Ce am mai citit? 2.

Astăzi mi-am propus să vorbesc, în sfârșit, despre subiectul meu preferat: cititul. De ceva vreme am tot încercat să mă adun ca să pot să scriu despre cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă, dar nu am reușit.

Precizez de la început că nu vor fi opere clasice, dintre emblemele literaturii universale, asta pentru că trec din nou printr-o perioadă de „crimă – mister” în alegerea tuturor cărților pe care le cumpăr. Nu știu cât de accesibil și plăcut este acesta pentru cititori, în general. La mine ocupă fără nicio îndoială primul loc între preferințe.

Ordinea este întâmplătoare.

1.Reconstructing amelia, de Kimberly McCreight

Mi-am dorit enorm să citesc cartea asta mai ales pentru descrierea poveștii Ameliei de pe Goodreads.

Pe scurt, aparența este cea a unei sinucideri, însă mama sa – avocat de profesie, după ce reușește să se adune după moartea fiicei ei, încearcă să reconstruiască perioada imediat anterioară acestui eveniment, devenind în fiecare zi tot mai sigură că gestul de neînțeles al Ameliei a fost greșit interpretat.

Deși finalul este unul previzibil, cartea pune în discuție una dintre problemele grave cu care din ce în ce mai mulți adolescenți se confruntă. Nu o să spun care este aceasta, pentru că așa ați avea tot firul acestui „caz” pus pe tavă. Presărată cu citatele de pe Facebok ale Ameliei, fragmente din jurnalul pe care îl ținea și mesajele telefonice pe care le schimba, este foarte ușor de citit și destul de interesantă.

Pe mine nu m-a dat pe spate, însă. Dacă sunteți printre persoanele care nu reușesc să citească cazuri de crimă, sau descrieri ale locurilor unde aceasta s-a întâmplat, cartea asta poate să vă fie o opțiune pe listă. Relația mamă-fiică este una deosebită, iar trăirile acestora sunt extrem de reale și actuale.

Am primit-o, recunosc, dar este de pe okian.ro. O găsiți aici

2.The girl with all the gifts, de M.R. Carey.

Ăăă… cum să spun? O să recunosc din prima că nu sunt un fan a poveștilor SF, dar cartea asta am devorat-o și am citit-o pe nerăsuflate într-o singură zi.

Nu știu ce am găsit atât de interesant încât să mă țină atât de prinsă, probabil curiozitatea aia de a cunoaște finalul. Oricum, Melanie nu a fost doar o fetiță specială în carte, a devenit astfel și pentru mine.

Undeva în viitor, infectați cu un virus care îi transformă în zombi, oamenii care au rămas necontaminați au descoperit că acesta nu îi afectează total pe copii. În cazul acestora, efectele sunt doar pe jumătate, ei simțind numai nevoia de a se hrăni cu carne vie.

Atractivă și interesantă la această carte este drama fetiței Melanie care nu știe de ce trebuie să stea închisă într-o celulă izolată, de ce are zvâcniri animalice când simte mirosul profesoarei sale și de ce la un anumit interval de zile mai dispare câte unul dintre colegii săi de clasă, fără să mai revină vreodată la cursuri.

Melanie dă dovadă de tărie, ambiție și o capacitate deosebită de a înțelege tot ceea ce se întâmplă în jur, fiind, în final, cea datorită căreia se mai întrezărește o urmă de speranță pentru omenire.

O recomand cu drag! Tot de pe okian.ro o am – link-ul fiind aici.

Găsiți și filmul cu același nume pe care încă nu am reușit să îl vizionez, dar de a cărui existență am aflat de curând. Nu știu ce să zic. Sunt aproape sigură că nu se compară cu cartea chiar dacă vorbim despre SF. Imaginația depășește orice efecte speciale.

3.Trilogia Millennium, de Stieg Larsson.

Spre deosebire de cele de mai sus, referitor la care nu știu dacă există variantele traduse în limba română, pentru Trilogia Millennium aveți ambele variante.

The girl with the dragon tattoo (Bărbați care urăsc femeile), The girl who played with fire (Fata care s-a jucat cu focul) și The girl who kicked the hornets’ nest (Castelul dintre nori s-a sfarâmat) sunt, pe cuvânt de cititor în serie, cele mai captivante cărți de acest gen pe care le-am citit până acum, din această categorie.

Am mai scris un articol anul trecut despre filmul meu preferat: The girl with the dragon tattoo și despre Lisbeth Salander, personajul meu preferat din toate timpurile.

Îmi pare rău că sunt doar trei și că nu am de citit o serie întreagă de cărți groase despre întâmplările lui Lisbeth. Stieg Larsson este pentru mine un om genial, cu un creier matematic extrem de bine dezvoltat și antrenat în rezolvarea unor cazuri complexe de crimă care, destul de probabil, au avut anumite repere reale.

Lisbeth este o femeie extrem de inteligentă, iar jurnalistul Mikael Bloomkvist un investigator de excepție, aceștia fiind supuși la mai multe situații-limită pe care sunt nevoiți să le descurce împreună.

Nu pot să aleg una dintre cărți care mi-a plăcut mai mult. Pur și simplu am pentru toate aceeași prețuire, față de toate simt aceleași lucruri.

Ca idee, variantele în limba română sunt cam de două ori mai scumpe decât cele în limba engleză, dar uneori sunt la promoție. Eu le-am luat pe cele în engleză, tot de pe okian.ro.

Ar mai fi o continuare a poveștii lui Lisbeth Salander, o a patra carte scrisă de David Lagercrantz. A fost inclusă în seria Millennium. Nu am citit-o și nici nu știu dacă o voi face, autorii fiind diferiți. Nu este ușor să treci peste stilul lui Stieg Larsson pentru a găsi ușor aprecierea unui alt autor, care preia niște personaje și le scrie povestea în stilul propriu.

Ador Millennium. Asta așa, pentru final. Sper să citesc vreodată ceva mai captivant și mai interesant chiar dacă nu am prea mari așteptări. O recomand mereu, tuturor, pentru că indiferent de genul preferat, cărțile astea merită să fie citite și merită un loc în orice bibliotecă.

 

 

Acum citesc și nu mai termin tot ceva polițist. Cazul Linda… L.G.V. Persson. Probabil ați auzit de faimosul detectiv Evert Bäckström, cel mai enervant, ursuz și sarcastic personaj, dar dotat cu calități deosebite de investigator. Pățaniile lui pot fi văzute și în serialul Backstrom, care are un 7.4 pe imdb.

 

Până data viitoare, spor la citit!

………………………………..

Ale

 

 

 

Ce am mai citit?

La citit, am sărit peste „Minciuni pe canapea”, cartea pe care începusem să o citesc, pentru că am comandat și am mai primit niște cărți cu care îmi doream de prea mult timp să fac cunoștință. Lista ultimelor mele achiziții este destul de lungă și plină de tentații literare. Abia mă abțin să nu încep câte 2-3 cărți în același timp.

Prima carte despre care o să vorbesc este Reconstructing Amelia, de Kimberly McCreight. Pe goodreads.com are un rating de 3.82 din 5, care este unul extrem de bun. Genul: crimă, mister, thriller. Exact ce îmi place să citesc cel mai mult. Dar povestea…

Finalul: previzibil. Fiecare mișcare: previzibilă. 

Recomandările bune pe care le-am găsit despre ea m-au făcut să îmi doresc enorm să o citesc. Povestea este una interesantă, pe care aș eticheta-o ca „dramă”, cu siguranță nu „mister – crimă”.

Amelia este o adolescentă inteligentă, pasionată de lectură, care crește alături de mama ei – avocat Kate Baron – fără a-și fi cunoscut vreodată tatăl. Cele două sunt foarte apropiate, înțelegându-se reciproc în ciuda faptului că Kate lipsește foarte mult de acasă datorită profesiei, Amelia fiind nevoită să petreacă ore întregi singură.

Începutul poveștii este legat de moarte Ameliei, care se presupune că s-a aruncat de pe acoperișul școlii, gest care lasă nenumărate dubii în sufletul lui Kate, care începe să refacă, pas cu pas, viața fiicei sale din ultimele săptămâni. Mesajul anonim pe care în primește în ziua când se întoarce la birou – “AMELIA DIDN’T JUMP” – îi întărește credința că fiica ei nu ar fi avut niciun motiv să își pună capăt zilelor.

Vorbim despre adolescenți, integrarea Ameliei în clubul Magpies, bullying, blogul de „bârfe” gRaCeFULLY și încercarea acestei tinere de a găsi o ieșire din vârtejul în care a fost prinsă.

În cele 382 de pagini am căutat misterul. Nu l-am găsit. Nu m-a ținut cu sufletul la gură, nu am adormit gândindu-mă că ar mai fi trebuit să citesc un capitol pentru că aș fi fost curioasă ce urmează să se întâmple. Mai mult decât atât, Reconstructing Amelia nu merită să fie comparată cu Gone Girl. Mi-au plăcut, în schimb, citatele din Virginia Woolf pe care le folosea Amelia în statusurile de pe Facebook.

Am găsit cartea asta pe okian.ro, librăria mea virtuală preferată din ultima vreme. 

A doua carte despre care o să vorbesc este The girl with all the gifts, de M.R. Carey. Ce m-a convins să o citesc a fost observația Martinei Cole, prezentă pe coperta din spate a cărții: If you only read one novel this year, make sure it’s this one. 

Vreau să precizez de la început că poveștile cu zombie nu s-au regăsit niciodată în cercul meu de interes, cu toate că ador seria Resident Evil, la care m-aș uita la orice oră. Melanie este un copil special, infectat cu Ophiocordyceps, care transformă morții în hungries, trupuri fără viață al căror creier încă mai funcționează, transmițând numai nevoia de a se hrăni. Din câte s-a demonstrat, creierul copiilor de vârsta lui Melanie este doar parțial afectat de acest Ophiocordyceps, ei resimțind doar nevoia de a se hrăni cu trupuri vii, rămânând independenți în gândire, apți de a avea o inteligență proprie.

Miss Justineau este profesoară, angajată de Guvern într-un program experimental cu privire la copiii de felul lui Melanie, aflându-se alături de aceștia într-o bază militară în care toți sunt ținuți în celule izolate, legați de mâini și de picioare de scaune cu rotile în momentul în care sunt transportați, unul câte unul, în sălile de curs. Este, de asemenea, preferata lui Melanie și persoana pe care aceasta o iubește cel mai mult din lume.

Supraviețuitorii din afara bazei militare vor ataca centrul de experimente din nevoia de a-și reface rezervele de alimente, apă și combustibil, singurii care reușeșc să scape fiind Dr. Caldwell – cea care răspunde de experiment, cercetător cu renume, ea încercând să găsească un antidot pentru a pune capăt epidemiei – sergentul Parks și subalternul său Gallagher, Melanie și Miss Justineau. Cartea expune călătoria lor spre Beacon – orașul sau baza pe care ei o consideră salvarea. Cu toate că au pierdut legătura cu acest presupus oraș cu luni bune în urmă…

În ciuda condiției sale, Melanie este capabilă de sentimente nobile față de toți cei care fac parte din grup, ajutându-i și riscând pentru ei, dar și de un autocontrol ieșit din comun. În final, cum Dr. Caldwell însăși remarcă, salvarea omenirii și speranța pentru viitor a fost întotdeauna Melanie, în mâinile acesteia fiind lăsată soarta tuturor celor care mai sunt în viață pe pământ, alături de toate cunoștințele pe care doctorul le-a acumulat în urma ultimelor sale experimente.

Cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu tot dragul. Există și un film pe care nu l-am văzut încă (am descoperit după ce am citit cartea) cu același nume: The girl with all the giftscare are o notă bună pe imdb.com: 7,1. Zic că e de văzut. Eu l-am trecut deja pe listă.

Minunăția asta am găsit-o tot pe okian.ro, iar calificativul pe care îl are pe goodreads.ro este de 3,93 din 5. 460 de pagini fantastice, cu adevărat Thrilling și Haunting, hertbreaking precum susțin Guardian și Vogue.

Ultima carte despre care o să vorbesc pe scurt, pentru că am de gând să scriu despre întreaga trilogie, este Fata care s-a jucat cu focul, de Stieg Larsson. Millennium 2.

E thriller, e mister, e tot ce ai nevoie de la o carte polițistă. Și totul se rotește în jurul lui Lisbeth Salander, hackerul meu preferat, cea despre care am mai vorbit în mai multe rânduri. Am mai spus că acest personaj este de departe preferatul meu, fie că vorbim despre filme, fie că vorbim despre cărți.  

O recomand din suflet, de o mie de ori. Cartea asta merită citită pentru fiecare cuvânt, mai ales că autorul ei a murit în condiții misterioase, legate de informațiile care au fost făcute publice de Stieg Larsson în cuprinsul trilogiei.

Aceasta am cumpărat-o din librăria Humanitas, dar poate fi găsită și pe okian.roPe libris.ro, prețul este mult mai bun și transportul gratuit, ca de obicei. 

Momentan citesc #GIRLBOSS, de Sophia Amoruso – directorul și fondatorul Nasty Gal. Părerea mea despre ea, foarte curând, într-un nou articol în care o să scriu despre mai multe cărți pe care sper să reușesc să le citesc.

 

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file și… share if you dare! 

………………………

Ale

6 opere care te fac să te apuci serios de citit

Pentru că a venit noiembrie și frigul ne face să căutăm mai mult căldura caselor noastre, pentru că încet-încet revine în trend cititul și pentru că cea mai bună parteneră a unui ceai de mentă este o carte interesantă, m-am gândit la 6 recomandări calde pentru zilele reci.

Toate cărțile despre care voi scrie sunt citite în urmă cu ceva timp, în vremea adolescenței, dar ele au rămas favoritele mele până astăzi. Sunt, mai bine spus, cele 6 la care sper să mă reîntorc la un moment dat, când curiozitatea de a devora noutăți va fi un pic mai ușor de stăpânit.

1. Mizerabilii – Victor Hugo

Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Nici nu-mi găsesc prea bine cuvintele pentru a însuma într-o propoziție ceea ce înseamnă romanul acesta pentru mine. Folosindu-mă doar de câteva, o să susțin că dacă până acum nu ai citit Mizerabilii, înseamnă că ai citit degeaba!

Întreaga poveste relatează, în principal, viața lui Jean Valjean – un biet ocnaș evadat, condamnat la 19 ani închisoare pentru că furase o pâine, obligat atât de circumstanțe, cât și de rușinea pe care o avea față de fapta sa, să ascundă tuturor identitatea și trecutul. În prima parte, Jean Valjean cunoaște mila episcopului Bienvenu, care îi schimbă complet și definitiv percepția despre viață. Luându-și numele de Madeleine, ocnașul ajunge treptat binefăcătorul întregii comunități, fiind la un moment dat numit primar al orașului, după multe refuzuri și insistențe. Tot în această parte, eroul o întâlnește și o adoptă pe Cosette, impresionat de povestea de viață a fetiței care trăia alături de mama ei, Fantine. Destinul îl aduce de fiecare dată pe Jean Valjean față în față cu comisarul Javert, al cărui scop precis este acela de a-l captura și de a-l închide din nou.

În partea a doua îl cunoaștem pe Marius, care se îndrăgostește nebunește de frumoasa Cosette. Observând comportamentul ciudat al lui Marius, Jean Valjean încearcă să îl îndepărteze de fata lui. După ce aproape că își pierduse speranța de a o mai vedea pe Ursula (așa credea că se numește Cosette), cei doi au prilejul să se vadă din nou. În aceste circumstanțe, Marius va salva viața tatălui Cosettei anunțând poliția, aproape fiind nevoit să aleagă între viața propriului său tată și cea a lui Jean Valjean. Hotărându-se să plece la Londra cu fiica sa pentru a scăpa de Marius, acesta din urmă hotărăște să plece în luptă pentru a muri, considerând că nu poate să mai trăiască fără cea pe care o iubea atât de mult.

Partea a treia reunește în spatele aceleiași baricade personaje ale căror tabere ar părea că se află la distanțe total opuse: Jean Valjean, Marius, Javert. În urma răscoalei, Jean Valjean salvează atât viața lui Javert, pe care îi revenise datoria să îl execute, cât și a lui Marius. Îngrijit de bunicul lui Javert, Marius își revine. Aflând de la fostul ocnaș detaliile din viața lui pe care acesta încercase atât de mult să le ascundă, de data aceasta Marius hotărăște să o îndepărteze pe Cosette de cel care o crescuse cu atâta dragoste. Ca prin minune, cumpărând niște secrete de la persoana care în partea întâi urmărise să îl asasineze pe Jean Valjean, Marius află cine i-a salvat viața la baricade și motivul pentru care tatăl Cosettei a fost condamnat la închisoare. Regretându-și decizia, în final, Marius și Cosette se întorc la căpătâiul eroului care acum este pe moarte. Acesta închide ochii în pace și liniște sufletească, având în jurul său oamenii și lucrurile la care ținea cel mai mult din lume: Marius, Cosette, sfeșnicele episcopului Bienvenu, care îi schimbase atât de mult viața, hăinuțele fiicei sale dragi de când era copil – toate adunate într-un cufărul pe care l-a purtat cu el oriunde a fugit să se ascundă.

Impresionantă până la ultima pagină, Mizerabilii este, cu siguranță, opera care te face să îți dorești să descoperi un Jean Valjean în fiecare zi, în toți oamenii cu care vei fi nevoit să interacționezi. Sau măcar unul singur în toată viața ta: un Jean Valjean al tău.

2.Idiotul – Feodor Dostoievski

Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.

Dostoievski sau Tolstoi. Nu pot să aleg între cei doi. Operele lor sunt adevărate comori chiar și astăzi, fiind încă foarte căutate și apreciate, capodopere ale lumii întregi de la începuturile acesteia și până la final. 

Idiotul lui Dostoievski este prințul Mîșkin, numit astfel datorită epilepsiei de care suferea, boală numită idioțenie în acele vremuri. Prințul Mîșkin era considerat un ciudat datorită faptului că era  întodeauna sincer, fiind și un om foarte bun într-o lume plină de răutate și prefăcătorie. Calitățile extraordinare cu care era înzestrat erau considerate defecte de către celelalte personaje, acestea ironizându-l în mod repetat și strident.

În momentele sale de criză epileptică, acesta trăiește experiențe uimitoare, care au o profunzime sentimentală desăvârșită. Acestea sunt trăirile care îl caracterizează, suferința fizică transpunându-l parcă într-un alt univers, deasupra tuturor.

Finalul tragic al romanului coincide cu situația în care ajunge sincerul și bunul Mîșkin, internat din nou în sanatoriul din Elveția, nemaiavând nicio șansă de a se recupera. Ultima traumă pe care o trăiește este aceea de a-și vedea viitoarea soție ucisă de mâna prietenului său, durerea pe care această scenă o provoacă aruncându-l într-o prăpastie psihică din care nu va mai avea nicio posibilitate să scape.

Mi-a plăcut mult prințul Mîșkin, fiind și astăzi unul dintre personajele de care îmi aduc prima dată aminte când mă gândesc la cărțile citite. Inteligent, fin, educat și sincer, acesta întruchipează un ideal masculin al lumii pline de urât din jurul său, detașându-se simțitor de pământesc prin iubirea pe care este capabil să o simtă și în funcție de care își gestionează atent toate principiile.

3. Anna Karenina

El a coborât treptele, încercând să nu se mai uite la ea, ca şi cum ea ar fi fost soarele, dar a zărit-o totuşi, asemeni soarelui, fără măcar să o privească.

Anna Karenina este femeia care, în ciuda piedicilor și regulilor societății în care trăia, decide să înfrunte orice obstacol pentru a-și trăi povestea de dragoste alături de un conte mai tânăr ca vârstă, dar de-a dreptul fermecător: Vronski.

Fericirea pe care o simte alături de bărbatul pentru care își sacrifică propriul copil, plecând din casa soțului alături de care se simțea neîmplinită, este dublată de drama pe care o va trăi zi de zi învinovățindu-se pentru acest curaj. Treptat, ochiul critic al celor din jur îi umbresc zilele fericite, transformând-o într-o persoană geloasă, posesivă și neîncrezătoare. Încă de la început, asupra relației sale atârnă greu probabilitatea unui final tragic. 

Povestea controversată dintre Anna și Vronski se desfășoară în paralel cu relația perfectă dintre Kitty și Lenin, care la rândul său fusese îndrăgostită de conte.

La baza acestuia stă o întâmplare adevărată pe care Lev Tolstoi a cunoscut-o, aceasta petrecându-se chiar în ograda aflată în vecinătatea sa: amanta unui nobil cunoscut s-a sinucit aruncându-se în fața trenului datorită respingeri pe care a cunoscut-o din partea bărbatului iubit.

După mine, nu există un cunoscător mai bun al firii umane, al calităților și defectelor sociale decât Tolstoi. În Anna Karenina strânge în același loc iubirea, ura, deznădejdea, fericirea, renunțarea, corupția, răutatea și bunătatea, analizându-le atât separat, cât și corelându-le, prin toate personajele sale. Sfârșitul tragic al Annei, care pentru puțină iubire are curajul și nebunia de a renunța la tot, este și astăzi la fel de controversat și de actual, regăsindu-se în nenumărate întâmplări la care suntem martori zi de zi.

Anna și Vronski rămân cuplul meu preferat din literatură – „clasicii” – chiar dacă i-am cunoscut în liceu, întruchipând un minunat buchet de contraste al căror complexitate nu vor cunoaște, poate niciodată, un egal.

4. Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o.

Chiar dacă este pură ficțiune povestea, întreaga imagine a perioadei comuniste în care aceasta a fost scrisă corespunde realității datorită inspirației care-i constituie fundamentul.

Cel mai iubit dintre pământeni este cea mai iubită carte din rândul romanelor românești pe care am citit-o până acum.

Femeile din viața lui Victor Petrini, un intelectual al anilor 50 cu un viitor promițător și întregul proces psihologic prin care acesta trece așteptându-și condamnarea, sunt fascinante și deosebite prin simplitatea complexă pe care o afișează. Dincolo de cuvinte și de tendința de a filozofa, Victor Petrini este un om neîncezător și suferind, adresându-se pe tot parcursul celor peste 1000 de pagini și unui alt judecător decât cel de pe pământ, divinului, încercând să găsească sensul tuturor lucrurilor care i s-au întâmplat invocând spiritualitatea.

Ajuns fără să vrea un criminal, acesta este în mod ironic „cel mai iubit dintre pământeni”, sfârșind singur, părăsit de soția pe care o iubise nespus și lipsit de dragostea și atașamentul fizic pe care micuța lui i le-ar fi putut oferi zi de zi. Totuși, în momentul în care cea mică îi spune că îl iubește, fericirea și însemnătatea titlului îi sunt simțite până în adâncul sufletului, făcându-l să tresară de bucurie.

Sunt convinsă că Marin Preda este un altul în această operă decât în toate celelalte pe care le-a scris. În Cel mai iubit dintre pământeni este mult mai atent, mai fin și mai darnic în detalii, reușind să creeze o adevărată piesă de artă prin scrierea lui. Nu am reușit să citesc Moromeții, nu m-a convins deloc, la fel cum nu am reușit să citesc mai mult decât primele pagini din Viața ca o pradă. Cu ultimul său roman,  a fost o experiență total opusă.

Moartea violentă a lui Marin Preda este considerată și astăzi o urmare a publicării acestei opere, fiind considerată o critică fățișă la adresa comunismului. Cărțile interzise astăzi sau care au fost interzise la un moment dat, sunt cenzurate pentru că supără într-un anume fel o anumită pătură socială. Cum ai putea să nu citești asemenea cărți, știind că la un moment dat s-a încercat ștergerea lor de pe fața pământului?

5. Volumele de poezii ale lui Ion Minulescu

Pentru că îmi plac enorm poeziile, era de neconceput să nu amintesc de Ion Minulescu și minunatele sale volume de poezii. Ați citit vreodată A IX-a poruncă? Sau Quiproquo? Celei care pleacă? Celei care minte? Acuarelă? În cinstea celei care a plecat?

Simbolismul este curentul literar care îmi place puțin mai mult decât avangardismul, care este preferatul meu fără nicio discuție. Ion Minulescu este poetul român pe care l-am citit în repetate rânduri de cele mai multe ori. Poeziile care îmi lipsesc și de care mi se face dor cel mai des îi aparțin.

Chiar dacă par triști mereu, simboliștii au ceva special, ceva care atrage și cucerește din prima clipă. Minulescu, Bacovia, Macedonski… cum ai putea să nu le acorzi măcar un pic din timpul tău? Mereu alergăm după timp și el pare de două ori mai rapid decât noi. Printre cuvintele versurilor, măcar pentru câteva minute, pare că stă în loc, fiind amorțit și el de farmecul poeziei.

6. Iona – Marin Sorescu

Ultimul despre care o să vorbesc este Marin Sorescu, dar nu pentru că nu ar merita să îi acord prima poziție, ci pentru că vorbim despre o piesă de teatru, operele dramatice fiind mai puțin căutate de către cititori.

Singurul personaj al operei este pescarul Iona. Datorită acestui fapt, el este atât persoana care întreabă, cât și cea care răspunde. Iona suntem fiecare dintre noi, zi de zi, indiferent de anul în care ne-am născut sau cel în care vom fi murit. Suntem niște Iona în întuneric, căutând zi de zi lumina și ieșirea din burta imensă a peștelui de care am fost înghițiți.

Iona este un pescar simplu ale cărui ape dragi au fost cele care i-au crescut monstrul al cărui prizonier a ajuns, fiind nevoit să găsească o cale de scăpare. Ca să-i cunoașteți farmecul, amintesc un singur pasaj din tragedie:

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

 

Pe mine m-a cucerit prin limbaj, prin sentimentul că stai în fața unui bătrân care îți povestește pe bancă, în fața casei lui, întâmplări din trecut, judecându-le în același timp și trecându-le prin filtrul anilor de experiență.

Iona este o tragedie, o piesă de teatru tristă, dar care mi-a umplut inima de bucurie atât văzând-o jucată cât și citind-o. O recomand cu cel mai mare drag și abia aștept să o revăd sau recitesc.

În final, spor la citit, nu? Și bineînțeles: share if you dare!

………………..

Ale

Oamenii fericiți citesc și beau cafea

Vorbim despre doliu, despre o întâmplare tragică și încercarea unei femei de a se regăsi după ce nimic din realitatea în care deschidea ochii dimineața nu mai există.

Diane, Colin și Clara formau o familie fericită până în ziua în care un camion a lovit mașina în care fetița se afla cu tatăl ei. Amândoi și-au pierdut viața. Clara pe loc și Colin la scurt timp după accident, închizând ochii cu impresia că micuța lui a supraviețuit. Din acel moment începe lupta lui Diane cu depresia și cu durerea pierderii celor mai importante persoane din viața ei, care era tot mai mare cu fiecare zi.

La un moment dat, după ce a stat un an de zile închisă în casă, împinsă de prietenul ei cel mai bun Felix, hotăsăște să părăsească Parisul și să se mute într-un sătuc din Irlanda – țara în care soțul său visa să călătorească.

Stând la biroul lui Colin cu un atlas în față, parcurgeam harta Irlandei. Cum să-mi aleg mormântul sub cerul liber? Ce loc ar putea să-mi aducă pacea și liniștea necesare să fiu față în față cu Colin și cu Clara? Pentru că nu cunoșteam practic nimic despre această țară și aflându-mă în incapacitatea de a alege un loc anume, am închis în cele din urmă ochii și am pus degetul la întâmplare. Am întredeschis un ochi și m-am uitat apoi mai de aproape. Mi-am folosit și ochiul celălalt după ce am luat degetul să descifrez numele. Hazardul alesese cel mai mic sat cu putință, scrisul era abia vizibil pe hartă. „Mulranny”. Mă voi exila la Mulranny. 

În acest sătuc irlandez îi cunoaște pe Abby și Jack, proprietarii casei închiriate și fiind singură și forțată de această împrejurare să iasă din casă pentru a-și cumpăra cele necesare, face cunoștință cu oamenii zâmbitori și interesanți care populau acele meleaguri. Găsește refugiu în plaja care i se întindea în fața casei și în sunetul valurilor în timp ce afară erau furuni.

Prin Abby și Jack va mai descoperi o bună prietenă – Judith – și pe fratele acesteia: Edward. Edward îi este cel mai antipatic încă de la prima vedere, iar gesturile și modul său de a interacționa i se par total lipsite de tact. Un irlandez ursuz, exact opusul a ceea ce ea ar fi găsit fermecător la un bărbat.

Respingând-o și tratând-o cu indiferență, acesta câștigă teren în fața lui Diane. Relația lor de la început se va schimba brusc, iar bărbatul taciturn se dovedește a fi capabil de sentimente frumoase și sincere.

Pasionat de fotografie, Edward o va duce pe Diane într-o mică excursie care va reprezenta punctul de plecare al tuturor deciziilor pe care cei doi le vor lua ulterior.

Finalul este unul neașteptat, nefiind o carte care se termină într-o notă neapărat fericită. Se termină cu o mare incertitudine și îți lasă o dorință imensă de a fi citit printre rânduri detalii care să conducă la siguranța relației dintre Diane și Edward. N-o să spun de ce, însă  vreau să subliniez că mi-aș fi dorit ca cei doi să aibă o altă șansă sau cel puțin să se bucure de alte circumstanțe.

Edward… vreau să îi dedic un întreg pasaj. Până la Edward, cuceritorul meu preferat era Rhett Butler din Pe aripile vântului (de Margaret Mitchell). Deși m-am bucurat prea puțin de el, cartea având doar 170 de pagini, Edward l-a depășit pe Rhett încă de la început. Știam că vor urma momentele în care partea lui respingătoare avea să fie acoperită de cea care își arată sentimentele, de cea umană. Și m-am bucurat de fiecare sărut pe tâmplă și de fiecare îmbrățișre. Edward nu are încredere în oameni, cu atât mai puțin în femei. Dar se dovedește că până și lui i se poate întâmpla să se regăsească în femeia căreia nu-i acordase nici cea mai mică șansă la prima vedere.

Diane este curajoasă. Găsește forța să se aventureze singură într-o țară necunoscută pentru a se regăsi, în final dându-și o nouă șansă. Bărbatul taciturn din Mulranny o face să vadă din nou lumea cu încredere. Decizia ei din final este de apreciat, dar pe mine chiar m-a dezamăgit… poate că în asta se regăsește și frumusețea acestui roman.

Vreau să mai precizez că Oamenii fericiți citesc și beau cafea nu este un roman de dragoste. Nu este o carte prin care să trăiești povestea siropoasă a unui cuplu de îndrăgostiți al cărui destin este mult prea simplu și extrem de previzibil. Întreaga interacțiune care există între Edward și Diane se concretizează în îmbrățișări, pupici pe tâmplă și strângeri de mână. Nu este o carte cu replici bombonatice și pline de fluturași, nu este genul cu extrem de multe citate demne de statusuri pe Facebook. Și tocmai din cauza asta i-am dat o șansă și mi-a plăcut atât de mult!

Am cumpărat Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand de pe elefant.ro luna trecută și a costat 30 de lei. Momentan văd că nu este disponibilă pe site, dar cu siguranță nu este greu de găsit. Am văzut-o și la Humanitas acum câteva zile. Pe net sigur există pe undeva iar prețul nu poate fi mai mare de 35 de lei. La Editura TREI găsesc mereu cele mai faine cărți și abia aștept să mai descopăr altele din seria Fiction Connection.

Acum citesc Minciuni pe canapea de Irvin D. Yalom, așa cum am mai precizat. Urmează o părere sinceră și despre aceasta. După ce termin, sigur nu-mi mai scapă Jurnalul unei fete greu de mulțumit de Jeni Acterian. Până atunci, cu fiecare pagină mă conving tot mai mult că într-adevăr Oamenii fericiți citesc și beau cafea.

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file!

……………………..

Ale

 

Un apartament la Paris – o nouă iubire

În 2010, la Paris, a fost descoperit un nou portret semnat Giovanni Boldini, adăugându-se în colecția portretelor celebre aparținând La Belle Epoque o altă doamnă extrem de frumoasă: Marthe de Florian.

Giuseppe Verdi, Robert de Montesquiou, Lina Cavalieri, Marthe Bibesco sunt doar câțiva dintre cei ale căror figuri au fost puse pe pânză de Giovanni Boldini. Operele sale sunt admirate și astăzi de oameni din lumea întreagă.

Un amănunt care l-a făcut aproape la fel de celebru cum l-au făcut și portretele este decizia de a se căsători la vârsta de 86 de ani. Cu siguranță ați auzit de celebra sa replică din ziua nunții: „Nu este vina mea că sunt atât de bătrân, este ceva ce mi s-a întâmplat dintr-o dată!”. 

Vorbim despre un apartament care a fost închis timp de șapte decenii și redeschis pentru a fi valorificate, în cadrul unei licitații, toate obiectele care i-au aparținut demimondenei Marthe de Florian.

Cartea urmărește două fire narative aparținând unor lumi diferite: prima se bazează pe experiența trăită de April Vogt, expertă în mobilă europeană, la descoperirea comorilor din apartamentul despre care vorbim; al doilea fir urmărește viața lui Marthe, bazată pe jurnalele sale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

În mare parte, povestea lui Marthe este legată de viața și aventura acesteia cu pictorul Giovanni Boldini, de care era îndrăgostită, dar și de cea trăită alături de dandy-ul Robert de Montesquiou. Crescută de maici, aceasta fuge în Paris pentru a cunoaște succesul și pentru a gusta din viața plină de belșug a celor care locuiau acolo. Își începe cariera la Folies, unde îl cunoaște pe primul său întreținător: Pierre.

Fiind atât de frumoasă, această calitate îi este principalul aliat în a-și câștiga extrem de ușor faima și bogăția. Cu toate acestea, va rămâne până la final nefericită, neavând parte așa cum și-ar fi dorit de dragostea și atenția pictorului Boldini, care îi câștigase inima.

Paris, 10 februarie, 1919: E o vreme rece și umedă. Nu mi-am îngăduit astăzi să cumpăr cărbune pentru foc, să încălzesc apartamentul ăsta plin cu lucrurile mele. Fac cârcei la mână când mâzgălesc cuvintele acestea. Mi-e frică să nu mi se lipească degetele de stilou. Orașul e mort. Copacii, animalele, până și războiul, care părea atât de promițător, s-a terminat. Încă mai sunt transportate acasă mii de trupuri, familiile speră să-i mai vadă măcar o dată pe cei dragi, chiar dacă tot ce primesc e doar un cadavru. Oare ce s-a întâmplat cu Parisul pe care îl iubeam cândva? Cel plin de aurării și de catifele? Câtă vreme Parisul e mort, și sufletul i-a pierit. Așa e și inima mea, fiica mea, Beatrice. Și ea e moartă. E ori ironic, ori potrivit, ori complet necinstit ca o fată care s-a luptat să intre în lume încă de la naștere să piară în același fel. A curs sânge, atât de mult sânge, și până la urmă n-au salvat-o (…)”. 

În jurnalele sale vorbește deseori despre Jeanne, nepoata lui Victor Hugo, pe care o consideră vinovată pentru soarta sa de a rămâne orfană. Tatăl său, Victor Hugo, ar fi avut o relație sinceră cu mama sa pe care chiar o iubise, dar pe care datorită morții soției sale și a celorlalte împrejurări, nu a putut-o păstra aproape. Jeanne este rivala lui Marthe în societatea pariziană, între cele două existând un conflict tăcut pentru toată viața.

Marthe de Florian este o femeie interesantă, puternică și descurcăreață. Este „dama cu camelii” a pictorului Boldini, femeia care sfârșește tragic datorită sacrificiilor făcute pentru a se menține frumoasă. Este o doamnă controversată care într-adevăr a existat și și-a lăsat amprenta asupra secolului ei. Mi-a plăcut mult modul său de a scrie deschis și fără ocolișuri tot ceea ce gândește în jurnalele pe care le ținea, în acea perioadă fiind catalogat ca total lipsit de bun-simț să vorbești despre legăturile pe care o doamnă le-ar fi avut cu un domn, indiferent de nivelul la care acestea ar fi rămas.

April Vogt, personaj perfect construit și fermecătorul avocat din Paris – Luc, sunt cei care trăiesc o idilă drăguță datorită apartamentului deschis după șapte decenii. Luc este reprezentantul moștenitoarei averii lui Marthe și bărbatul cu care April își va petrece marea parte a timpului ei în Paris.

Recent înșelată de soț și confuză în ceea ce privește viitorul căsniciei sale, aceasta se lasă dusă de val în decorul magic al orașului, impunându-și să trăiască la maximum fiecare clipă.

Cartea se încheie cu o licitație de succes dedicată lui Marthe de Florian, în care portretul său se va vinde cu o sumă mult peste cea așteptată de casa care a organizat-o. April îi mai dă o șansă soțului său dar se pare că destinul urmează să o readucă în orașul iubirii, în Parisul lui Luc.

Historical Novel Society descrie cartea ca fiind o lectură încântătoare despre o istorie adevărată și femeia din spatele ei, iar The San Diego Union-Tribune confirmă că Parisul de ieri și de azi al lui Michelle Gable este o lume în care te cufunzi cu ușurință și cu plăcere. Atât cele două planuri paralele inteligent întrețesute, cât și redarea atmosferei și a farmecului orașului sunt atuurile acestui roman.

Nu am avut prea mult timp să citesc, cu toate că nu aș mai fi lăsat din mână cartea asta. Așa, timp de o săptămână m-am mutat și am trăit în Paris, în apartamentul lui Marthe.

Cred că Michelle Gable a reușit să pună pe hârtie ceva extraordinar: o bucățică de istorie. Datorită ei am cunoscut două persoane reale, pe Marthe și pe Boldini, dar și personajele April și Luc care fac ca toată căutarea de comori să te țină cu sufletul la gură până la ultima filă.

Recomand Un apartament la Paris cu cel mai mare drag mai ales celor care doresc să cunoască și omul din spatele portretelor celebre expuse în muzee sau păstrate cu sfințenie în colecții private. Descoperim aici artistul Boldini în încercarea sa de a fi om și de a trăi viața dincolo de pânzele din atelier.

Romanul l-am cumpărat din librăria Humanitas acum câteva săptămâni și a costat 40 și un pic de lei. Face parte din colecția Raftul Denisei. O puteți găsi pe elefant.ro la 32 de lei alături de o ofertă foarte faină valabilă azi, 16 octombrie: la trei cărți cumpărate, pe a patra o primești gratuit. Este în stoc și pe libris.ro, tot la același preț, unde beneficiați de transport gratuit. Cartea asta merită din plin să umple o parte din bibliotecă!

Urmează părerea mea despre Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand, pe care am terminat-o de citit imediat după aceasta. Momentan citesc Minciuni pe canapea de Irvin D. Yalom.

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file! Dare to share!

……………………….

Ale

 

 

„Fata din tren” are de astăzi un chip, o voce și un nume (despre carte și film)

Rachel merge în fiecare dimineață cu același tren. Știe că va aștepta la același semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineață al unui cuplu ce locuiește într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jass și Jason” și viața lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o sochează. Totul se schimbă și Rachel are șansa de a lua parte la viețile pe care le-a observat doar de pe margine. Cam asta spune descrierea de pe coperta din spate.

Am văzut pentru prima dată cartea asta pe YouTube, în clipul unei vloggerițe de la noi. Era prin vară, exact înainte de organizarea Târgului de carte Gaudeamus la noi în oraș. Când am văzut-o expusă la târg, am știut că trebuie să fie a mea. Era ultima copie rămasă. Am început să o citesc imediat după.

Înainte de Fata din tren am citit memorii, clasici, filozofie sau istorie. M-am rezumat la ceea ce exista deja în biblioteca de acasă, fiindu-mi milă de prea multele cărți care stăteau deja de prea multă vreme pe lista mea cu „urmează să citesc”. Mi se făcuse dor de ceva acual, de suspans, investigații și crimă.

Timp de trei zile am trăit cu sufletul la gură fiecare frază existentă în cartea asta. Abia m-am abținut să nu citesc finalul din prea marea curiozitate. Am ajuns să îndrăgesc fiecare femeie care ia parte la această acțiune pentru momentele ei de slăbiciune și pentru drama care se ascunde în spatele fiecărui destin.

Rachel este fata din tren, alcoolica fără job care călătorește în fiecare zi cu trenul de mică viteză de la Ashbury către Londra, cu plecare la 08:04. În fiecare zi, dus-întors, trece pe lângă casa de la numărul 15, pe care o cunoaște în detaliu de la draperii la cărămizi. La numărul 15 locuiește Megan Hipwell, împreună cu soțul ei Scott, un cuplu care pare minunat privit din afara casei, dar cu mari probleme în căsnicie. Imediat lângă casa de la numărul 15, la numărul 23, tot pe Blenheim Road, locuiește Anna împreună cu soțul său Tom Watson și cu fiica lor Evie.

Dramatic este că această casă de la numărul 23 a fost în urmă cu câțiva ani a lui Rachel, fiind cumpărată împreună cu Tom Watson, fostul său soț și actual soț al Annei – fosta sa amantă.

Totul se întâmplă în tunel. Una dintre celelalte două femei dispare, fiind găsită mai apoi moartă în pădure. Suspect e Scott, Kamal (psihologul), suspectă e și Rachel care nu-și poate aduce aminte ce s-a întâmplat în acea seară, ea fiind martorul cheie al dispariției, pionul principal în dezlegarea misterului morții dispărutei.

Din cauza problemelor cu băutura, Rachel nu se bucură de prea multă credibilitate în fața investigatorilor sceptici, fiindu-i extrem de greu să își amintească ce s-a întâmplat cu adevărat. Până la urmă, întregul fir al întâmplării va prinde contur în memoria ei, ajungându-se la un final neprevăzut, neașteptat și cu totul inedit. Deznodământul te lovește cu o a doua moarte, toate personajele influențându-se reciproc în ceea ce va deveni viitorul fiecăruia dintre ele. Scott, Anna, Megan, Tom, Rachel… povestea lor individuală devine parcă povestea unui grup, influențată de viața dublă jucată de numai două dintre ele.

Eu am cumpărat Fata din tren de la Târgul Gaudeamus cu 40 sau 50 de lei. O găsiți pe elefant.ro redusă la 19.50 lei de la 39, ediție de film. Are 406 pagini. Există și varianta eBook care costă 20 de lei, preț redus de la 25.

După ce am citit cartea și am fost impresionată de finalul imprevizibil, am numărat zilele până să văd filmul. Din 5 octombrie, în cinematografele noastre rulează The girl on the train – regizat de Tate Taylor – cel care a câștigat în 2012 premiul BAFTA pentru cea mai bună adaptare, cu filmul The help (un mic comentariu aici: The help este un alt film inspirat din realitate care mi-a plăcut enorm de mult!). Actrița Octavia Spencer a și câștigat un Oscar pentru cea mai bună interpretare a unei actrițe în rol secundar.

Emily Blunt (acea Emily simpatică din The Devil Wears Prada, în care joacă alături de Meryl Streep) o interpretează pe Rachel și pot să spun că încă de la trailer am identificat-o cu acea Rachel pe care mi-o conturasem citind cartea. Emily joacă un rol atât de greu și totuși… atât de bine! În plus, parcă întregul decor respectă cu sfințenie liniile trasate de carte. Trenul, casele, îmbrăcămintea, frizura…

În film avem de a face cu un Scott (preferatul meu din toată povestea) aka Luke Evans. Îl știți pe Owen Shaw din Fast and Furious 6 și Furious 7, nu? Exact el! Deși recunosc că fața lui Scott din capul meu semăna mai mult cu cea a lui Dr. Christian Grey (Jamie Dornan), m-am bucurat din plin de fiecare scenă în care apărea Luke Evans. Deși, dacă stau să mă gândesc puțin, aproape că se potrivește mai bine decât Grey în brațele lui Megan.

Despre Megan, dezamăgire. Nu este o zână, așa cum mi-o imaginam eu. Megan a mea semăna mai mult cu Julianne Hough decât cu Haley Bennett. Anna este Rebecca Ferguson. Ce aș putea să spun mai mult despre actrița pe care o iubesc pentru că este – Elizabeth Woodville – The White Queen din serialul cu același nume, despre care am vorbit în lista cu preferate? Mi-a plăcut mult interpretarea Annei pe care a făcut-o, deși nici cu ea nu prea seamănă imaginea conturată în capul meu.

Tom este Justin Theroux, un actor care îmi este cunoscut din Sex and The City. Apare la un moment dat printre episoade, nimic spectaculos sau senzațional. Tom al meu nu avea un chip, însă după ce am văzut filmul, cu siguranță îl are pe cel al lui Justin.

The girl on the train nu se bucură de efecte speciale, cadre excepționale sau natură deosebită. Filmul redă povestea din Anglia într-o Americă ploioasă și tristă. Cu un decor simplu, personajele sunt cele care dau totul pentru a transmite drama poveștii și sunt aproape cu mâinile goale. Convinge (filmul) chiar și așa publicul, ținându-l cu sufletul la gură, fiind la fel de greu ca în carte de prevăzut finalul .

Am trișat un pic mergând la film, stând lângă oameni care calculau în funcție de datele prezentate cine este ucigașul și știind povestea lui Rachel cu mult mai multe detalii decât cele pe care le-am văzut, cunoscând-o pe cea adevărată și întreagă. Cu toate astea, nu m-a dezamăgit deloc. Mi-a amintit imediat de filmele și serialele englezești pe care le urmăresc și pe care le iubesc sincer.

Pentru cineva care a citit Fata din tren, filmul e doar interpretarea unui alt regizor a poveștii care a fost deja regizată de cititor și care merită văzută.

Pentru cineva care a văzut The girl on the train, Paula Hawkins are cu siguranță mai multe detalii despre viețile lui Rachel, Anna, Scott, Tom și Megan. Fără detaliile respective nu ai cum să înțelegi cu adevărat personajele.

Prefer cartea, pentru toată nebunia de întrebări fără răspuns ce m-a ținut în suspans și pentru fiecare noapte în care adormeam cu o variantă a poveștii care, a doua zi, după încă câteva pagini, era demolată total. Daaaar… recomand cu tot dragul și filmul pentru Emily Blunt și Luke Evans (uh-oh!). Pentru Paula Hawkins și pentru carte. Pentru că este simplu, sincer, palpitant și foarte fain regizat.

Share if you dare!

…………………………

Ale

 

Tu cât de „Soția tăcută” ești?

Fila întoarsă nu e complet albă: nu mai poți pretinde să fii persoana care erai înainte; inocența ta nu mai există, pentru a fi recuperată. Experiența pe care ai trăit-o poate fi nedorită, poate să nu fie altceva decât vătămare și irosire, dar experiența aceea are substanță, e concretă, dictatorială, trăiește în trecutul tău și îți afectează prezentul, orice ai încerca tu să faci în privința ei. Borcanul acela de murături pe care l-ai aruncat cu ani în urmă a ajuns poate la groapa de gunoi, dar încă există acolo, undeva. Poate că s-a spart, poate că e mci fărâme, însă nu a dispărut. Poate că l-ai uitat, dar uitarea nu e decât o obișnuință. 

În această analogie, groapa de gunoi este inconștientul. Nu inconștientul colectiv, ci inconștientul personal – inconștientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiecare articol e inscripționat cu numele tău și ștampilat cu numărul tău, inconștientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neașteptate (…). În conformitate cu Jung, tot ce rezidă în inconștient își caută o exprimare exterioară; o situație interioară care nu este conștientizată se va manifesta prin evenimente externe, sub chipul destinului. Filozoful grec Heraclit a lansat o idee similară când a spus că, în plan uman, caracterul este destinul. 

Partea I: Ea și El. Doi oameni de vârstă medie, cu preocupări total diferite, necăsătoriți dar împreună de peste 20 de ani, aduși unul lângă celălalt de un accident de circulație. Au construit totul împreună, El fiind genul masculin autoeducat și autoconstruit, antreprenorul care a pornit de la nimic și a ajuns la a-și pune pe picioare o afacere destul de însemnată și la a-i oferi Ei liniștea unui cămin de la ferestrele căruia se deschidea o panoramă fascinantă spre peisajul dominat de lac și de cer, învăluit de lumina înserării într-o nuanță de albastru uniform. 

Totul pare perfect la suprafață, liniștea căminului și a relației acoperă orice neînțelegeri sau aventuri, dorințe sau pofte deja făcute. La fel erau lucrurile și în familia Ei, unde cel mai dificil lucru, după cum singură mărturisea, a fost prefăcătoria. De cele mai multe ori totul era grozav, dar chiar și atunci când nu era, el se ducea la muncă, ea pregătea masa, ne așezam și mâncam cu toții, ne întrebau pe noi, copiii, cum a fost la școală și în fiecare seară se culcau în același pat. Niciodată nu era nimic de spus. Toți ne prefăceam că nu se întâmplă nimc. 

Toate aceste realități ale familiei Ei s-au găsit folositoare în relația pe care o are cu El, un el care consideră că monogamia nu a fost făcută pentru bărbați și susținea că toți bărbații înșeală mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul. În menționatul „mai devreme sau mai târziu” se afla și el, de ceva vreme, în acest început de septembrie. Toamna care urmează, cu siguranță nu va ucide numai natura…

La 45 de ani, Ea este încă frumoasă, apreciată de toți bărbații din cercul lui de prieteni. Parcă anii au uitat să își lase amprenta asupra tenului său deschis la culoare. N-a vrut să-i facă un copil și nici să-l lege de ea prin căsătorie. În schimb, au adoptat un cățel – o fericire cu blană și lăbuțe – pe care l-au numit Freud. A terminat psihologia, este o femeie inteligentă și extrem de sigură pe ea. Are darul tăcerii, consumând orice trăire în interior, păstrând aparența unei femei fericite și împlinite, departe de a-și suspecta soțul de infidelitate.

Îndreptându-se spre 50 de ani, El descoperă senzualitatea unei alte „ea” care își va face loc cu forța în viața lui. Este studentă și senzuală, tânără și rebelă, având astfel tot ceea ce este nevoie pentru a aprinde călcâiele unui bărbat care a ajuns la vârsta mijlocie, are o soție și o stabilitate emoțională acasă. Această tânără, a cărei pofă de viață îl obosește dar în același timp îl și revigorează, îi va oferi un copil, copilul pe care El l-a așteptat de la Ea.

Faptul că hotăsăște să se mute de acasă, să se însoare cu cea care îl va transforma în tată – fiica celui mai bun prieten al său de aceeași vârstă, să o părăsească și să o evacueze pe Ea din căminul pentru care amândoi au luptat, îl aduce într-un punc culminant al vieții, într-un vârtej din care singur nu mai poate să iasă, apropiindu-se cu repeziciune de un deznodământ tragic la care singur a pus piatra de temelie.

Soția tăcută este Jodi iar El este Todd. Cealaltă „ea” este Natasha. Întregul triunghi sfârșește în propria singurătate, rămânând fără bază – care era, de altfel, punctul de susținere, cea mai importantă componentă a sa.

Heather Gudenkauf caracterizează „Soția tăcută” ca fiind un portret cutremurător al unei relații cu un sfârșit devastator. După Maclean’s, este un roman negru savuros, mai inteligent, mai profund și mai pătrunzător decât altele de același gen.

Cu un sfârșit previzibil și o acțiune atât de comună tuturor celorlalte cupluri care se confruntă cu problema infidelității, Soția tăcută nu aruncă printre file suspans sau acțiune. Orice mișcare poate fi ușor de anticipat. Este un roman savuros datorită lui Jodi, un personaj captivant și complex, un psiholog cu diplomă și o femeie extrem de inteligentă. În rest, prea ușor de citit, prea lipsit de acel „ceva special” care te face să nu mai lași cartea din mână. Asta spre deosebire de Fata din tren a Paulei Hawkins.

Este considerat thrillerul psihologic al anului. Este coerent și simplu. Îl recomand pentru o lectură rapidă… și pentru Jodi! Jodi chiar mi-a plăcut. Are și pasaje interesante, desprinse din realitate, pe care le-am savurat și notat. În rest, cu siguranță A.S.A Harrison are romane mult mai bune, pe care abia aștept să le descopăr.

Pe Jodi, Soția tăcută – de A.S.A Harrison, am găsit-o în librăria Humanitas și a costat 40 de lei acum o săptămână. Recent am plasat o comandă pe elefant.ro și am fost extrem de mulțumită de rapiditatea și starea în care au ajuns cărțile. Tocmai am verificat oferta lor și au o reducere de 38% la această carte, asta însemnând că acum a ajuns la un preț de 25 de lei. Eu zic că merită avută în vedere pentru o viitoare comandă, mai ales că transportul este gratuit.

Acum am început să citesc Un apartament la Paris de Michelle Gable. O găsiți în librăriile Humanitas sau pe elefant.ro la un preț foarte bun și transport gratuit. Părerea mea despre aceasta, în curând!

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file!

……………………..

Ale