Vrei să cucerești la un party? Te ajut cu 5 propoziții care au trecere

Pentru că timpul trece foarte repede și ar fi cazul să dăm un mic update direct de la anul 2000 la anul 2016/17, m-am gândit să scriu despre inițiativa masculină de a câștiga o nouă cunoștință feminină la o petrecere măcar pentru o cafea următoarea zi. Pentru că nu evoluați, domnilor… 

Știm cu toții că femeile sunt diferite și nu există pe lume atâtea categorii pentru a fi împărțite între ele. Tocmai de aceea o să-mi permit să generalizez, în speranța că la capitolul acesta suntem toate pe aceeași lungime de undă.

De câțiva ani mă încadrez la „peste 20” și probabil toate așteptările mele din perioada „sub 20” au fost cel puțin dublate.

Să ne înțelegem: nu mi-aș dori să fiu întreruptă din a petrece ca să socializez, pur și simplu tot grupul ăsta de sex opus pare că trăiește într-un film cu adolescenți de care eu (și sigur nu sunt singura) m-am săturat. Ce urmează sunt niște propoziții mai tari decât orice replică de agățat folosită până la momentul actual, credeți-mă pe cuvânt. 

1.„Îmi dai voie să trec?” 

Pare simplu de folosit, dar totuși, n-o aud niciodată. Sigur că în toate pub-urile sau cluburile în care se întâmplă să ieșim există mult prea multe persoane pe metru pătrat ca să ai pretenții. Independent de asta, noi femeile chiar am aprecia ca decât să stăm cu ochii în patru toată seara la cine vrea să trecă pe lângă noi, să ni se dea frumos un semnal că este mare nevoie să facem un pic de loc.

Nu, nu vrem să ne atingeți pe coate, mâini sau să ne puneți drăgăstos și protector mâna pe spate când trebuie să ne ferim. Chiar dacă nu auzim de muzică, putem să citim și pe buze propoziția de mai sus. Și da, face mai mult decât aia cu „Ești foarte frumoasă. Bei ceva cu mine?”.

Profit de moment și subliniez că până în 2016 ne-am săturat de tipii direcți. Și asta doar pentru că voi nu înțelegeți exact ce presupune asta. Puteți să fiți un pic indirecți? Oricum aveți mai mult de câștigat cu limbajul nonverbal decât cu cel verbal…

2.„Scuză-mă că te-am călcat/tras/împins/lovit.”

De cele mai multe ori, cu replica la 1 ai rezolva orice problemă sau neînțelegere care te-ar aduce în situația de a o folosi pe cea de la numărul doi. Subliniez și aici: DA! O apreciem! Mai mult decât orice tehnică obosită și răsuflată de agățat pe care ai folosit-o vreodată. Bărbații uită că femeile adoră pantofii și îi iubesc cel mai mult dintre toți pe cei pe care îi au în picioare în momentul în care tu te urci peste ei. Nu, nu-i deloc plăcut și este ca și cum ne-ai călca inimile și tot orgoliul în picioare. Așa că, te rog, data viitoare fii mai atent la picioarele mele. Suntem prea multe care nu putem să trecem peste asta în eventualitatea în care ai vrea să ne inviți la un ceai ulterior. Simplu: îmi calci pantofii, bucură-te că nu îi scot frumos din picioare ca să-i arunc după tine. Cu scuzele îți salvezi imaginea și brusc o să considerăm că ai ceva maniere. Dar tot nu vezi un ceai!

3.„Prietenul meu a băut cam mult. Îmi cer scuze pentru cum se comportă. O să am grijă să nu te mai deranjeze!”

Cu toții avem prieteni care chiar dacă sunt cei mai educați și drăguți în general, după două pahare se comportă ca niște animale. Saaau prieteni care oricum se comportă ca unele. Nu-i deloc plăcut ca un bărbat/băiat/puștan/ care abia se ține pe picioare să vină să se bage în seamă cu tine. Imaginea cea mai oribilă bineînțeles că nu e cea din fața ta, înțelegi că respectivul nu gândește limpede, ci aceea din spate, în care toată șandramaua de prieteni privesc spectacolul amuzați. Pentru noi nu-i amuzant. Și am aprecia enorm să vă aveți grijă de cei care exagerează cu paharele. Credeți-ne pe cuvânt că sunt un exmplar extrem de rar cei care vin să ia animalul de pe noi, iar noi îl apreciem din suflet. Poate cerem prea mult, dar nu ne-am lăsa niciodată prietenele fericite să vă strice buna dispoziție.

4.„Mulțumesc!”

Cuvântul ăsta cântărește cât un kilogram de fier pe un taler, față de celălalt pe care ai așezat o pană. Nu-l așteptăm, dar e foarte bine primit mai ales după ce dai de atât de mulți care au impresia că sunt foarte macho dacă se împing pe tine să comande ceva sau să-și facă loc printre toți petrecăreții. Sau care îți iau șervețelul de pe masă fără să spună nimic. Sau care scapă băutura pe tine sau pe jos evitând să folosească celelalte replici de agățat pe care le-am prezentat mai sus. Da, fac un efort să stau nemișcată un minut în timp ce rulează piesa mea preferată pentru tine – ca tu să treci, să îți pui lucrurile la masa mea sau mai știu eu ce să faci . Ai ajuns deja în cercul meu imaginar de loc și poate aștept să văd un pic de recunoștință sau cel puțin un blitz, exact ca în trafic, în semn de mulțumesc. Nu se practică. Cu toate că muzica este tare, regulile încă există și noi chiar ținem cont de ele. Adică noi care suntem femeile.

5.Aș vrea să comand ceva de la bar. Îmi dai voie?”/„Pot să îmi pun paharul pe masa ta?”/„Pot să vă iau un scaun?” 

Totul se plătește sau se răsplătește. Dacă îl iei fără să ne spui, chiar dacă va rămâne gol tot restul serii, s-ar putea să fim niște draci împielițați și să venim să-l recuperăm. Cu scaunul sau masa se rezolvă, nu-i atât de greu de acceptat. Dar ce faci când te trezești între brațele unuia care încearcă să comande ceva pe după tine?

Ce faci? Impropriu spus. Aștepți să se termine momentul penibil și taci din gură. Eventual spui că poți să te ridici un minut. Între timp, să nu cumva să crezi că piciorul tău ajunge sub piciorul scaunului pe care stăm printr-un eveniment neprevăzut, ghidat de univers. Noi suntem CREIERUL!

Pe lângă toate astea, sunt câțiva NU pe care trebuie să îi cunoști:

NU ieșim doar fete pentru că avem nevoie de companie. În general 95% dintre noi au o relație mai serioasă decât cămașa pe care ne place că o porți. NU avem nevoie de băutură ca să putem avea o conversație de două minute în care să-ți spunem subtil să faci pași pentru abordarea de… grădiniță (ca să nu folosesc un cuvânt urât care era mult mai potrivit în context). Asta o poți face foarte ușor și fără să consumi nimic. NU suntem de cucerit cu un braț care ți se mișcă în spate și care din greșeală te atinge. NU vrem să părem inabordabile pentru că nu vă dăm atenție, chiar nu sunteți interesanți și NU, nu mai suportăm replici și texte de agățat luate de pe Facebook. Desigur, sunt semnale din partea noastră pe care ați putea să le interpretați într-un mod favorabil, dar trebuie să fiți cât de cât copți la minte ca să le înțelegeți. Așteptați-le, vă rog eu! Nu ne obligați să fim drăguțe și să pierdm refrenul pentru voi. S-ar putea să avem și zile mai proaste și să vă facem un pic de râs în fața prietenilor voștri care abia așteaptă un moment de genul ăsta.

Pământul sigur s-a rotit din 2000 încoace și moda s-a schimbat. Vorbim din priviri, bun? Dacă nu ne privim, degeaba veniți să ne salutați. Cu siguranță pentru voi, cei care faceți asta, suntem viitoare mirese vara următoare. Chiar dacă nu vrem să ne mărităm niciodată sau poate nici măcar nu avem iubiți.

Închei aici, urându-i cu această ocazie celui care aseară mi-a rupt superba fustă midi cu tulle, în care și-a prins ceasul sau fermoarul pentru că a trecut ca din tun printre noi, un singur lucru: să i se rupă între picioare pantalonii la prima figură de dans cu care vrea să împresioneze!

Până la următoarea ieșire, sper să fiu o femeie fericită cu o fustă nouă, cel puțin la fel de faină!

Share only if you dare!

…………………

Alexandra

 

Filme de noiembrie

Noiembrie este luna perfectă pentru filmele capabile să îți smulgă cel puțin o lacrimă. Noiembrie este pentru filmele lipsite de happy-end, este pentru poveștile terminate sau neîmplinite, pentru speranțe pierdute. Saaaau, este pentru povești adevărate și comedii care reușeșc să aducă sentimente total opuse nebuniei care se întâmplă afară.

Urmează, deci, 10 dintre cele care m-au făcut să plâng, să gândesc sau să râd, pentru 10 seri de toamnă târzie.

1. Me before you – 2016

Sam Claflin, The Hunger Games. Nu aveam cum să nu îi dau o șansă. Nu pot să spun același lucru despre Emilia Clarke. Deși urmăresc cu sufletul la gură serialul Game of Thrones, nu pot să zic că am dezvoltat o simpatie pentru actriță.

Filmul în sine este unul superb. Simplu, cu accent, curat. Povestea: incredibilă! Will Traynor este un bărbat incredibil, cu o viață plină de aventură și adrenalină, care în urma unui accident rămâne invalid, fără nicio șansă de recuperare. Condamnat să depindă în permanență de ajutorul celor din jur, acesta decide să se treacă pe lista unei clinici pentru a-și putea curma suferința definitiv.

O cunoaște pe Lou Clark, împiedicata alături de care va petrece cele mai frumoase momente din ultimele luni ale vieții lui. Cei doi ajung să se iubească, dar va putea oare noua apariție feminină să schimbe total convingerea lui Will cu privire la necesitatea unei morți rapide și necesare?

Am văzut filmul ăsta în două seri la rând și mi-a provocat aceeași reacție. Deși nu este genul pe care l-aș alege în general, am vrut să-l văd pe Sam Claflin jucând rolul unui tânăr care trăiește o asemenea suferință. Și mi-a plăcut enorm!

2. Eternal Sunshine of the Spotless Mind

Vedem aici un Jim Carrey total diferit de cel pe care îl cunoaștem datorită rolurilor din comediile Yes Man sau Bruce Almighty.

Clementine (Kate Winslet) și Joel (Jim Carrey) sunt un cuplu obișnuit al căror relație ajunge la final datorită monotoniei și problemelor zilnice. Cei doi aleg să fie supuși unei proceduri experimentale de ștergere a memoriei, pentru a putea scăpa definitiv de amintirile pe care le au unul cu celălalt.

Procedura este finalizată cu succes, cei doi devenind necunoscuți peste noapte. Însă, abia acum începe adevărata poveste de dragoste. În mod ironic și neobișnuit, cei doi continuă să se caute unul pe celălalt, fără măcar să aibă vreo reminiscență din viața petrecută împreună. Se descoperă din nou și ajung să se reîndrăgostească.

Filmul nu este un romance lacrimogen, este mai degrabă o dramă a unor oameni obișnuiți, incapabili să depășească problemele de cuplu cu care se confruntă. Fantasticul se petrece datorită sentimentelor care îi unesc, atrăgându-se unul pe celălalt dincolo de orice procedură științifică sau barieră autoimpusă.

Filmul are un Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal și unul pentru best writing, alte 68 de premii și 103 nominalizări. Alături de cei doi actori principali, Elijah Wood, Mark Ruffalo și  Kirsten Dunst condimentează la rândul lor atmosfera. Îl recomand cu cel mai mare drag pentru că este un alt fel de film care trebuie văzut cel puțin o dată!

3. Crazy/Beautiful 

Filmul este o imagine sinceră a unei lumi care nu este suficientă pentru a aduce fericirea unei adolescente rămase fără mamă, căzută într-o depresie puternică datorită lipsei de atenție din partea tatălui ei – recăsătorit și tată pentru a doua oară. Născându-se într-o familie bogată și având întotdeauna lumea la picioare, Nicole nu găsește nicio satisfacție în ceea ce regăsește în jurul său. Având probleme cu rebeliunea și alcoolul, lumea ei se schimbă total în momentul în care se îndrăgostește de Carlos – un tânăr care provine dintr-o familie modestă, inteligent, foarte serios și cu multe aspirații pentru viitor.

Nici acesta nu este un film romantic lacrimogen, iubirea celor doi făcându-l doar mult mai real și mai atraciv. Subiectul este unul extrem de actual, chiar dacă anul 2001 este cel în care a fost lansat publicului.

Mie mi-a plăcut foarte mult, fiind unul dintre filmele pe care le-am revăzut de foarte multe ori de-a lungul timpului. Îl găsesc și acum la fel de frumos, original și nebunesc. În plus, nu știu dacă am văzut-o pe Kirsten Dunst într-un rol mai bun. 

4. Camp X-Ray 

Kristen Stewart nu este una dintre preferatele mele, dar filmul acesta mi-a ajuns direct în suflet. 

Ali Amir este un tunisian care locuiește în Germania. În urma atacurilor din 11 septembrie 2001 el este răpit și închis la Guantanamo Bay din Cuba fiind suspectat de acte de terorism. 

Guantanamo Bay a fost la început un centru de detenție temporar, care trebuia să se ocupe cu reeducarea suspecților de acte de terorism, transformându-se ulterior într-o închisoare permanentă care îi adună între pereții săi pe cei care au legătură sau ar părea că sunt implicați în terorism. Mulți aseamănă Guantanamo Bay cu un lagăr de exterminare, aici experimentându-se tehnici extrem de severe de interogatoriu, prizonierii presupunându-se a fi supuși unor acte degradante și de mare cruzime. Sinuciderea este o practică des întâlnită aici, cei mai mulți dintre închiși cedând psihic condițiilor în care sunt forțați să trăiască.

Amy Cole este un soldat al Armatei SUA care ajunge la Guantanamo Bay, fiind însărcinată cu supravegherea deținuților. Ea trebuia să respecte reguli stricte, fiindu-i interzis să converseze cu deținuții sau să intre în contact cu ei, iar principala sa îndatorire este să aibă grijă să evite orice încercare de sinucidere care s-ar putea petrece în timpul turei ei.

Amy va încălca regulile de procedură pentru a preveni moartea lui Ali, față de care dezvoltă o simpatie ceva mai specială. Mai mult decât atât, la un moment dat îi va spune și numele ei, acest lucru fiindu-i interzis cu desăvârșire prin regulament. Convinsă de nevinovăția deținutului și oripilată de tacticile folosite în Camp Delta, ea decide să își ceară transferul în altă parte.

Filmul este unul de excepție prin povestea tragică pe care o are la bază. La un moment dat, în anumite conjuncturi, indiferent de diferențele care ne despart, toți – ca oameni – suntem uniți prin aceeași suferință: de a ne fi unii altora martori la dramele pe care le ascundem în interior. 

5. La piel que habito

Pffu… un film superb! Doar vorbim despre Pedro Almodovar!

În rolul principal îl avem pe Antonio Banderas care îl interpretează pe Robert Ledgard, un chirurg estetician de excepție.

La o petrecere, fiica sa adolescentă este violată de un tânăr, traumă în urma căreia aceasta decide să își ia viața în același mod în care a făcut-o și mama ei. Suferind cumplit în urma acestei tragedii, doctorul caută răzbunare pentru a-și unge rănile. Decide să-l răpească pe cel care i-a distrus copilul și să-l schimbe total, cu ajutorul chirurgiei plastice. Cu această ocazie, el va testa și invenția unei pieli sintetice care se presupune că rezistă oricărui factor extern.

Reușind ce și-a propus, Robert dezvoltă o obsesie pentru noua sa creație, ajungând să se îndrăgostească de femeia care este rezultatul răzbunării și experimentului său.

Cum este de așteptat, sfârșitul este unul tragic, filmul fiind unul foarte complex și extrem de fin realizat. Banderas face toți banii în acest rol, fiindu-i la fel de potrivit ca o mănușă.

Dacă sperie titlul, există și o variantă în limba engleză: The skin I live in. Deși cea originală este o iubire melodioasă!

6. My girl

My girl este din 1991, iar eu eram foaaaarte mică atunci când l-am văzut pentru prima dată. De-a lungul anilor am așteptat să îl revăd, dar l-am redescoperit în urmă doar cu câțiva pentru că nu aveam idee cum se numește.

Cred că este primul film de care m-am îndrăgostit în viața mea și fiind vorba despre povestea a doi copii a căror vârstă o aveam și eu, am suferit foarte mult când am văzut finalul. De fapt, sufăr și azi.

My girl este ceva deosebit. Un film cu doi copii minunați care cresc împreună împărțind aventuri și descoperindu-se reciproc. Prietenia și sentimentele pure care îi leagă sunt ceva ireal într-o lume falsă și rapidă, trauma din final rezultând dintr-o întâmplare banală, de necrezut.

Acest film are potențialul de a te face să realizezi cât de implicați sunt copiii în societate, în relațiile pe care le au cu cei din jur, cât de mult suferă sau iubesc, care le sunt fricile și care sunt lucrurile care îi fac cu adevărat fericiți.

Recomand My girl, filmul pentru toate vârstele, pentru copiii din noi și pentru amintirile pe care le avem cu toții din cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre!

7. My sister′s keeper

Cameron Diaz interpretează aici rolul unei mame a cărei fiică mai mare este bolnavă de leucemie. Fiica cea mai mică este cea care a fost concepută pentru a o ține în viață pe cea bolnavă, fiindu-i donator de măduvă în repetate rânduri. Cea mică va căuta să dobândească legal emanciparea medicală, căutând un avocat care să o reprezinte împotriva familiei sale.

Kate Fitzgerald îl întâlnește la ședințele de citostatice pe Taylor, un tânăr bolnav la rândul lui. Cei doi trăiesc o scurtă și frumoasă poveste de dragoste, dar moartea rapidă a băiatului din cauza bolii o face pe Kate să își dorească un final al suferinței, pierzând orice dorință de a lupta zi de zi pentru un viitor mai îndepărtat.

Filmul acesta este ceva nemaipomenit și sper că faptul de a nu găsi destule cuvinte pentru a descrie cât este de frumos rămâne suficient pentru a convinge. Seamănă mult cu The fault in our stars – care m-a plăcut de asemenea foarte mult – dar aici vedem lupta cu viața a unui număr mai mare de personaje, alături de drama zilnică a fiecăruia de a se obișnui cu ideea pierderii unui cineva foarte drag.

8. Frost/Nixon

La capitolul istorie, pentru că trebuia să cuprind și unul din această categorie printre recomandări, am ales să scriu despre Frost/Nixon. Aici aflăm povestea adevărată a interviurilor de după Watergate dintre prezentatorul David Frost și fostul președinte american Richard Nixon.

Afacerea Watergate a fost un scandal politic de succes care a avut ca urmare demisionarea lui Richard Nixon din funcția de președinte al Americii. Întreaga poveste pornește de la spargerea unor birouri ale democraticilor din hotelul Watergate, în care se presupune că au fost instalate dispozitive de ascultare.

Datorită acestui scandal, legea electorală a fost schimbată, regulile privind finanțarea campaniilor electorale fiind regândită. De asemenea, acest scandal a acordat mass-mediei și jurnaliștilor un nou avânt, transformându-i și făcându-i parcă mult mai atenți și agresivi în ceea ce privește viețile și afacerile politicienilor.

Până astăzi, subiectul Afacerii Watergate este presărat cu enigme și stă la baza unor conspirații cunoscute în lumea întreagă. Oricum, filmul este un adevărat deliciu! David Frost a fost un jurnalist genial și interesant, Michael Sheen reușind să se ridice încă de la început la așteptările mele. 

9. Unbroken

Primul film regizat de Angelina Jolie este extraordinar atât prin povestea adevărată pe care o pune în scenă, cât și prin actorii care dau viață personajelor istorice la care se face referire. 

Louis Zamperini a fost luat ca prizonier de război în cel de Al Doilea Război Mondial. Fost atlet, acesta a participat la Olimpiada de la Berlin din 1936, urmând să concureze din nou în anul 1940 la Tokyo. Începutul războiului amână olimpiada iar acesta se înscrie pe listele armatei americane. În urma prăbușirii avionului în care se afla și după ce a petrecut 47 de zile în derivă pe ocean, a ajuns la malul Japoniei de unde a fost capturat, închis și torturat timp de doi ani. În cei doi ani în care a fost prizonier, Zamperini a fost anunțat oficial ca fiind mort de către Armata Statelor Unite, el fiind eliberat și întorcându-se în America abia în anul 1945, la finele războiului.

Atlet cunoscut și fost olimpic, acestea l-au ajutat să supraviețuiască în lagărele japoneze, fiind considerat un veritabil instrument de propagandă al celor din Tokyo.

Tăria de caracter și motivația cu care Louie depășește toate provocările în fața cărora l-a adus viața sunt uimitoare. Filmul este unul superb, minunat regizat, Jack O’Connell dând viață unei figuri importante din istorie în momentele sale de cotitură

Îmi plac cel mai mult dramele de război, mai ales cele care sunt legate de Primul și Al doilea Război Mondial. Acesta este unul care m-a ținut cu sufletul la gură și pe care l-am trăit secundă cu secundă. Unbroken: absolut de văzut!

10. The other woman

Ca să fie printre recomandări și o comedie, prima care mi-a venit în minte a fost The other woman – în care starul principal este Cameron Diaz, una dintre actrițele cele mai dragi mie.

Femeie de succes, Carly (Cameron Diaz), după ce află, printr-o conjunctură extrem de amuzantă că cel de care se îndrăgostise este căsătorit, ajunge să se împrietenească tocmai cu soția celui care o dezamăgise. Împreună, cele două descoperă că nemernicul mai avea o amantă, mult mai tânără și foarte frumoasă. Culmea este că în final, toate cele trei vor forma un trio magnific al prieteniei, încercând împreună să dea o lecție celui care le-a jucat pe degete.

Nu prea aleg comedii pentru că rar mi se întâmplă să mă uit la una și să mi se pară câte ceva amuzant, dar la asta am râs grozav de mult! Cameron Diaz este extrem de simpatică și de amuzantă, dând în același timp și un anume farmec acestui film. Mi-a plăcut mult și cu siguranță îl voi revedea la un moment dat. 

 

 

Cam atât deocamdată. Sper că descrierile mele sunt îndeajuns de bune pentru a convinge că filmele la care am făcut referire sunt ceva deosebit și neapărat de văzut. Până la cele de vizionat în perioada sărbătorilor vă doresc un sfârșit de toamnă în care să descoperiți numai capodopere cinematografice!

Share if you dare!

……………….

Alexandra

 

 

 

 

 

 

6 opere care te fac să te apuci serios de citit

Pentru că a venit noiembrie și frigul ne face să căutăm mai mult căldura caselor noastre, pentru că încet-încet revine în trend cititul și pentru că cea mai bună parteneră a unui ceai de mentă este o carte interesantă, m-am gândit la 6 recomandări calde pentru zilele reci.

Toate cărțile despre care voi scrie sunt citite în urmă cu ceva timp, în vremea adolescenței, dar ele au rămas favoritele mele până astăzi. Sunt, mai bine spus, cele 6 la care sper să mă reîntorc la un moment dat, când curiozitatea de a devora noutăți va fi un pic mai ușor de stăpânit.

1. Mizerabilii – Victor Hugo

Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Nici nu-mi găsesc prea bine cuvintele pentru a însuma într-o propoziție ceea ce înseamnă romanul acesta pentru mine. Folosindu-mă doar de câteva, o să susțin că dacă până acum nu ai citit Mizerabilii, înseamnă că ai citit degeaba!

Întreaga poveste relatează, în principal, viața lui Jean Valjean – un biet ocnaș evadat, condamnat la 19 ani închisoare pentru că furase o pâine, obligat atât de circumstanțe, cât și de rușinea pe care o avea față de fapta sa, să ascundă tuturor identitatea și trecutul. În prima parte, Jean Valjean cunoaște mila episcopului Bienvenu, care îi schimbă complet și definitiv percepția despre viață. Luându-și numele de Madeleine, ocnașul ajunge treptat binefăcătorul întregii comunități, fiind la un moment dat numit primar al orașului, după multe refuzuri și insistențe. Tot în această parte, eroul o întâlnește și o adoptă pe Cosette, impresionat de povestea de viață a fetiței care trăia alături de mama ei, Fantine. Destinul îl aduce de fiecare dată pe Jean Valjean față în față cu comisarul Javert, al cărui scop precis este acela de a-l captura și de a-l închide din nou.

În partea a doua îl cunoaștem pe Marius, care se îndrăgostește nebunește de frumoasa Cosette. Observând comportamentul ciudat al lui Marius, Jean Valjean încearcă să îl îndepărteze de fata lui. După ce aproape că își pierduse speranța de a o mai vedea pe Ursula (așa credea că se numește Cosette), cei doi au prilejul să se vadă din nou. În aceste circumstanțe, Marius va salva viața tatălui Cosettei anunțând poliția, aproape fiind nevoit să aleagă între viața propriului său tată și cea a lui Jean Valjean. Hotărându-se să plece la Londra cu fiica sa pentru a scăpa de Marius, acesta din urmă hotărăște să plece în luptă pentru a muri, considerând că nu poate să mai trăiască fără cea pe care o iubea atât de mult.

Partea a treia reunește în spatele aceleiași baricade personaje ale căror tabere ar părea că se află la distanțe total opuse: Jean Valjean, Marius, Javert. În urma răscoalei, Jean Valjean salvează atât viața lui Javert, pe care îi revenise datoria să îl execute, cât și a lui Marius. Îngrijit de bunicul lui Javert, Marius își revine. Aflând de la fostul ocnaș detaliile din viața lui pe care acesta încercase atât de mult să le ascundă, de data aceasta Marius hotărăște să o îndepărteze pe Cosette de cel care o crescuse cu atâta dragoste. Ca prin minune, cumpărând niște secrete de la persoana care în partea întâi urmărise să îl asasineze pe Jean Valjean, Marius află cine i-a salvat viața la baricade și motivul pentru care tatăl Cosettei a fost condamnat la închisoare. Regretându-și decizia, în final, Marius și Cosette se întorc la căpătâiul eroului care acum este pe moarte. Acesta închide ochii în pace și liniște sufletească, având în jurul său oamenii și lucrurile la care ținea cel mai mult din lume: Marius, Cosette, sfeșnicele episcopului Bienvenu, care îi schimbase atât de mult viața, hăinuțele fiicei sale dragi de când era copil – toate adunate într-un cufărul pe care l-a purtat cu el oriunde a fugit să se ascundă.

Impresionantă până la ultima pagină, Mizerabilii este, cu siguranță, opera care te face să îți dorești să descoperi un Jean Valjean în fiecare zi, în toți oamenii cu care vei fi nevoit să interacționezi. Sau măcar unul singur în toată viața ta: un Jean Valjean al tău.

2.Idiotul – Feodor Dostoievski

Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.

Dostoievski sau Tolstoi. Nu pot să aleg între cei doi. Operele lor sunt adevărate comori chiar și astăzi, fiind încă foarte căutate și apreciate, capodopere ale lumii întregi de la începuturile acesteia și până la final. 

Idiotul lui Dostoievski este prințul Mîșkin, numit astfel datorită epilepsiei de care suferea, boală numită idioțenie în acele vremuri. Prințul Mîșkin era considerat un ciudat datorită faptului că era  întodeauna sincer, fiind și un om foarte bun într-o lume plină de răutate și prefăcătorie. Calitățile extraordinare cu care era înzestrat erau considerate defecte de către celelalte personaje, acestea ironizându-l în mod repetat și strident.

În momentele sale de criză epileptică, acesta trăiește experiențe uimitoare, care au o profunzime sentimentală desăvârșită. Acestea sunt trăirile care îl caracterizează, suferința fizică transpunându-l parcă într-un alt univers, deasupra tuturor.

Finalul tragic al romanului coincide cu situația în care ajunge sincerul și bunul Mîșkin, internat din nou în sanatoriul din Elveția, nemaiavând nicio șansă de a se recupera. Ultima traumă pe care o trăiește este aceea de a-și vedea viitoarea soție ucisă de mâna prietenului său, durerea pe care această scenă o provoacă aruncându-l într-o prăpastie psihică din care nu va mai avea nicio posibilitate să scape.

Mi-a plăcut mult prințul Mîșkin, fiind și astăzi unul dintre personajele de care îmi aduc prima dată aminte când mă gândesc la cărțile citite. Inteligent, fin, educat și sincer, acesta întruchipează un ideal masculin al lumii pline de urât din jurul său, detașându-se simțitor de pământesc prin iubirea pe care este capabil să o simtă și în funcție de care își gestionează atent toate principiile.

3. Anna Karenina

El a coborât treptele, încercând să nu se mai uite la ea, ca şi cum ea ar fi fost soarele, dar a zărit-o totuşi, asemeni soarelui, fără măcar să o privească.

Anna Karenina este femeia care, în ciuda piedicilor și regulilor societății în care trăia, decide să înfrunte orice obstacol pentru a-și trăi povestea de dragoste alături de un conte mai tânăr ca vârstă, dar de-a dreptul fermecător: Vronski.

Fericirea pe care o simte alături de bărbatul pentru care își sacrifică propriul copil, plecând din casa soțului alături de care se simțea neîmplinită, este dublată de drama pe care o va trăi zi de zi învinovățindu-se pentru acest curaj. Treptat, ochiul critic al celor din jur îi umbresc zilele fericite, transformând-o într-o persoană geloasă, posesivă și neîncrezătoare. Încă de la început, asupra relației sale atârnă greu probabilitatea unui final tragic. 

Povestea controversată dintre Anna și Vronski se desfășoară în paralel cu relația perfectă dintre Kitty și Lenin, care la rândul său fusese îndrăgostită de conte.

La baza acestuia stă o întâmplare adevărată pe care Lev Tolstoi a cunoscut-o, aceasta petrecându-se chiar în ograda aflată în vecinătatea sa: amanta unui nobil cunoscut s-a sinucit aruncându-se în fața trenului datorită respingeri pe care a cunoscut-o din partea bărbatului iubit.

După mine, nu există un cunoscător mai bun al firii umane, al calităților și defectelor sociale decât Tolstoi. În Anna Karenina strânge în același loc iubirea, ura, deznădejdea, fericirea, renunțarea, corupția, răutatea și bunătatea, analizându-le atât separat, cât și corelându-le, prin toate personajele sale. Sfârșitul tragic al Annei, care pentru puțină iubire are curajul și nebunia de a renunța la tot, este și astăzi la fel de controversat și de actual, regăsindu-se în nenumărate întâmplări la care suntem martori zi de zi.

Anna și Vronski rămân cuplul meu preferat din literatură – „clasicii” – chiar dacă i-am cunoscut în liceu, întruchipând un minunat buchet de contraste al căror complexitate nu vor cunoaște, poate niciodată, un egal.

4. Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o.

Chiar dacă este pură ficțiune povestea, întreaga imagine a perioadei comuniste în care aceasta a fost scrisă corespunde realității datorită inspirației care-i constituie fundamentul.

Cel mai iubit dintre pământeni este cea mai iubită carte din rândul romanelor românești pe care am citit-o până acum.

Femeile din viața lui Victor Petrini, un intelectual al anilor 50 cu un viitor promițător și întregul proces psihologic prin care acesta trece așteptându-și condamnarea, sunt fascinante și deosebite prin simplitatea complexă pe care o afișează. Dincolo de cuvinte și de tendința de a filozofa, Victor Petrini este un om neîncezător și suferind, adresându-se pe tot parcursul celor peste 1000 de pagini și unui alt judecător decât cel de pe pământ, divinului, încercând să găsească sensul tuturor lucrurilor care i s-au întâmplat invocând spiritualitatea.

Ajuns fără să vrea un criminal, acesta este în mod ironic „cel mai iubit dintre pământeni”, sfârșind singur, părăsit de soția pe care o iubise nespus și lipsit de dragostea și atașamentul fizic pe care micuța lui i le-ar fi putut oferi zi de zi. Totuși, în momentul în care cea mică îi spune că îl iubește, fericirea și însemnătatea titlului îi sunt simțite până în adâncul sufletului, făcându-l să tresară de bucurie.

Sunt convinsă că Marin Preda este un altul în această operă decât în toate celelalte pe care le-a scris. În Cel mai iubit dintre pământeni este mult mai atent, mai fin și mai darnic în detalii, reușind să creeze o adevărată piesă de artă prin scrierea lui. Nu am reușit să citesc Moromeții, nu m-a convins deloc, la fel cum nu am reușit să citesc mai mult decât primele pagini din Viața ca o pradă. Cu ultimul său roman,  a fost o experiență total opusă.

Moartea violentă a lui Marin Preda este considerată și astăzi o urmare a publicării acestei opere, fiind considerată o critică fățișă la adresa comunismului. Cărțile interzise astăzi sau care au fost interzise la un moment dat, sunt cenzurate pentru că supără într-un anume fel o anumită pătură socială. Cum ai putea să nu citești asemenea cărți, știind că la un moment dat s-a încercat ștergerea lor de pe fața pământului?

5. Volumele de poezii ale lui Ion Minulescu

Pentru că îmi plac enorm poeziile, era de neconceput să nu amintesc de Ion Minulescu și minunatele sale volume de poezii. Ați citit vreodată A IX-a poruncă? Sau Quiproquo? Celei care pleacă? Celei care minte? Acuarelă? În cinstea celei care a plecat?

Simbolismul este curentul literar care îmi place puțin mai mult decât avangardismul, care este preferatul meu fără nicio discuție. Ion Minulescu este poetul român pe care l-am citit în repetate rânduri de cele mai multe ori. Poeziile care îmi lipsesc și de care mi se face dor cel mai des îi aparțin.

Chiar dacă par triști mereu, simboliștii au ceva special, ceva care atrage și cucerește din prima clipă. Minulescu, Bacovia, Macedonski… cum ai putea să nu le acorzi măcar un pic din timpul tău? Mereu alergăm după timp și el pare de două ori mai rapid decât noi. Printre cuvintele versurilor, măcar pentru câteva minute, pare că stă în loc, fiind amorțit și el de farmecul poeziei.

6. Iona – Marin Sorescu

Ultimul despre care o să vorbesc este Marin Sorescu, dar nu pentru că nu ar merita să îi acord prima poziție, ci pentru că vorbim despre o piesă de teatru, operele dramatice fiind mai puțin căutate de către cititori.

Singurul personaj al operei este pescarul Iona. Datorită acestui fapt, el este atât persoana care întreabă, cât și cea care răspunde. Iona suntem fiecare dintre noi, zi de zi, indiferent de anul în care ne-am născut sau cel în care vom fi murit. Suntem niște Iona în întuneric, căutând zi de zi lumina și ieșirea din burta imensă a peștelui de care am fost înghițiți.

Iona este un pescar simplu ale cărui ape dragi au fost cele care i-au crescut monstrul al cărui prizonier a ajuns, fiind nevoit să găsească o cale de scăpare. Ca să-i cunoașteți farmecul, amintesc un singur pasaj din tragedie:

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

 

Pe mine m-a cucerit prin limbaj, prin sentimentul că stai în fața unui bătrân care îți povestește pe bancă, în fața casei lui, întâmplări din trecut, judecându-le în același timp și trecându-le prin filtrul anilor de experiență.

Iona este o tragedie, o piesă de teatru tristă, dar care mi-a umplut inima de bucurie atât văzând-o jucată cât și citind-o. O recomand cu cel mai mare drag și abia aștept să o revăd sau recitesc.

În final, spor la citit, nu? Și bineînțeles: share if you dare!

………………..

Ale