Lumea mea, din cerc în cerc

Nu știu dacă cineva care iubește poezia n-a citit măcar un poem scris de Charles Bukowski. Dacă încă mai există, aș vrea să pornesc azi de la The Crunch (zdrobirea) – una dintre preferatele mele.

too much too little/too fat/too thin/or nobody. laughter or/tears /haters/lovers /strangers with faces like/the backs of/thumb tacks/armies running through/streets of blood/waving winebottles/bayoneting and fucking/virgins. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau… un nimeni. Râset sau lacrimi, mânioși, iubiți, necunoscuți cu fețe de piuneze, armate alergând pe străzi pline de sânge, fluturând sticlele de vin, tăind și violând virgine.)

an old guy in a cheap room/with a photograph of M. Monroe. (Un bătrân într-o cameră sărăcăcioasă cu o fotografie a lui Marilyn Monroe)

there is a loneliness in this world so great/that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock /people so tired/mutilated/either by love or no love. (Singurătatea din această lume este atât de puternică încât o poți vedea până și în mișcarea înceată a acelor de ceas. Oameni atât de obosiți, mutilați, fie de dragoste sau de lipsa ei.)

people just are not good to each other/one on one./the rich are not good to the rich/the poor are not good to the poor. (Oamenii pur și simplu nu sunt buni unii cu alții, de la o persoană la alta. Bogații nu sunt buni cu bogații iar cei săraci nu sunt buni cu cei săraci.)

we are afraid. (Ne este frică!)

our educational system tells us/that we can all be/big-ass winners /it hasn’t told us/about the gutters/or the suicides. /or the terror of one person/aching in one place/alone/untouched/unspoken to /watering a plant. (Sistemul educațional ne spune că putem cu toții să ajungem oameni de succes, nu ne-a spus despre jgheaburi sau sinucideri. Sau despre teroarea pe care o simte o persoană trăind singură, neatinsă, căreia nu-i vorbește nimeni, udând o plantă.)

people are not good to each other./people are not good to each other./people are not good to each other. (Oamenii nu sunt buni unii cu alții.)

I suppose they never will be./I don’t ask them to be. /but sometimes I think about it. /the beads will swing/the clouds will cloud/and the killer will behead the child/like taking a bite out of an ice cream cone. (Presupun că niciodată nu vor fi. Nu le cer să fie. Dar uneori mă gândesc la asta. Mărgelele se vor clătina, cerul se va întuneca, iar ucigașul va decapita copilul ca și cum ar mușca dintr-un cornet cu înghețată.)

too much/too little /too fat/too thin/or nobody /more haters than lovers. people are not good to each other./perhaps if they were/our deaths would not be so sad. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau un nimeni. Mai mulți sunt cei care te urăsc decât cei care te iubesc. Oamenii nu sunt buni unii cu alții. Poate dacă s-ar întâmpla asta, morțile noastre nu ar mai fi atât de triste.)

meanwhile I look at young girls/stems/flowers of chance. /there must be a way. /surely there must be a way that we have not yet/though of. /who put this brain inside of me? it cries/it demands/it says that there is a chance. it will not say/”no.”(Între timp privesc tinerele fete: tulpini, flori de speranță. Trebuie să existe o cale. Cu siguranță trebuie să existe o cale la care încă nu ne-am gândit. Cine mi-a pus creierul ăsta în cap? Plânge, cere, spune că există o șansă. El nu va spune „nu”.)

 

Lumea noastră stă atârnată pe un fir de ață extem de subțire și tot ceea ce gravitează în jurul nostru este fundamentat pe diferențe. Politica, religia, orientarea sexuală, culoarea pielii, educația – construiesc în jurul nostru un zid imens, transformându-ne pe fiecare într-o Ana a lui Manole. Zidiți de vii de școli și de modelul social promovat de mass-media, continuăm să ne învârtim într-un cerc al cărui singur punct cunoscut și râvnit este centrul. O-ul de la geometrie.

Cu O-ul este o întreagă poveste. Înconjurându-l și aflându-ne constant pe circumferință, putem să realizăm cu usurință că nu putem atinge centrul decât construind razele invers, de la noi către el, sau diametre din punctul nostru către punctul opus. Punctul opus cercului nostru deseori se dovedește a fi punctul unui alt „eu”, care înconjoară singur propriul cerc și visează, de asemenea, să atingă un alt centru – centrul său.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă fiecare dintre noi am realiza că ne rotim geometric, în cercuri diferite, tangente, suprapuse, fiecare punct în care ne aflăm putând fi împărțit cu cel puțin o persoană prinsă în amețeala propriului ei cerc!

Dacă am reuși să ne detașăm de lucrurile care par să ne despartă și dacă am învăța să iubim și diferențele, nu întreaga lume ar fi mai bună, ci universul individual al fiecăruia.

Cerul este deasupra tuturor. Pentru toți plouă, așa cum pentru toți strălucește și soarele. Apa și aerul nu sunt doar pentru unii, ci pentru fiecare dintre noi. Poți să inspiri cât te țin plămânii și să îți alimentezi cu apă până și ultima celulă din organism.

Cum ar fi ca într-o zi, toate cuvintele care încadrează un om într-o anumită categorie să dispară? Cum ar fi să nu existe individualitatea dusă la extrem și să predomine spiritul colectivității și al susținerii reciproce?

Oamenii schimbă măști nu pentru a disimula realitatea, ci pentru a ascunde nevoile, durerile, poate chiar fericirea – de ochiul critic al celor cu care se intersectează. Ascund poveștile care i-au format și care i-au crescut pentru a nu fi catalogați într-un anumit fel sau respinși pentru că ar părea că nu se potrivesc realității pe care o trăim.

Azi am ajuns în punctul în care ne ferim să facem complimente, să apreciem frumusețea cicatricelor și alergăm constant după perfecțiune. Vorbim de ambalajul care vinde atât de bine și deghizează atât de frumos un conținut.

Singuri am alimentat depresiile și am făcut ca boala asta să fie în topul celor mai răspândite în prezent, preconizându-se că va ocupa detașat primul loc până în 2020 dintre cauzele generatoare de dizabilitate. Potrivit OMS, aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele din întreaga lume se luptă cu depresia, aceasta putând ajunge la suicid.

Dacă ne gândim că anual, 1 milion de persoane se sinucid și o mare parte dintre acestea suferă de depresie, ar trebui să le simțim pe toate apăsându-ne pe umeri. În plus, pentru fiecare persoană din acest milion, alte 20 comit tentative de suicid anual pretutindeni.

Și nu ne costă nimic să zâmbim mai mult, să îmbrățișăm mai mult sau pur și simplu să învățăm să fim mai indulgenți și mai permisivi unii cu ceilalți.

Ne este în natură să ne pierdem în detalii lipsite de importanță, distanțându-ne de general, de singura lege nescrisă care ar trebui să domine întregul sistem de legislații al lumii: iubirea necondiționată.

Aș vrea ca acasă și în școli să se predea toleranța și acceptarea faptului că diferențele sunt frumoase și ar trebui să unească, nu să dezbine.

Fiecare cerc are o poveste, vă amintiți? Și nu stă în mințile noastre a judeca direcția în care se învârte fiecare. Chiar dacă îi privim din sens opus, avem toate șansele din lume să ne intersectăm în același punct la un moment dat.

Evoluăm extrem de repede și în goana după cele mai noi gadgeturi uităm să prețuim cu adevărat fiecare gură de aer care ne intră în plămâni fără să simțim nicio durere și fără să facem niciun efort. Mai mult decât atât, ne considerăm evoluați și atât de departe de societățile antice, cu toate că am eliminat definitiv importanța de a ne îndrepta cu toții spre același centru, transformându-ne în raze care țâșnesc în direcții diferite din aceeași origine.

Apropiindu-mă de încheiere, nu pot să nu scriu despre Kaurna. În Australia, această populație de aborigeni din sud dau o lecție de viață lumii întregi. În limba Kaurna nu există cuvintele „te rog” și „mlțumesc”. De ce? Pentru că cei care fac parte din această colectivitate împart fără „te rog” și fără să aștepte „mulțumesc”, find atât de normal și natural să facă aceste lucruri. Noi, toți ceilalți, trebuie uneori să implorăm, să rugăm în genunchi sau să rămânem datori în semn de mulțumire.

Zilele trecute am vizionat filmul Human al lui Yann Arthus-Bertrand, care reprezintă o colecție de povești din întreaga lume care ne fac să ne oprim puțin în loc și să ne gândim mai mult la propria noastră viață. M-am îndrăgostit pe rând de fiecare poveste și de fiecare om care a făcut un pas înainte și a îndrăznit să împartă a mia parte din experiența lui de viață cu noi – lumea. Unii vorbesc despre fericire, alții despre tristețe, violență, pierdere sau disperare. Dar toți se întâlnesc în același loc, fiind capabili să simtă empatie unii față de ceilalți. Human m-a făcut să înțeleg că nimic din lumea asta, în afară de propria noastră conștiință, nu ne poate ridica din hăul de ură în care respirăm zi de zi.

Religia tuturor trebuie să fie toleranța iar politica ar trebui să fie compasiunea și iubirea față de tot ce încă mai avem întreg printre noi.

Îmi doresc să se răspândească Karuna în toată lumea, să colonizeze și să schimbe, să crească președinți și conducători de culte religioase, profesori și docotori, avocați și artiști. Vreau ca lumea să schimbe sensul cercurilor geometrice și să fie capabilă să revoluționeze toate calculele prin implementarea unor centre de cercuri noi, care să nu mai reprezinte originea fiecăruia și care să nu se mai afle la distanțe egale de fiecare punct de pe circumferință. Să fie un punct oarecare în interiorul fiecăruia, mobil și apt de a suferi transformări, rezistent la factori fizici și chimici dar și la sentimente și opinii din exterior.

Dacă nu ar exista „te rog” și „mulțumesc”, normalitatea lumii în care trăim ar putea fi, într-adevăr, readusă în centrul fiecărui cerc în care ne învârtim.

Împreună… Nimic nu pare prea greu când cineva e acolo să îți înconjoare cu brațele genunchii pentru a nu-i lovi, în cădere, de pământ.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………..

Alexandra

 

 

 

 

 

Anunțuri

Oamenii fericiți citesc și beau cafea

Vorbim despre doliu, despre o întâmplare tragică și încercarea unei femei de a se regăsi după ce nimic din realitatea în care deschidea ochii dimineața nu mai există.

Diane, Colin și Clara formau o familie fericită până în ziua în care un camion a lovit mașina în care fetița se afla cu tatăl ei. Amândoi și-au pierdut viața. Clara pe loc și Colin la scurt timp după accident, închizând ochii cu impresia că micuța lui a supraviețuit. Din acel moment începe lupta lui Diane cu depresia și cu durerea pierderii celor mai importante persoane din viața ei, care era tot mai mare cu fiecare zi.

La un moment dat, după ce a stat un an de zile închisă în casă, împinsă de prietenul ei cel mai bun Felix, hotăsăște să părăsească Parisul și să se mute într-un sătuc din Irlanda – țara în care soțul său visa să călătorească.

Stând la biroul lui Colin cu un atlas în față, parcurgeam harta Irlandei. Cum să-mi aleg mormântul sub cerul liber? Ce loc ar putea să-mi aducă pacea și liniștea necesare să fiu față în față cu Colin și cu Clara? Pentru că nu cunoșteam practic nimic despre această țară și aflându-mă în incapacitatea de a alege un loc anume, am închis în cele din urmă ochii și am pus degetul la întâmplare. Am întredeschis un ochi și m-am uitat apoi mai de aproape. Mi-am folosit și ochiul celălalt după ce am luat degetul să descifrez numele. Hazardul alesese cel mai mic sat cu putință, scrisul era abia vizibil pe hartă. „Mulranny”. Mă voi exila la Mulranny. 

În acest sătuc irlandez îi cunoaște pe Abby și Jack, proprietarii casei închiriate și fiind singură și forțată de această împrejurare să iasă din casă pentru a-și cumpăra cele necesare, face cunoștință cu oamenii zâmbitori și interesanți care populau acele meleaguri. Găsește refugiu în plaja care i se întindea în fața casei și în sunetul valurilor în timp ce afară erau furuni.

Prin Abby și Jack va mai descoperi o bună prietenă – Judith – și pe fratele acesteia: Edward. Edward îi este cel mai antipatic încă de la prima vedere, iar gesturile și modul său de a interacționa i se par total lipsite de tact. Un irlandez ursuz, exact opusul a ceea ce ea ar fi găsit fermecător la un bărbat.

Respingând-o și tratând-o cu indiferență, acesta câștigă teren în fața lui Diane. Relația lor de la început se va schimba brusc, iar bărbatul taciturn se dovedește a fi capabil de sentimente frumoase și sincere.

Pasionat de fotografie, Edward o va duce pe Diane într-o mică excursie care va reprezenta punctul de plecare al tuturor deciziilor pe care cei doi le vor lua ulterior.

Finalul este unul neașteptat, nefiind o carte care se termină într-o notă neapărat fericită. Se termină cu o mare incertitudine și îți lasă o dorință imensă de a fi citit printre rânduri detalii care să conducă la siguranța relației dintre Diane și Edward. N-o să spun de ce, însă  vreau să subliniez că mi-aș fi dorit ca cei doi să aibă o altă șansă sau cel puțin să se bucure de alte circumstanțe.

Edward… vreau să îi dedic un întreg pasaj. Până la Edward, cuceritorul meu preferat era Rhett Butler din Pe aripile vântului (de Margaret Mitchell). Deși m-am bucurat prea puțin de el, cartea având doar 170 de pagini, Edward l-a depășit pe Rhett încă de la început. Știam că vor urma momentele în care partea lui respingătoare avea să fie acoperită de cea care își arată sentimentele, de cea umană. Și m-am bucurat de fiecare sărut pe tâmplă și de fiecare îmbrățișre. Edward nu are încredere în oameni, cu atât mai puțin în femei. Dar se dovedește că până și lui i se poate întâmpla să se regăsească în femeia căreia nu-i acordase nici cea mai mică șansă la prima vedere.

Diane este curajoasă. Găsește forța să se aventureze singură într-o țară necunoscută pentru a se regăsi, în final dându-și o nouă șansă. Bărbatul taciturn din Mulranny o face să vadă din nou lumea cu încredere. Decizia ei din final este de apreciat, dar pe mine chiar m-a dezamăgit… poate că în asta se regăsește și frumusețea acestui roman.

Vreau să mai precizez că Oamenii fericiți citesc și beau cafea nu este un roman de dragoste. Nu este o carte prin care să trăiești povestea siropoasă a unui cuplu de îndrăgostiți al cărui destin este mult prea simplu și extrem de previzibil. Întreaga interacțiune care există între Edward și Diane se concretizează în îmbrățișări, pupici pe tâmplă și strângeri de mână. Nu este o carte cu replici bombonatice și pline de fluturași, nu este genul cu extrem de multe citate demne de statusuri pe Facebook. Și tocmai din cauza asta i-am dat o șansă și mi-a plăcut atât de mult!

Am cumpărat Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand de pe elefant.ro luna trecută și a costat 30 de lei. Momentan văd că nu este disponibilă pe site, dar cu siguranță nu este greu de găsit. Am văzut-o și la Humanitas acum câteva zile. Pe net sigur există pe undeva iar prețul nu poate fi mai mare de 35 de lei. La Editura TREI găsesc mereu cele mai faine cărți și abia aștept să mai descopăr altele din seria Fiction Connection.

Acum citesc Minciuni pe canapea de Irvin D. Yalom, așa cum am mai precizat. Urmează o părere sinceră și despre aceasta. După ce termin, sigur nu-mi mai scapă Jurnalul unei fete greu de mulțumit de Jeni Acterian. Până atunci, cu fiecare pagină mă conving tot mai mult că într-adevăr Oamenii fericiți citesc și beau cafea.

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file!

……………………..

Ale

 

Un apartament la Paris – o nouă iubire

În 2010, la Paris, a fost descoperit un nou portret semnat Giovanni Boldini, adăugându-se în colecția portretelor celebre aparținând La Belle Epoque o altă doamnă extrem de frumoasă: Marthe de Florian.

Giuseppe Verdi, Robert de Montesquiou, Lina Cavalieri, Marthe Bibesco sunt doar câțiva dintre cei ale căror figuri au fost puse pe pânză de Giovanni Boldini. Operele sale sunt admirate și astăzi de oameni din lumea întreagă.

Un amănunt care l-a făcut aproape la fel de celebru cum l-au făcut și portretele este decizia de a se căsători la vârsta de 86 de ani. Cu siguranță ați auzit de celebra sa replică din ziua nunții: „Nu este vina mea că sunt atât de bătrân, este ceva ce mi s-a întâmplat dintr-o dată!”. 

Vorbim despre un apartament care a fost închis timp de șapte decenii și redeschis pentru a fi valorificate, în cadrul unei licitații, toate obiectele care i-au aparținut demimondenei Marthe de Florian.

Cartea urmărește două fire narative aparținând unor lumi diferite: prima se bazează pe experiența trăită de April Vogt, expertă în mobilă europeană, la descoperirea comorilor din apartamentul despre care vorbim; al doilea fir urmărește viața lui Marthe, bazată pe jurnalele sale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

În mare parte, povestea lui Marthe este legată de viața și aventura acesteia cu pictorul Giovanni Boldini, de care era îndrăgostită, dar și de cea trăită alături de dandy-ul Robert de Montesquiou. Crescută de maici, aceasta fuge în Paris pentru a cunoaște succesul și pentru a gusta din viața plină de belșug a celor care locuiau acolo. Își începe cariera la Folies, unde îl cunoaște pe primul său întreținător: Pierre.

Fiind atât de frumoasă, această calitate îi este principalul aliat în a-și câștiga extrem de ușor faima și bogăția. Cu toate acestea, va rămâne până la final nefericită, neavând parte așa cum și-ar fi dorit de dragostea și atenția pictorului Boldini, care îi câștigase inima.

Paris, 10 februarie, 1919: E o vreme rece și umedă. Nu mi-am îngăduit astăzi să cumpăr cărbune pentru foc, să încălzesc apartamentul ăsta plin cu lucrurile mele. Fac cârcei la mână când mâzgălesc cuvintele acestea. Mi-e frică să nu mi se lipească degetele de stilou. Orașul e mort. Copacii, animalele, până și războiul, care părea atât de promițător, s-a terminat. Încă mai sunt transportate acasă mii de trupuri, familiile speră să-i mai vadă măcar o dată pe cei dragi, chiar dacă tot ce primesc e doar un cadavru. Oare ce s-a întâmplat cu Parisul pe care îl iubeam cândva? Cel plin de aurării și de catifele? Câtă vreme Parisul e mort, și sufletul i-a pierit. Așa e și inima mea, fiica mea, Beatrice. Și ea e moartă. E ori ironic, ori potrivit, ori complet necinstit ca o fată care s-a luptat să intre în lume încă de la naștere să piară în același fel. A curs sânge, atât de mult sânge, și până la urmă n-au salvat-o (…)”. 

În jurnalele sale vorbește deseori despre Jeanne, nepoata lui Victor Hugo, pe care o consideră vinovată pentru soarta sa de a rămâne orfană. Tatăl său, Victor Hugo, ar fi avut o relație sinceră cu mama sa pe care chiar o iubise, dar pe care datorită morții soției sale și a celorlalte împrejurări, nu a putut-o păstra aproape. Jeanne este rivala lui Marthe în societatea pariziană, între cele două existând un conflict tăcut pentru toată viața.

Marthe de Florian este o femeie interesantă, puternică și descurcăreață. Este „dama cu camelii” a pictorului Boldini, femeia care sfârșește tragic datorită sacrificiilor făcute pentru a se menține frumoasă. Este o doamnă controversată care într-adevăr a existat și și-a lăsat amprenta asupra secolului ei. Mi-a plăcut mult modul său de a scrie deschis și fără ocolișuri tot ceea ce gândește în jurnalele pe care le ținea, în acea perioadă fiind catalogat ca total lipsit de bun-simț să vorbești despre legăturile pe care o doamnă le-ar fi avut cu un domn, indiferent de nivelul la care acestea ar fi rămas.

April Vogt, personaj perfect construit și fermecătorul avocat din Paris – Luc, sunt cei care trăiesc o idilă drăguță datorită apartamentului deschis după șapte decenii. Luc este reprezentantul moștenitoarei averii lui Marthe și bărbatul cu care April își va petrece marea parte a timpului ei în Paris.

Recent înșelată de soț și confuză în ceea ce privește viitorul căsniciei sale, aceasta se lasă dusă de val în decorul magic al orașului, impunându-și să trăiască la maximum fiecare clipă.

Cartea se încheie cu o licitație de succes dedicată lui Marthe de Florian, în care portretul său se va vinde cu o sumă mult peste cea așteptată de casa care a organizat-o. April îi mai dă o șansă soțului său dar se pare că destinul urmează să o readucă în orașul iubirii, în Parisul lui Luc.

Historical Novel Society descrie cartea ca fiind o lectură încântătoare despre o istorie adevărată și femeia din spatele ei, iar The San Diego Union-Tribune confirmă că Parisul de ieri și de azi al lui Michelle Gable este o lume în care te cufunzi cu ușurință și cu plăcere. Atât cele două planuri paralele inteligent întrețesute, cât și redarea atmosferei și a farmecului orașului sunt atuurile acestui roman.

Nu am avut prea mult timp să citesc, cu toate că nu aș mai fi lăsat din mână cartea asta. Așa, timp de o săptămână m-am mutat și am trăit în Paris, în apartamentul lui Marthe.

Cred că Michelle Gable a reușit să pună pe hârtie ceva extraordinar: o bucățică de istorie. Datorită ei am cunoscut două persoane reale, pe Marthe și pe Boldini, dar și personajele April și Luc care fac ca toată căutarea de comori să te țină cu sufletul la gură până la ultima filă.

Recomand Un apartament la Paris cu cel mai mare drag mai ales celor care doresc să cunoască și omul din spatele portretelor celebre expuse în muzee sau păstrate cu sfințenie în colecții private. Descoperim aici artistul Boldini în încercarea sa de a fi om și de a trăi viața dincolo de pânzele din atelier.

Romanul l-am cumpărat din librăria Humanitas acum câteva săptămâni și a costat 40 și un pic de lei. Face parte din colecția Raftul Denisei. O puteți găsi pe elefant.ro la 32 de lei alături de o ofertă foarte faină valabilă azi, 16 octombrie: la trei cărți cumpărate, pe a patra o primești gratuit. Este în stoc și pe libris.ro, tot la același preț, unde beneficiați de transport gratuit. Cartea asta merită din plin să umple o parte din bibliotecă!

Urmează părerea mea despre Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand, pe care am terminat-o de citit imediat după aceasta. Momentan citesc Minciuni pe canapea de Irvin D. Yalom.

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file! Dare to share!

……………………….

Ale

 

 

„Pentru totdeauna”- Lucian și Alex

Oare de ce nu stăm mai mult să ne gândim la ce există dincolo de stele? Dincolo de puținul univers care ni se deschide în fața ochilor. Dincolo de nori, dincolo de albastru. Dincolo de linia de care trec și unde își găsesc loc toată dragostea și toată liniștea lumii.

Undeva, timpul sigur nu există și cineva sigur așteaptă în tăcere, primind de aici de jos tot ceea ce contează pentru suflet: iubire. Când te desparți de lumesc, îmbrățișezi cerescul. Și știu că poți să simți. Știu că sufletele rămân într-o conexiune permanentă cu tot ceea ce lasă jos aici.

Singurul lucru cert din toată lumea asta este moartea. Nimic altceva. Moartea despre care ne temem să vorbim în speranța că așa vom fi feriți de prezența ei în viața noastră. Ea are întotdeauna obiceiul de a-și face simțită prezența brusc, pe neașteptate, secerând vieți de care sperai să nu te desparți niciodată.

De ceva vreme, toate poveștile încep cu „acum 3 ani…” sau mai mulți, oricum niciodată mai puțini de 3.

Acum 3 ani se termina dramatic cea mai plină și mai frumoasă vară pe care am avut-o vreodată. Un accident avea să schimbe viața tuturor. Tot ceea ce era odată complet și frumos conturat acum arată ca o vază de cristal căreia îi lipsesc cioburi exact de la bază.

Adevărata dramă a vieții nu este moartea în sine, ci faptul că după ce ea se întâmplă, ceea ce te caracterizează cu adevărat nu mai este ziua ta de naștere, pe care nu o mai poți sărbători, ci ziua în care toți ți-au fost alături pentru ultima dată. Pentru cei mai mulți, data asta e 9 septembrie sau 29 august. Pentru cei care au fost acolo e 6 septembrie. Pentru restul… e ultima dată când ați vorbit, ultima dată când v-ați salutat, ultima dată când v-ați îmbrățisat sau alte ultime dăți.

Dacă vorbim despre oameni peste care trebuie să dai neapărat cel puțin o dată în viață, cu siguranță primii care îmi vin în minte sunt doi.

Aș dori tuturor să aibă norocul să cunoască un Lucian exact cum era Lucian al nostru. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt care să-l descrie, „fericire” ar fi cel mai potrivit. Omul care râde mereu molipsitor, cel care poate de fiecare dată să îți însenineze ziua fără să aibă nevoie de vreun cuvânt. Fiind prea dureros să spun „era”, cred și astăzi că este cel care prin viața scurtă pe care a avut-o, a schimbat-o pe a mea definitiv.

În cei 21 de ani a schimbat viața multor persoane, fiind primul care pleacă dintre noi, primul care ne învață ce este cu adevărat distanța, paralela dintre două lumi. Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri ultima țigară, ultima privire, ultimele minute, sunetele de aparat, mirosul de spital și mâna care era atât de rece. Și îmi mai aduc aminte că în 6 spre 7 septembrie 2013 l-am văzut pentru prima dată pe tati cu lacrimi în ochi. Era vorba despre „Micuțu” și despre toți ceilalți care au fost lângă el în ultimele minute în care a fost conștient.

Prima iubire se uită, dar niciodată nu o să uiți persoana cu care ai sărit în toate bălțile în drum spre casă, persoana care a împărțit cu tine toate prăjiturile de Crăciun, cea cu care ai stat nopți în șir până a doua zi dimineața la povești în fața blocului pe bancă, cea cu care îndurai toată iarna frig numai să nu stai în casă, cu care dansai oricând și râdeai mereu. Dezamăgirile se uită, dar persoana cu care puteai să vorbești despre ele și singura cu care ai fost cel mai sincer din toată viața ta – ea nu se uită niciodată!

Facem atâta dramă din orice dezamăgire, din orice iubire pierdută, dar nu realizăm deloc cât de fericiți ar trebui să fim că încă avem prietenul cu care să povestim, cel căruia îi putem spune tot ceea ce ne doare și cel care are, de multe ori, cel mai mare potențial să ne ridice de la pământ.

Acum 3 ani nu mă gândeam atât de des la toată lumea în care încă am rămas, la tot răul care se întâmplă și la câtă iubire pierdem fiind prea ocupați să construim un viitor a cărui singură certitudine este că stă sub un mare semn de întrebare, probabilitatea ca azi să fie cel mai îndepărtat viitor la care ai fi putut ajunge vreodată fiind una atât de crescută.

Știu că în viața fiecăruia există câte un Alex, fiind un nume atât de comun, dar cu siguranță nu în viața tutror există un Alex ca al nostru. Un Alex care să poată să spargă toată liniștea și plictiseala de fiecare dată. Un Alex care să fie în același timp unul singur și atât de diferit, atât de greu de citit și de ușor de judecat pentru cei care nu-l cunoșteau cu adevărat.

De prea multe ori întreaga viață înseamnă doar 26 de ani însă de prea puține este de ajuns ca să spui că un om le-a trăit și a trecut prin toate. Dincolo de orice alegea să afișeze exista întotdeauna ceva mai mult. Era bun, atât de bun cum doar un copil ar putea să fie. Suferea pentru orice nedreptate și deși era atât de greu de observat, îl afecta tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.

Pentru mine, Alex va fi mereu cel care chiar a trăit. El chiar râdea, chiar plângea, chiar se enerva. Nu era nimic superficial, făcut la voia întâmplării. A rămas cel cu care am planificat toată vara o poveste în fața blocului și care a rămas așa, la stadiul ăsta, pentru totdeauna.

Mi-e greu să accept că oamenii leagă întreaga viață a unui om, absolut tot ce a realizat și toată fericirea pe care o împărțea tuturor apropiaților de un eveniment atât de nefericit și de tragic. Fiecare avem o istorie pe care nu o va cunoaște nimeni niciodată. Mai mult decât atât, cu toții lăsăm urme în viețile tuturor celor pe care îi lăsăm în urmă. Când vom vorbi și despre 29 august 2016 folosind „acum n ani”, la suprafață vor rămâne doar iubirea și aprecierea tuturor celor care au avut marea șansă de a cunoaște pe cineva atât de prezent și de înfipt în realitatea noastră.

În mult prea multe cazuri conștientizăm abia după ce pierdem o prezență dintre noi cât era ea de importantă, de frumoasă și câtă bucurie putea să ne aducă. Deseori uităm să ne gândim că până și tinerii pot să dispară dintre noi, surprinzându-ne cu sufletele prea puțin pregătite pentru atâta durere. Uităm să trăim clipa cu adevărat, să ne bucurăm cât încă suntem o gașcă mare, să ne gândim la faptul că zi de zi ne apropiem de momentul în care rând pe rând, vom mai pierde câte unul dintre noi.

Niciodată nu o să încetez să mă gândesc cum ar fi fost dacă Lucian și Alex ar fi rămas aici cu noi. Cu fiecare zi care trece amintirile devin tot mai vii și încet-încet iau locul prezenței lor fizice, făcând ca tot ceea ce s-a întâmplat să nu te părăsească niciodată. Nu poți să uiți râsul unui om, lumina lui și felul în care te făcea să te simți fiind prezent lângă tine.

Pentru mine și pentru atât de mulți, Lucian și Alex sunt cei care mereu vor lipsi, părțile care vor rămâne întotdeauna goale. Sunt părțile noastre din universul de dincolo de stele. În fiecare zi ceva e și despre ei.

Noi am rămas mai mulți aici, acum ei sunt dincolo, în același loc în care îmi doresc ca râsul lor colorat să răsune împreună pentru noi și pentru tot ce au lăsat în urmă.

Nu știu dacă oamenii se transformă în îngeri după ce mor. Tot ce știu este că au avut aripi pe pământ și că semănau aici, printre noi, cu unii. Nimeni nu a rămas iubindu-le amintirea, ci iubindu-le sufletele și viața. Acum și așa, chiar dacă nu mai sunt, cu siguranță au devenit nemuritori.

………………………

Ale

„Fata din tren” are de astăzi un chip, o voce și un nume (despre carte și film)

Rachel merge în fiecare dimineață cu același tren. Știe că va aștepta la același semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineață al unui cuplu ce locuiește într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jass și Jason” și viața lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o sochează. Totul se schimbă și Rachel are șansa de a lua parte la viețile pe care le-a observat doar de pe margine. Cam asta spune descrierea de pe coperta din spate.

Am văzut pentru prima dată cartea asta pe YouTube, în clipul unei vloggerițe de la noi. Era prin vară, exact înainte de organizarea Târgului de carte Gaudeamus la noi în oraș. Când am văzut-o expusă la târg, am știut că trebuie să fie a mea. Era ultima copie rămasă. Am început să o citesc imediat după.

Înainte de Fata din tren am citit memorii, clasici, filozofie sau istorie. M-am rezumat la ceea ce exista deja în biblioteca de acasă, fiindu-mi milă de prea multele cărți care stăteau deja de prea multă vreme pe lista mea cu „urmează să citesc”. Mi se făcuse dor de ceva acual, de suspans, investigații și crimă.

Timp de trei zile am trăit cu sufletul la gură fiecare frază existentă în cartea asta. Abia m-am abținut să nu citesc finalul din prea marea curiozitate. Am ajuns să îndrăgesc fiecare femeie care ia parte la această acțiune pentru momentele ei de slăbiciune și pentru drama care se ascunde în spatele fiecărui destin.

Rachel este fata din tren, alcoolica fără job care călătorește în fiecare zi cu trenul de mică viteză de la Ashbury către Londra, cu plecare la 08:04. În fiecare zi, dus-întors, trece pe lângă casa de la numărul 15, pe care o cunoaște în detaliu de la draperii la cărămizi. La numărul 15 locuiește Megan Hipwell, împreună cu soțul ei Scott, un cuplu care pare minunat privit din afara casei, dar cu mari probleme în căsnicie. Imediat lângă casa de la numărul 15, la numărul 23, tot pe Blenheim Road, locuiește Anna împreună cu soțul său Tom Watson și cu fiica lor Evie.

Dramatic este că această casă de la numărul 23 a fost în urmă cu câțiva ani a lui Rachel, fiind cumpărată împreună cu Tom Watson, fostul său soț și actual soț al Annei – fosta sa amantă.

Totul se întâmplă în tunel. Una dintre celelalte două femei dispare, fiind găsită mai apoi moartă în pădure. Suspect e Scott, Kamal (psihologul), suspectă e și Rachel care nu-și poate aduce aminte ce s-a întâmplat în acea seară, ea fiind martorul cheie al dispariției, pionul principal în dezlegarea misterului morții dispărutei.

Din cauza problemelor cu băutura, Rachel nu se bucură de prea multă credibilitate în fața investigatorilor sceptici, fiindu-i extrem de greu să își amintească ce s-a întâmplat cu adevărat. Până la urmă, întregul fir al întâmplării va prinde contur în memoria ei, ajungându-se la un final neprevăzut, neașteptat și cu totul inedit. Deznodământul te lovește cu o a doua moarte, toate personajele influențându-se reciproc în ceea ce va deveni viitorul fiecăruia dintre ele. Scott, Anna, Megan, Tom, Rachel… povestea lor individuală devine parcă povestea unui grup, influențată de viața dublă jucată de numai două dintre ele.

Eu am cumpărat Fata din tren de la Târgul Gaudeamus cu 40 sau 50 de lei. O găsiți pe elefant.ro redusă la 19.50 lei de la 39, ediție de film. Are 406 pagini. Există și varianta eBook care costă 20 de lei, preț redus de la 25.

După ce am citit cartea și am fost impresionată de finalul imprevizibil, am numărat zilele până să văd filmul. Din 5 octombrie, în cinematografele noastre rulează The girl on the train – regizat de Tate Taylor – cel care a câștigat în 2012 premiul BAFTA pentru cea mai bună adaptare, cu filmul The help (un mic comentariu aici: The help este un alt film inspirat din realitate care mi-a plăcut enorm de mult!). Actrița Octavia Spencer a și câștigat un Oscar pentru cea mai bună interpretare a unei actrițe în rol secundar.

Emily Blunt (acea Emily simpatică din The Devil Wears Prada, în care joacă alături de Meryl Streep) o interpretează pe Rachel și pot să spun că încă de la trailer am identificat-o cu acea Rachel pe care mi-o conturasem citind cartea. Emily joacă un rol atât de greu și totuși… atât de bine! În plus, parcă întregul decor respectă cu sfințenie liniile trasate de carte. Trenul, casele, îmbrăcămintea, frizura…

În film avem de a face cu un Scott (preferatul meu din toată povestea) aka Luke Evans. Îl știți pe Owen Shaw din Fast and Furious 6 și Furious 7, nu? Exact el! Deși recunosc că fața lui Scott din capul meu semăna mai mult cu cea a lui Dr. Christian Grey (Jamie Dornan), m-am bucurat din plin de fiecare scenă în care apărea Luke Evans. Deși, dacă stau să mă gândesc puțin, aproape că se potrivește mai bine decât Grey în brațele lui Megan.

Despre Megan, dezamăgire. Nu este o zână, așa cum mi-o imaginam eu. Megan a mea semăna mai mult cu Julianne Hough decât cu Haley Bennett. Anna este Rebecca Ferguson. Ce aș putea să spun mai mult despre actrița pe care o iubesc pentru că este – Elizabeth Woodville – The White Queen din serialul cu același nume, despre care am vorbit în lista cu preferate? Mi-a plăcut mult interpretarea Annei pe care a făcut-o, deși nici cu ea nu prea seamănă imaginea conturată în capul meu.

Tom este Justin Theroux, un actor care îmi este cunoscut din Sex and The City. Apare la un moment dat printre episoade, nimic spectaculos sau senzațional. Tom al meu nu avea un chip, însă după ce am văzut filmul, cu siguranță îl are pe cel al lui Justin.

The girl on the train nu se bucură de efecte speciale, cadre excepționale sau natură deosebită. Filmul redă povestea din Anglia într-o Americă ploioasă și tristă. Cu un decor simplu, personajele sunt cele care dau totul pentru a transmite drama poveștii și sunt aproape cu mâinile goale. Convinge (filmul) chiar și așa publicul, ținându-l cu sufletul la gură, fiind la fel de greu ca în carte de prevăzut finalul .

Am trișat un pic mergând la film, stând lângă oameni care calculau în funcție de datele prezentate cine este ucigașul și știind povestea lui Rachel cu mult mai multe detalii decât cele pe care le-am văzut, cunoscând-o pe cea adevărată și întreagă. Cu toate astea, nu m-a dezamăgit deloc. Mi-a amintit imediat de filmele și serialele englezești pe care le urmăresc și pe care le iubesc sincer.

Pentru cineva care a citit Fata din tren, filmul e doar interpretarea unui alt regizor a poveștii care a fost deja regizată de cititor și care merită văzută.

Pentru cineva care a văzut The girl on the train, Paula Hawkins are cu siguranță mai multe detalii despre viețile lui Rachel, Anna, Scott, Tom și Megan. Fără detaliile respective nu ai cum să înțelegi cu adevărat personajele.

Prefer cartea, pentru toată nebunia de întrebări fără răspuns ce m-a ținut în suspans și pentru fiecare noapte în care adormeam cu o variantă a poveștii care, a doua zi, după încă câteva pagini, era demolată total. Daaaar… recomand cu tot dragul și filmul pentru Emily Blunt și Luke Evans (uh-oh!). Pentru Paula Hawkins și pentru carte. Pentru că este simplu, sincer, palpitant și foarte fain regizat.

Share if you dare!

…………………………

Ale

 

Școala românească – azi, cea mai mare crescătorie de oi din România

În 12 ani, zi de zi, pui câte o „cărămidă” la cutia în care vei trăi pentru tot restul vieții. În 12 ani, zi de zi, înveți să trăiești între limitele impuse de niște străini care au uitat complet că au fost cândva elevi în aceleași bănci în care ești și tu. În 12 ani, zi de zi, înveți cum să te integrezi cât mai bine în mulțime, cum să accepți că tot ceea ce ți se servește este absolut adevărat și absolut necesar pentru tine. În 12 ani, zi de zi, înveți cum să suprimi orice manifestare creativă, orice idee inovatoare pentru a putea fi încadrat în profilul absolventului cu diplomă de BAC.

Timp de 12 ani, zi de zi, înveți cum să fii oaia perfectă. Și BAC-ul este examenul care certifică calificativul tău de Experimentat în spiritul de turmă. Trist. Și nu faptul că trăim în România dă toată ecuația asta, în care viitorul – viața de după atâta școală – este necunoscuta, cu totul peste cap.

Gândind retrospectiv, clasele I-IV sunt un fel de acomodare între grădiniță și intrarea cu adevărat în business. La 6-10 ani, încă nu ești scârbit de tot ceea ce ți se impune, ba chiar îți accepți cu o anumită doză de plăcere statutul de școlar, de la făcutul ghiozdanului și a temelor, până la trezitul la ora 7 dimineața. În această perioadă a vieții, încă ești (aparent!) liber, ai tot timpul din lume pentru joacă și, ca bonus, înveți lucrurile elementare care te ajută cu adevărat în viață: cum să socotești cât rest mai trebuie să primești de la tanti care vinde la ABC, cum să îți numeri singur banii din pușculiță, cum să citești toate cuvintele din lume, un pic de limbă străină, un pic de istorie și geografie, ceva științe interesante și cum să scrii frumos.

În ciclul primar ești destul de mare să îți faci singur prieteni și încet-încet să descoperi care sunt oamenii cu care rezonezi cel mai bine. Doamna învățătoare te lasă să desenezi, să pictezi, să cânți, să alergi… de asta doamna rămâne cea mai iubită dintre toate cele care vor avea șansa să te învețe ceva. La modul general, doamna nu te bate, te înțelege, te pupă când te lovești și are grijă să îți creeze un ambient familial, în care tu să te simți în siguranță, înțeles și iubit. În clasa ideală, doamna îți permite să fii diferit, să faci singur alegeri – bune sau rele – și să nu fii judecat în funcție de ele.

Astăzi, de la începutul clasei a V-a, începi să primești instructajul pentru a deveni o oaie în adevăratul sens al cuvântului.

Eu îmi aduc aminte cu cel mai mare drag de gimnaziu, fiind un caz atât de fericit tocmai pentru că am învățat în primul rând de la oameni și abia mai apoi de la profesori. Un mare plus a fost faptul că am avut cea mai cool dirigintă, care nu a pierdut niciodată din vedere faptul că eram încă niște copii și cel mai simpatic colectiv din lume: din 28 de elevi, nu erau doi cu personalități măcar asemănătoare. Să crești zi de zi într-un mediu cu atât de multe contraste este tot ceea ce ideea de homeschooling nu îți va putea oferi niciodată. În V-VIII, în afară de mate, am primit rareori teme.

Matematica necesită exercițiu pentru a fi înțeleasă, 50 de minute pe zi nefiind suficiente pentru a stăpâni anumite noțiuni. Profu’ de mate era un om foarte amuzant, care știa să ne capteze atenția cu o glumă bună înainte de fiecare problemă de geometrie. Nu cred nici astăzi că există un altul care să deseneze cu mâna liberă figuri mai frumoase.

Doamna noastră de română își împărțea orele astfel încât la fiecare ultima din săptămână să reușim să recapitulăm și să ieșim pe rând la tablă la analiza frazei. Și niciodată nu ne dădea teste din comentariile care trebuiau memorate pentru capacitate. Le repetam împreună, în clasă, fiecare fiind liber să le recitească sau nu acasă. Doamna de română aprecia compunerile originale și când ne exprimam frumos în eseuri, fiecare după talentul lui la a îmbina cuvintele.

De la doamna de istorie am învățat că istoria în sine înseamnă mult mai mult decât ceea ce cuprinde un manual de 100 de pagini, scris cu subiectivitate de autori care au întâietate (din diferite motive) în construirea acestora. Tot de la această doamnă am învățat că o poză face cât o mie de cuvinte, am învățat să iubesc România pentru toți oamenii care au făcut ca trecutul să ne fie cea mai mare lecție de viață și pentru generațiile care vor scrie o nouă filă de istorie. De la dumneaei am învățat că singurul moment în care ești cu adevărat slab este cel în care taci și rămâi pasiv în fața tuturor nedreptăților din jur. Doamna nu ne încuraja să memorăm, ne spunea mereu povești legate de evenimente istorice și ne încuraja să îi răspundem la întrebări cu cuvintele noastre. Încă este profesorul meu de suflet, cel care a contribuit cel mai mult la persoana care sunt astăzi dintre toți cei pe care i-am avut.

Cu geografia am avut o relație deosebită, tocmai pentru că a început cu o dragoste foarte mare și s-a terminat, în clasa a VIII-a, cu o mare dezamăgire. Doamna noastră cu ochi albaștri vorbea cel mai frumos! Ne era drag să o ascultăm, să desenăm planete sau forme de relief și să repetăm capitalele împreună. Destinul a făcut să se mute la o altă școală pe când am ajuns în clasa a VII-a și odată cu ea a plecat și aprecierea mea pentru geografie. Cât de mult contează omul care îți este profesor! Noua profesoară, mai veche de două ori în învățământ decât prima, a fost tot ceea ce nu-mi doream. Diferențele făcute, deși aparent ascunse bine în spatele unor zâmbete false, se simțeau usturător. Nu exista nimic altceva decât stilul ei de predare, harta din manual și metoda ei de a reține termenii. Era tipul de profesor care nu-și lasă antipatiile sau simpatiile față de unii elevi la ușă, înainte de intrarea în clasă.

Știți ce faină poate să fie fizica cu o profesoară care îți desenează pârghia și scripetele și care, pe deasupra, scrie atât de frumos încât ți se pare că ai avea în față pe cineva care te învață caligrafie? Cu doamnele de fizică și chimie făceam experimente de fiecare dată când aveam materialele necesare și întotdeauna, pe lângă că era amuzant și plăcut, abia așteptam să mânuim ustensilele de laborator. Încă niște copii la vârsta aia, acestea erau jucăriile noastre preferate! Mii de scuze pentru paharele Berzelius, eprubetele sparte sau magneții rătăciți pe sub bănci – dar chiar a meritat tot ce ați făcut pentru noi! Ați câștigat, cu fiecare în parte, inima și atenția unor elevi care nu voiau nimic altceva decât să vadă cu adevărat ce înseamnă materia!

Iubesc limba franceză pentru că am avut două profesoare care au știut cum să îi descopere la fiecare oră frumusețea și melodia. Și îmi plac filmele franțuzești pentru că ultima mea profesoară de franceză din generală a avut grijă să îmi noteze niște titluri la sfârșitul caietului de notițe. Iubesc engleza pentru că pe doamna dirigintă o cunosc din clasa a II-a și pentru că profesorii pe care i-am avut și modul în care ei ne structurau orele, atât de departe de tirania din școla de astăzi, mi-au permis să merg la meditații pentru a o stăpâni cât mai bine. Da, limba străină învățată și exersată face cât toate notele de 10 pe linie și toate rezultatele lăudabile și aplaudabile de la clasă. Limba străină rămâne cu tine permanent, oriunde te va duce viața. Comentariile literare sigur vor fi uitate!

În 2007 toată povestea frumoasă cu generala, cu profesorii super și cu toată plăcerea de a merge la școală se termină brusc. De undeva de sus, am căzut într-o groapă imensă, întunecată, din care ai toate șansele să nu mai ieși dacă nu depui tot efortul să îți imaginezi că ești undeva deasupra ei, privind tot ce se întâmplă în jurul tău de acolo. Din clasa a IX-a și până la final de a XII-a am mers la școală doar de dragul colectivului, a dirigintelui și a celor două profesoare care în cele câteva ore pe săptămână în care ne întâlneam, mai reușeau să salveze din nepăsarea celorlalți.

Liceul m-a învățat că din 10 profesori, maximum unul dintre ei este dedicat meseriei și făcut pentru a o profesa. În liceu, nimănui nu-i pasă de tine, de potențialul pe care îl ai sau de gradul de ceativitate cu care ești înzestrat. În liceu totul se derulează repede, aproape pe nesimțite, abia când te trezești absolvent dându-ți seama câte pete de mocirlă ți s-au pus pe haina curată cu care au încercat alte zeci de profesori să te scoată din școala generală.

După ce am terminat liceul mi-am dat seama că doamna mea de istorie din generală avea dreptate: notele sunt cu adevărat arma profesorului.

În liceu, nota era moneda de schimb pentru absolut orice: agende, cărți, simpatie, antipatie, participarea la diferite activități, o notă mai bună la teză, un punct în plus la test. Nu degeaba, într-o clasă de 32 de elevi dintre care doar unul, în clasa a IX-a și prea puțini pe parcursul celorlalți 3 ani, au avut sub 10 media la română, jumătate nu au fost capabili să facă de un 5-6 la română la BAC.

Într-un liceu în care oamenii cu adevărat profesori sunt subapreciați și marginalizați, în care totul se bazează pe politic, singurul sentiment pe care ți-l poate lăsa această perioadă este dezgust și dorința de a nu-ți condamna propriul copil la o a doua dezamăgire. Nu vreau să dezvolt mai mult pentru singurul profesor care m-a făcut să am o altă viziune despre viață și care m-a ajutat să înțeleg mai bine tot ceea ce se întâmplă în jurul meu și în speranța că pentru alții sunt numai experiențe frumoase cu această etapă a vieții.

Am început cu aceste exemple pentru a se înțelege că întreaga mea idee despre învățământul românesc este una acuală. Am absolvit liceul și facultatea, am luat și BAC-ul și licența din prima, am atâtea diplome! Valorează 0. Pentru că nu m-au format, nu m-au învățat, ci m-au obligat să memorez și să reproduc.

După 16 ani de școală, visez la o lume ideală în care nu diplomele vor fi relevante, nu ele vor califica potențialul unui om, ci omul în întregul său. Sper la o societate în care școlile și facultățile să fie centre de perfecționare, SAM-uri pentru oamenii care vor să activeze în anumite domenii și care au înclinații pentru anumite meserii.

Vreau să mă trezesc într-o dimineață și să știu că viitorul nostru nu este limitat la ceea ce impune manualul școlar. Vreau să vină o zi în care oamenii care vor vrea să picteze, vor avea unde să picteze și cei care vor să studieze formule, vor avea unde să le studieze.

Istoria, de cele mai multe ori, nu este cea din manuale. Adevărul se pierde puțin câte puțin cu fiecare cuvânt schimbat, inversat, prost interpretat, intenționat denaturat.

Singura istorie veridică și pe care o poți crede 100% este cea care se întâmplă în fața ochilor tăi, cea la care tu însuți ai fost martor. În rest, totul se descompune și se recompune din miile de interpretări.

Dragi părinți, v-ați gândit vreodată că istoria pe care copiii voștri o învață în școli nu este una capabilă să-i pună în fața unui buletin de vot? Actualitatea are o rădăcină atât de bine înfiptă în istorie, cine face vreun efort să ajungă la sămânța din care s-au format sutele astea de crengi? La 18 ani, cel mai important drept pe care îl dobândești este acela de a contribui la alegerea unui viitor de care depinzi atât tu, cât și cei care se vor naște din tine. Un părinte prost informat sau manipulat are toate șansele să strice un copil deja educat de către școală în spiritul acceptării fără nicio cercetare. Copiii trebuie lăsați să judece gesturi, acțiuni, inacțiuni de unii singuri, fără a fi ghidați către un anumit rezultat logic. Indiferent de alegere, important este ca aceasta să fie una proprie, judecată individual, rezultată din propriile convingeri.

Părinții sunt martorii și complicii muți ai acestui sistem care spală creiere și manipulează, impune spiritul de turmă și lipește bandă adezivă pe buzele tuturor. V-ați gândit vreodată când, scârbit de atâta memorat și de atâtea materii, copilul vostru mai are timp să cerceteze altceva decât ceea ce i se servește intenționat în școală? Când, datorită sistemului de învățământ, mai are timp să se autodezvolte, să își găsească și să își fructifice pasiunile? La urma urmei, pasiunea este singura care te face să lucrezi cu suflet.

Sunt prea mulți care nu știu ce vor să facă în viață sau ce vor să urmeze după liceu. Cum ar putea să știe? Tocmai sistemul de învățământ a avut grijă ca 12 ani, zi de zi, să îl îndepărteze de practic și să îi servească doar teoretic. Școala românească nu îți dă posibilitatea să te descoperi, să te formezi într-un ambient care să te facă apt de o muncă pe care să o practici cu toată dragostea pentru ca mai apoi să fii productiv pentru toți ceilalți.

O altă problemă sunt notele. Pe parcursul anilor de școală, singura motivație a ta pentru a deschide o carte este nota de care depinzi pentru a trece clasa sau pentru a-ți mulțumi părinții. Tot notele pentru care înveți sunt cele care te ajută să intri la facultate. Deloc relevante în a te caracteriza, ele stau la baza judecății tuturor celor cu care ai de-a face. Tot ceea ce contează este că ai un 10 în catalog la limba română, cu toate că tu nu scrii corect gramatical. Ai luat un 10 la istorie pentru un proiect care de cele mai multe ori este copiat sau ai luat un 9 pentru că ai muncit prea mult, este prea bine făcut și profesorul consideră că, cu cea mai mare siguranță, este tot copiat.

După mine, oile perfecte sunt elevii cu 10 pe linie. 10 pe linie luat cu muncă și tocit, stat cu nasul în cărți zi de zi, 24/24 dacă se poate, supus tuturor și gata să rețină absolut tot ce i se cere. Dacă devii un elev de 10 pe linie și muncești pentru 10 pe linie, devii automat un inapt în ceea ce privește construirea propriei scări. Ești incapabil de a vedea peste zid. Ai tu un mare potențial în a mânca și ceea ce nu îți place (asta ca să nu folosesc un cuvânt urât), dar nu ești deloc capabil să gândești singur, să ai o opinie proprie. Și pariez că ai printre colegii chiulangii sau amenințați de corigență, unii care la anumite materii te bagă în buzunar, doar că ei sunt rebelii care nu-și dau interesul, cei pe care nimeni nu-i ia în seamă cu toate că pot mult mai mult decât sunt conștienți. Nu că aș încuraja chiulitul de la ore, dar nici presiunea asta psihică nu mi se pare prea bună pentru libertatea în gândire. Nu cred nici că un elev poate excela la o gamă atât de variată de obiecte de studiu. Trebuie să fie ceva cu un minus, oricât de mic ar fi el.

O să susțin întotdeauna că BAC-ul este cea mai mare prostie pe care a putut-o inventa o mână de oameni care au uitat total că au fost elevi.

Bacalaureatul este primul motiv pentru care întreaga activitate școlară este plasată între două mari directive: prima probă și cea de a treia. Indiferent de înclinațiile tale, ești testat obligatoriu din cele trei materii care le sunt favorabile numai unora, prea puțini, dintre elevi.

Cititul este important din nenumărate puncte de vedere. Dar, să fim serioși, cum nu tuturor le place matematica, așa nu toți au o pasiune pentru citit. Nu toți înțeleg sau apreciază figurile de stil. Pe cine interesează asta? De zeci de ani, pe nimeni. S-au perindat, poate, sute de foști elevi prin fața Legii educației și nici măcar unul nu a fost în stare să spună STOP! Parcă după ce depășim unele etape ale vieții, uităm definitiv că am trecut prin ele.

Mai mult decât atât, toate examenele din țara asta au fost inventate de oameni care nu le-au susținut pentru a le testa și care nici măcar atunci când le-au impus, nu erau capabili să le treacă. Cum ai putea să crezi într-o astfel de notare sau să judeci un copil după performanța de la BAC?

Nu-i poți impune unui elev să citească Bacovia sau Ion Barbu. Indiferent de vârstă, copilul are capacitatea de a întinde mâna către ceea ce-i place. Programa asta școlară și tot sistemul de învățământ este exact același lucru cu a-i pune în față copilului tău, zi de zi, un fel de mâncare pe care îl detestă. La un moment dat o va da afară! În condițiile astea, nu văd de ce ne mirăm atât de tare că la BAC se copiază. De ce ai învăța ceva ce ai ajuns să urăști deja? Pe cine interesează caracterizarea lui Felix când pe tine nu te-a convins Enigma Otiliei după primele pagini? Sau, poate că nu îți place Eminescu. O fi el cel mai mare poet român, dar eu una nu dau Oglinda oarbă a lui Gellu Naum pe întreaga lui colecție de poezii.

Ani la rândul, foști elevi și studenți au devenit profesori, învățători, parlamentari sau miniștri. Toți au luptat pentru note și mai ales pentru diplomele cu care și-au încheiat pregătirea. Câți s-au gândit să schimbe din interior ceea ce nu le plăcea la vârsta gimnaziului, liceului sau facultății? Câți încurajează elevii și studenții să se revolte împotriva modului în care li se impune o educație pe bandă de fabrică și câți dintre ei au curajul să se detașeze de programă și să predea cu adevărat o lecție unui copil?

Probabil este greu să accepți ca profesor că ai în față la fel de multe idei contrare alor tale câte fețe dezorientate de copil, dar sigur nu este imposibil. Hai să acceptăm originalitatea fiecăruia, adevărul absolut că nu toți vor avea un drum la fel de ușor în viață și să notăm lupta fiecăruia de a se integra într-o societate care își leagă absolut toate standardele de niște foi de hârtie, cu toate că nu face nimic împotriva tăierilor masive ale pădurilor noastre.

Până la societatea ideală, voi, profesorii… dați-ne aer proaspăt, construiți uși și ferestre pentru noi, creșteți-ne în așa fel încât tot ceea ce vom reuși să facem când vom fi mari să se datoreze și efortului vostru. Munciți pentru noi și mai apoi pentru voi, pentru că ați ales să practicați meseria care stă la baza tuturor istoriilor, evoluțiilor și revoluțiilor.

Nu ne-am născut păsări, dar școala este cea care poate construi aripi. Chiar dacă până astăzi a încercat din răsputeri să transforme niște copii în cârtițe, încă mai există șanse ca cineva să încheie perioada asta infinită de tranziție și să treacă direct de la antichitatea din sistemul actual, cel puțin la o epocă modernă…

„Cineva”-ul ăsta este un singular care cuprinde sute de mii de elevi și studenți care vor în tăcere altceva. Într-o zi, un profesor împreună cu clasa lui vor conduce o adevărată revoluție. Și va fi singura care va doborî fără arme sau mineri un mare „monstru”.

Azi și întotdeauna, învață ce îți place, citește ce îți place, fă ce te face fericit și niciodată să nu rămâi fără încrederea că poți să te ridici și singur. Într-o lume care profită de fiecare secundă de nesiguranță, ești cu un pas mai aproape de schimbare și de adevărata ta variantă prin simplul fapt că ai în sânge rebeliunea și siguranța că tu nu o să mai taci și nu o să mai accepți pasiv tot răul niciodată.

Share if you dare!

…………………………..

Alexandra