, să simți, să râzi sau să plângi. Cu cât este mai reală, cu atât are mai multe șanse de a ajunge în topul filmelor mele preferate! Ordinea de mai jos ar putea, astăzi, să reprezinte topul preferințelor mele. Mi-ar fi greu să aleg 3, 7, 10 filme preferate. Am impresia că fiecare film pe care l-am văzut are ceva interesant și diferit, ceva care l-ar face să merite să ajungă în lista mea cu „cele mai faine”. Am ales 7 pentru că 7 zile. Atât. Ele sunt:

1.The Girl with the Dragon Tattoo (Fata cu un dragon tatuat)

Minunăția asta se bazează pe romanul cu același nume al lui Stieg Larsson. Există două variante de film, ambele impresionante și extrem de captivante, care urmăresc să pună în scenă aceeași poveste: deslușirea misterului care stagnează de 40 de ani în jurul dispariției unei fete bogate, Harriet Vanger. Deși firul principal al filmului îl reprezintă investigarea acestei posibile crime, alături de relațiile de familie ale influentului clan Vagner, acesta se desprinde în alte două părți: lupta și percepția despre viață a lui Lisbeth Salander – un priceput hacker și o femeie extrem de interesantă – și drama personală a jurnalistului Mikael Blomkvist.

Aș putea să redau în mii de cuvinte părerea mea personală despre personajul Lisbeth Salander, acesta regăsindu-se oricând între personajele mele preferate. Este o tipă „altfel” – a cărei sensibilitate și compasiune este bine ascunsă de hainele negre, tatuajul cu dragon și freza ciudată. Inteligența o face să intre în multe încurcături, devenind o piesă importantă pe tabla de șah a unei presupuse crime în familie. Memoria ei fotografică și capacitatea de a face legăturile potrivite între multele mici probe descoperite mă duce cu gândul la un Sherlock feminin de excepție.

Prin 2012 am văzut pentru prima dată The Girl with the Dragon Tattoo, cel din 2009 și m-am îndrăgostit din primele minute. Este o variantă în limba germană, cu o Lisbeth jucată de Noomi Rapace și un Mikael interpretat de Michael Nyqvist. Personal, varianta asta mi-a plăcut mai mult decât cea de a doua, Noomi apropiindu-se mult mai mult de imaginea pe care mi-o conturasem despre Lisbeth, ea reușind să pară mult mai credibilă și reală decât ce de-a doua actriță. Legat de Michael, parcă nu mi-a plăcut la fel de mult ca Daniel Craig. Varianta perfectă de film pentru mine ar fi fost aceea în care Noomi și Daniel ar fi investigat dispariția lui Harriet împreună. Cu toate astea, filmul a câștigat 17 premii (printre care și unul BAFTA) și a primit 35 de nominalizări. Nu știu dacă 7,8 – ul de pe IMDB este relevant, din partea mea primește un 10 cu multe aplauze.

A doua variantă este un The Girl with the Dragon Tattoo din anul 2011, în care Daniel Craig face echipă cu Rooney Mara. Faptul că îmi place mai mult interpretarea lui Daniel nu are nicio legătură cu asocierea imaginii lui cu James Bond. Mai mult decât atât, cred că în acest rol care prezintă mici similitudini cu cel al agentului Bond, Daniel Craig este cu totul diferit, exprimă altceva. Mi se pare uman și implicat.

În încheiere, acest film este o dramă excepțională, fixată pe pământ, neavând legături cosmice și efecte SF. Dacă îți plac misterul, investigațiile și poveștile polițiste, filmul ăsta este perfect pentru tine. Mi-este greu să cred că vreodată mă voi plictisi să îl revăd, mai ales pe cel din 2009.

2.Malèna 

Filmul ăsta se petrece în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Monica Bellucci o aduce la viață pe Malèna, o femeie de o frumusețe deosebită, care stârnește invidia tuturor celorlalte femei din micul oraș italian în care se desfășoară acțiunea. Într-o perioadă agitată, în care moartea își găsea loc între cei vii la fiecare pas, devenind ceva firesc, frumusețea unei femei era considerată un păcat. Trăind cu gândul că soțul său a murit, Malèna este nevoită să se descurce singură într-o lume înnebunită de ororile războiului.

Întreaga sa imagine este conturată prin ochii unui tânăr de 13 ani – Renato. Acesta, în final, rămâne singurul care nutrește sentimente sincere de apreciere și dragoste față de această femeie. Aruncată de viață de undeva de sus către pământ, plecarea și revenirea ei în orașul italian marchează, de asemenea, schimbarea atitudinii locuitorilor față de o persoană înzestrată cu o frumusețea ca a sa.

Este un film sincer și dramatic, plin de sentimente contradictorii. După mine, Monica Belucci reușește să construiască o Malèna perfectă, imaginea aceasta fiind imposibil de răsturnat în eventualitatea apariției unei alte povești despre același personaj.

3.12 Angry Men

Un grup de 12 jurați țin în mâini soarta unui tânăr acuzat pentru uciderea tatălui său. Convinși de câteva probe de aparentă vinovăție, 11 dintre aceștia se grăbesc să îl condamne pe acuzat, considerând procesul acestuia o simplă formalitate, legătura sa cu crima fiind, în ochii lor, una evidentă.

Henry Fonda este juratul nr. 8 – singurul care stă împotriva verdictului celorlalți 11. Printr-o serie de deducții, acesta reușește să-i convingă pe toți ceilalți jurați de nevinovăția tânărului, decizia de achitare urmând să fie pronunțată în unanimitate.

Filmul, deși din 1957, este extrem de actual. Indiferent de ce sistem juridic vorbim, analiza superficială a unor probe de către un judecător sau de un grup de jurați este cât se poate de reală și ingrijorătoare.

Povestea pusă în scenă prin acest film este aceea a unui om capabil să analizeze obiectiv o situație care i se pune în față, capabil să-și păstreze și să își susțină părerea nealterată de aceea a celor din jur. Este despre curajul de a sta singur între oameni, de a susține adevărul și de a conștientiza importanța unui destin.

Și cu privire la acest film există două variante: cea despre care am vorbit mai sus, din 1957 și cea din 1997. Îl prefer pe Henry Fonda în alb-negru oricând!

4.Philadelphia

Philadelphia este un film extraordinar, care reunește în aceeași poveste doi dintre actorii mei preferați: Tom Hanks și Denzel Washington. Apare în 1993, bucurându-se încă de un succes răsunător, fiind pe buzele tuturor celor îndrăgostiți de filme bune.

Povestea lui Andrew Beckett pune în prim-plan o problemă cât se poate de actuală a societății contemporane: acceptarea. Fiind un avocat gay, bolnav de SIDA, acesta este concediat de firma la care fusese angajat, în ciuda performanțelor sale, tocmai pe acest temei. Joe Miller – avocatul care îl reprezintă în procesul împotriva firmei de avocatură care l-a concediat – reușește să depășească bariera impusă de propriile prejudecăți pe măsură ce îl descoperă pe Andrew, devenind la finalul filmului un om detașat de atitudinea sa inițială față de diferențele firești care există între oameni.

Philadelphia este un film de văzut în mai multe etape ale vieții, odată cu înaintarea în vârstă fiind perceput diferit, în funcție de experiența de viață câștigată.

Andrew Beckett este preferatul meu pentru că, înainte de toate, transmite curaj și multă dragoste față de cei din jur, în ciuda ochiului critic de care se lovește mereu. O poveste de viață uimitoare a doi oameni care într-un moment X al vieții ajung să perceapă lumea din jur unul prin ochii celuilalt, diferențele apropiindu-i și nu distanțându-i.

5.A Beautiful Mind

Mathematicians won the war. Mathematicians broke the Japanese codes… and built the A-bomb. Mathematicians… like you.

De când mă știu am apreciat matematica și matematicienii pentru complexitatea materiei și pentru complexitatea minților lor. O minte sclipitoare este de multe ori greu de înțeles și greu de integrat în societate tocmai datorită unei percepții diferite și mult mai „calculate” despre tot ce ne înconjoară.

Vorbim despre mintea sclipitoare a lui John Nash, jucat de Russell Crowe – actorul care îmi place datorită forței sale de a pune în valoare un personaj extrem de dur și extrem de sensibil în același timp.

Mai importantă decât contribuția lui Russell Crowe la construirea acestui personaj este însăși povestea matematicianului John Nash. Acesta își trăiește viața între matematică și boala psihică de care ajunge să sufere: schizofrenie paranoidă. De o aroganță ieșită din comun, alături de crizele dese de paranoia, acesta este acceptat de către cei din jur datorită geniului său, partea sa umană degradându-se încet în fața acestuia.

Un film despre drama din spatele succesului unui om, despre geniu și despre locul acestuia în societate. De fapt, este mai mult decât un film, este realitatea în care un om se naște și se dezvoltă, aceeași realitate care îl înalță dar care are, în același timp, puterea de a-l readuce la nimic.

6.The Imitation Game

Cum arată un film perfect pentru mine? Una bucată parte de istorie + un geniu + o poveste reală, nu inspirată din realitate. De preferat și un actor senzațional, cum este Benedict Cumberbatch.

Mașina criptografică Enigma a făcut senzație printre manevrele Germaniei din jurul celui de Al Doilea Război Mondial. Pentru a avea o șansă la victoria împotriva acesteia, se impunea cu necesitate găsirea unei metode pentru a reuși decodificarea mesajelor transmise prin intermediul acestei mașini. Alan Turing, matematician și criptanalist britanic, își aduce aportul în mai multe victorii ale Aliaților împotriva Germaniei naziste prin spargerea mesajelor codificare trimise de aceasta din urmă.

Ca orice geniu, și acesta a avut dificultăți de a se integra și de a fi înțeles de societatea în care crescuse și se formase. De multe ori, geniul său nu i-a fost un zid împotriva percepției oamenilor, care considerau că acesta duce o viață scandaloasă, fiind deseori judecat pentru homosexualitate.

Jocul Codurilor a câștigat un Oscar, alături de alte 44 de premii și 149 de nominalizări. Este un film care întoarce vorba potrivit căreia filmele noi sunt mai slabe decât cele vechi. Prin „descifrarea Enigmei”, Benedict Cumberbatch și-a definitivat locul în lista actorilor mei preferați.

7.De ce eu? 

Al șaptelea este un film românesc nu pentru că nu ar fi meritat să fie amintit la începutul listei, ci pentru că vorbește despre un caz dramatic românesc, al căror autori morali au fost oameni politici reali de care România încă se chinuie să scape.

Cristian Panait (în film Cristian Panduru), are curajul să dea o palmă sistemului corupt și mincinos în care a fost nevoit să își înceapă cariera. Drama acestuia începe când refuză să execute un ordin politic impus „de sus”, lipsa de conformare aducându-l în pragul sinuciderii.

Filmul pune în scenă o poveste de viață reală a unui om care a pierdut lupta cu sistemul datorită integrității și simțului responsabilității cu care era dotat. Deși este vorba de procurorul Panait, povestea lui de viață este regăsită cu ușurință în orice altă meserie, fiind o realitate tristă că încă există oameni care încearcă să impună anumite acțiuni sau inacțiuni într-o societate democratică.

De ce eu? – este filmul care te face să te trezești din vis, îți dă două palme și te readuce la realitate, te umple de revoltă și te face să conștientizezi că nu trebuie să stai în pasivitate și să asiști la o istorie care se repetă sau are toate șansele să se repete chiar sub ochii tăi.

…………………………

Alexandra