Vocea străzii pentru mine, pentru noi toți

De zile întregi, România fierbe. Fierbe în propriul sânge latin care curge din ce în ce mai repede. Venele și inima care îl pulsează sunt gata să se spargă cu fiecare oră de agonie care ne trece prin fața ochilor.

Mi-e greu să accept că trăim într-un stat condus de oameni. Oameni care au copii, părinți, nepoți, prieteni. Oameni capabili de compasiune, iubire și orice alt sentiment în afară de egoism. Oameni care pot să pună liniștiți capul pe pernă, care pot să se uite mândri în oglindă dimineața. Cu toate că acest substantiv foarte comun, poate prea comun, este ultimul care-i poate caracteriza.

Ca profesor, răspunzi de o clasă de 10-20-30 de elevi. Ca medic, răspunzi de pacienții tăi, care pot fi zeci sau sute. Ca ministru, senator, președinte, ai în mâinile tale soarta a milioane de oameni, milioane de români care au așteptări de la tine. Care și-au pus speranța că nu vei repeta greșelile trecutului și îi vei aduce cu pași mici la „viitorul” pe care și-l imaginează.

În 31 ianuarie/1 februarie, democrația pentru care și-au jertfit familiile toți cei care și-au pus pieptul la bătaie în plină revoluție, a fost călcată grav în picioare de o mână de oameni incapabili să privească dincolo de propriile interese.

Toți cei care au gândit și pus în practică proiectele, au omis un singur element din ecuație: suntem o nație care are rădăcini glorioase, răzbunătoare, nemiloase. Suntem un popor al cărui sânge nu fierbe în zadar în zile negre precum acestea.

Pentru voi e picătura care a umplut paharul. Gestul care a strâns și adus zalele ororilor foarte aproape de oasele noastre. Asta am simțit-o până în măduva spinării, până în creștetul capului și până în vârful degetelor.

Sfidarea are gust de liberate pentru unii și de umilință pentru cei mulți, cei care chiar contează. 

Știu că poate nu ar trebui să folosesc următoarele cuvinte, dar simt nevoia să o fac, pentru că de data asta nu există altă alternativă. O spun și eu, la fel cum au spus-o toți cei care au ieșit aseară în stradă, la -10° pentru mine și pentru noi toți: v-ați pișat pe noi și pe ea ţară! De acolo din clădirea voastră drăguță, care vă protejează cu gratiile ei de mânia celor care s-au săturat să fie călcaţi în picioare.

Mesajul pe care trebuie să îl primiți este următorul: noi nu plecăm de aici, de-ai dracului ce suntem! Rămânem, să vă privim în ochi când veți cădea în gropile săpate cu mâna voastră, unul câte unul. Rămânem aici, să putem vedea cum încet-încet vă va ajunge blestemul întregii Românii!

Strâng în brațe fiecare român care a ieșit să strige durerea tuturor în plină stradă, la minus atâtea grade și la o oră atât de târzie, fără nicio organizare. Acum am primit toți dovada că suntem uniți în cuget și în simțiri, căutându-ne unii pe alții în piețe și parcuri și având, dincolo de asta, convingerea că ne vom găsi! Că vom fi acolo unii pentru ceilalți. 

Suntem generația nouă, care nu a cunoscut cu propriile simțuri greșelile unui sistem care se concentrează numai pe problemele unui grup restrâns de oameni privilegiați. Cei care ne-au râs în față aseară le-au cunoscut. Cu toate astea, vor să ne reîntoarcem la momentul în care poporul va face orice și va risca tot ca să reinstaureze ordinea legitimă în România.

Aștept să se ridice, să iasă în față și să se înscrie în lupta politică toți nebunii care cred în România altfel, în prosperitate și într-un viitor mai sigur. Aștept să îi votez, să îi susțin, să le admir curajul și bunul simț.

Pentru toate astea, pentru momentul în care penalii vor avea lacrimi în ochi și nu un zâmbet ironic pe buze, merită să rămân aici, să pot fi martorul unei scene atât de așteptate de istorie.

P.S. Sper că măcar acum, în al 12-lea ceas, ne-am învățat lecția și data viitoare n-o să ne mai pișăm pe el de vot, având aceeași atitudine pasivă față de grija țării pe care au afișat-o tocmai ăia care ne conduc acum și pentru care atâtea mii de oameni îndură frig, punându-se în fața unui val criminal. Sper că patriotismul și fiorii pe care i-am simțit cu toții aseară să ne însoțească mereu și să nu mai uităm niciodată că și un singur vot, adus lângă alte singure voturi, fac diferența. Prin pasivitatea noastră și noi am fost complici la ceea ce se întâmplă azi. Prin lipsa de maturitate și de respect pentru morții noștri am contribuit și noi la piesa care se joacă acum pe scena politică.

Am pus un mare punct, sper, la toate astea. De azi vorbim! De azi ţipăm! De azi ne gândim unul la celălalt! De azi suntem românii de care țara asta are atâta nevoie! De azi suntem „viitorul” în care au crezut generațiile apuse și elitele care au sperat să ajungă momentul în care noi ne vom face auziți.

Până data viitoare, share if you dare!

……………………………

Alexandra

România… să ne ierți.

Draga mea… mi-e dor de tine!

Mi-e dor de ceva ce nu am cunoscut cu propriile-mi simțuri. Mi-e dor de ceva ce mi-a fost plantat în suflet cu atâta dragoste și mândrie pe băncile școlii. Mi-e dor de cineva care s-a ridicat glorioasă din oriecare înfrângere și din orice noroi. Mi-e dor de cea care cu genunchii loviți și însângerați a continuat să dea viitorului oameni de valoare. Mi-e dor! Și mi-e un dor surd, mut și zadarnic.

Românie dragă, mi-e dor de tine! Mi-e dor de cea care a umplut Piața Universității și a zguduit din temelii un sistem care avea mari șanse să ne înghită pe toți, zi de zi, puțin câte puțin.

Acum ai îmbătrânit, Românie dragă… ești obosită și tu de câte lovituri primești de la propriii tăi copii. De la cei care ar trebui să te apere în momentele în care, pentru a nu știu câta oară în istorie, riști să fii din nou pusă la pământ, când aveai în fața ta o șansă atât de mare spre altceva…

Noi suntem niște leneși, țară dragă. Ne temem prea tare de vânt, de ploaie sau de frig ca să ieșim din case pentru a-ți da o mână de ajutor.

Știu. Încă îți plângi morții și regreți că au plecat prea repede și mult prea în zadar. Și mai știu că blestemi toți anii de închisoare în care ți s-au jertfit fiii pentru a câștiga dreptul de a-și spune liber părerea. Noi ne batem joc de tine. Ne batem joc de ei. De toți și de toate. Pentru că nu ne-a pus nimeni bandă la gură și nici cheie la gât. Noi nu înțelegem jerfa sufletelor și minților căzute pradă celor care te voiau în genunchi.

Suntem tineri. Nu am învățat pe pielea noastră prețul sacrificiului. De asta așteptăm pasivi o minune, judecând superficial prezentul tău. Noi suntem cei care comentăm de pe banca de rezerve de la marginea terenului cartonașele roșii, fără a avea curajul să cerem o schimbare.

Timpul nostru se măsoară în GB consumați și nu în minutele pe care le mai are de trăit un copil infectat cu boli din spitalele care ar trebui să îl vindece. Timpul nostru este mult prea prețios pentru a fi consumat făcând lucruri inutile, cum ar fi mersul la vot, pentru că noi nu știm cum este să fii nevoit să-ți ascunzi preferințele politice și întregul vis pe care l-ai avea pentru țara ta, ca să nu încalci o lege.

Suntem tineri. Și te-am trădat, Românie. Tot noi, cei care am ieșit în stradă. De data asta am stat acasă pentru că a bătut vântul. Pe străzile goale, printre copaci, prin secțiile de votare.

Acum nu ne mai rămâne decât să plecăm în alte țări pentru că tu ești din nou în genunchii tăi însângerați și cu hainele rupte. Plecăm, tineri fiind, pentru că tu nu ne oferi nimic, iar pe noi, ai văzut, nu te poți baza. Suntem lași, cârcotași, plângăcioși, leneși și nu te iubim deloc. Ăștia suntem noi, tinerii tăi, viitorul tău.

Iartă-ne, Românie, pentru tot ce ți se fură, pentru tot ce ți se aruncă și pentru tot ce vei culege în urma noastră. Noi plecăm oricum, tu să rămâi în noroi, cu morții și viii tăi chinuiți datorită absenței noastre.

Iartă-ne, Românie! Suntem tineri și manipulați de mărețele noastre țeluri care sunt mult prea departe de a fi posibile aici, între granițele tale. Nici măcar nu am vrea să le atingem între munții, dealurile și câmpiile tale minunate.

Pentru anii care vin, îți doresc să fii puternică de una singură, pentru a putea suporta loviturile pe care noi le vom privi la fel de tăcuți și nemișcați. Îți doresc să-ți fie stinse durerea și dorul care ard după cei care ar putea, dar nu vor să te ridice.

Iartă-mă, țară dragă. Iartă-mă pentru tot răul pe care ți l-am făcut în 11 decembrie. Noi, toți cei care nu au gustat din oroarea războaielor, revoluției sau aceea de a avea dragi închiși, omorâți, torturați pentru dreptul pe care îl avem astăzi, plecăm acum capul în fața ta.

Atât putem face. Pentru că, oricum, pentru mai mult nu te poți baza pe noi.

Dare to share?

…………………….

Alexandra

 

 

 

Școala românească – azi, cea mai mare crescătorie de oi din România

În 12 ani, zi de zi, pui câte o „cărămidă” la cutia în care vei trăi pentru tot restul vieții. În 12 ani, zi de zi, înveți să trăiești între limitele impuse de niște străini care au uitat complet că au fost cândva elevi în aceleași bănci în care ești și tu. În 12 ani, zi de zi, înveți cum să te integrezi cât mai bine în mulțime, cum să accepți că tot ceea ce ți se servește este absolut adevărat și absolut necesar pentru tine. În 12 ani, zi de zi, înveți cum să suprimi orice manifestare creativă, orice idee inovatoare pentru a putea fi încadrat în profilul absolventului cu diplomă de BAC.

Timp de 12 ani, zi de zi, înveți cum să fii oaia perfectă. Și BAC-ul este examenul care certifică calificativul tău de Experimentat în spiritul de turmă. Trist. Și nu faptul că trăim în România dă toată ecuația asta, în care viitorul – viața de după atâta școală – este necunoscuta, cu totul peste cap.

Gândind retrospectiv, clasele I-IV sunt un fel de acomodare între grădiniță și intrarea cu adevărat în business. La 6-10 ani, încă nu ești scârbit de tot ceea ce ți se impune, ba chiar îți accepți cu o anumită doză de plăcere statutul de școlar, de la făcutul ghiozdanului și a temelor, până la trezitul la ora 7 dimineața. În această perioadă a vieții, încă ești (aparent!) liber, ai tot timpul din lume pentru joacă și, ca bonus, înveți lucrurile elementare care te ajută cu adevărat în viață: cum să socotești cât rest mai trebuie să primești de la tanti care vinde la ABC, cum să îți numeri singur banii din pușculiță, cum să citești toate cuvintele din lume, un pic de limbă străină, un pic de istorie și geografie, ceva științe interesante și cum să scrii frumos.

În ciclul primar ești destul de mare să îți faci singur prieteni și încet-încet să descoperi care sunt oamenii cu care rezonezi cel mai bine. Doamna învățătoare te lasă să desenezi, să pictezi, să cânți, să alergi… de asta doamna rămâne cea mai iubită dintre toate cele care vor avea șansa să te învețe ceva. La modul general, doamna nu te bate, te înțelege, te pupă când te lovești și are grijă să îți creeze un ambient familial, în care tu să te simți în siguranță, înțeles și iubit. În clasa ideală, doamna îți permite să fii diferit, să faci singur alegeri – bune sau rele – și să nu fii judecat în funcție de ele.

Astăzi, de la începutul clasei a V-a, începi să primești instructajul pentru a deveni o oaie în adevăratul sens al cuvântului.

Eu îmi aduc aminte cu cel mai mare drag de gimnaziu, fiind un caz atât de fericit tocmai pentru că am învățat în primul rând de la oameni și abia mai apoi de la profesori. Un mare plus a fost faptul că am avut cea mai cool dirigintă, care nu a pierdut niciodată din vedere faptul că eram încă niște copii și cel mai simpatic colectiv din lume: din 28 de elevi, nu erau doi cu personalități măcar asemănătoare. Să crești zi de zi într-un mediu cu atât de multe contraste este tot ceea ce ideea de homeschooling nu îți va putea oferi niciodată. În V-VIII, în afară de mate, am primit rareori teme.

Matematica necesită exercițiu pentru a fi înțeleasă, 50 de minute pe zi nefiind suficiente pentru a stăpâni anumite noțiuni. Profu’ de mate era un om foarte amuzant, care știa să ne capteze atenția cu o glumă bună înainte de fiecare problemă de geometrie. Nu cred nici astăzi că există un altul care să deseneze cu mâna liberă figuri mai frumoase.

Doamna noastră de română își împărțea orele astfel încât la fiecare ultima din săptămână să reușim să recapitulăm și să ieșim pe rând la tablă la analiza frazei. Și niciodată nu ne dădea teste din comentariile care trebuiau memorate pentru capacitate. Le repetam împreună, în clasă, fiecare fiind liber să le recitească sau nu acasă. Doamna de română aprecia compunerile originale și când ne exprimam frumos în eseuri, fiecare după talentul lui la a îmbina cuvintele.

De la doamna de istorie am învățat că istoria în sine înseamnă mult mai mult decât ceea ce cuprinde un manual de 100 de pagini, scris cu subiectivitate de autori care au întâietate (din diferite motive) în construirea acestora. Tot de la această doamnă am învățat că o poză face cât o mie de cuvinte, am învățat să iubesc România pentru toți oamenii care au făcut ca trecutul să ne fie cea mai mare lecție de viață și pentru generațiile care vor scrie o nouă filă de istorie. De la dumneaei am învățat că singurul moment în care ești cu adevărat slab este cel în care taci și rămâi pasiv în fața tuturor nedreptăților din jur. Doamna nu ne încuraja să memorăm, ne spunea mereu povești legate de evenimente istorice și ne încuraja să îi răspundem la întrebări cu cuvintele noastre. Încă este profesorul meu de suflet, cel care a contribuit cel mai mult la persoana care sunt astăzi dintre toți cei pe care i-am avut.

Cu geografia am avut o relație deosebită, tocmai pentru că a început cu o dragoste foarte mare și s-a terminat, în clasa a VIII-a, cu o mare dezamăgire. Doamna noastră cu ochi albaștri vorbea cel mai frumos! Ne era drag să o ascultăm, să desenăm planete sau forme de relief și să repetăm capitalele împreună. Destinul a făcut să se mute la o altă școală pe când am ajuns în clasa a VII-a și odată cu ea a plecat și aprecierea mea pentru geografie. Cât de mult contează omul care îți este profesor! Noua profesoară, mai veche de două ori în învățământ decât prima, a fost tot ceea ce nu-mi doream. Diferențele făcute, deși aparent ascunse bine în spatele unor zâmbete false, se simțeau usturător. Nu exista nimic altceva decât stilul ei de predare, harta din manual și metoda ei de a reține termenii. Era tipul de profesor care nu-și lasă antipatiile sau simpatiile față de unii elevi la ușă, înainte de intrarea în clasă.

Știți ce faină poate să fie fizica cu o profesoară care îți desenează pârghia și scripetele și care, pe deasupra, scrie atât de frumos încât ți se pare că ai avea în față pe cineva care te învață caligrafie? Cu doamnele de fizică și chimie făceam experimente de fiecare dată când aveam materialele necesare și întotdeauna, pe lângă că era amuzant și plăcut, abia așteptam să mânuim ustensilele de laborator. Încă niște copii la vârsta aia, acestea erau jucăriile noastre preferate! Mii de scuze pentru paharele Berzelius, eprubetele sparte sau magneții rătăciți pe sub bănci – dar chiar a meritat tot ce ați făcut pentru noi! Ați câștigat, cu fiecare în parte, inima și atenția unor elevi care nu voiau nimic altceva decât să vadă cu adevărat ce înseamnă materia!

Iubesc limba franceză pentru că am avut două profesoare care au știut cum să îi descopere la fiecare oră frumusețea și melodia. Și îmi plac filmele franțuzești pentru că ultima mea profesoară de franceză din generală a avut grijă să îmi noteze niște titluri la sfârșitul caietului de notițe. Iubesc engleza pentru că pe doamna dirigintă o cunosc din clasa a II-a și pentru că profesorii pe care i-am avut și modul în care ei ne structurau orele, atât de departe de tirania din școla de astăzi, mi-au permis să merg la meditații pentru a o stăpâni cât mai bine. Da, limba străină învățată și exersată face cât toate notele de 10 pe linie și toate rezultatele lăudabile și aplaudabile de la clasă. Limba străină rămâne cu tine permanent, oriunde te va duce viața. Comentariile literare sigur vor fi uitate!

În 2007 toată povestea frumoasă cu generala, cu profesorii super și cu toată plăcerea de a merge la școală se termină brusc. De undeva de sus, am căzut într-o groapă imensă, întunecată, din care ai toate șansele să nu mai ieși dacă nu depui tot efortul să îți imaginezi că ești undeva deasupra ei, privind tot ce se întâmplă în jurul tău de acolo. Din clasa a IX-a și până la final de a XII-a am mers la școală doar de dragul colectivului, a dirigintelui și a celor două profesoare care în cele câteva ore pe săptămână în care ne întâlneam, mai reușeau să salveze din nepăsarea celorlalți.

Liceul m-a învățat că din 10 profesori, maximum unul dintre ei este dedicat meseriei și făcut pentru a o profesa. În liceu, nimănui nu-i pasă de tine, de potențialul pe care îl ai sau de gradul de ceativitate cu care ești înzestrat. În liceu totul se derulează repede, aproape pe nesimțite, abia când te trezești absolvent dându-ți seama câte pete de mocirlă ți s-au pus pe haina curată cu care au încercat alte zeci de profesori să te scoată din școala generală.

După ce am terminat liceul mi-am dat seama că doamna mea de istorie din generală avea dreptate: notele sunt cu adevărat arma profesorului.

În liceu, nota era moneda de schimb pentru absolut orice: agende, cărți, simpatie, antipatie, participarea la diferite activități, o notă mai bună la teză, un punct în plus la test. Nu degeaba, într-o clasă de 32 de elevi dintre care doar unul, în clasa a IX-a și prea puțini pe parcursul celorlalți 3 ani, au avut sub 10 media la română, jumătate nu au fost capabili să facă de un 5-6 la română la BAC.

Într-un liceu în care oamenii cu adevărat profesori sunt subapreciați și marginalizați, în care totul se bazează pe politic, singurul sentiment pe care ți-l poate lăsa această perioadă este dezgust și dorința de a nu-ți condamna propriul copil la o a doua dezamăgire. Nu vreau să dezvolt mai mult pentru singurul profesor care m-a făcut să am o altă viziune despre viață și care m-a ajutat să înțeleg mai bine tot ceea ce se întâmplă în jurul meu și în speranța că pentru alții sunt numai experiențe frumoase cu această etapă a vieții.

Am început cu aceste exemple pentru a se înțelege că întreaga mea idee despre învățământul românesc este una acuală. Am absolvit liceul și facultatea, am luat și BAC-ul și licența din prima, am atâtea diplome! Valorează 0. Pentru că nu m-au format, nu m-au învățat, ci m-au obligat să memorez și să reproduc.

După 16 ani de școală, visez la o lume ideală în care nu diplomele vor fi relevante, nu ele vor califica potențialul unui om, ci omul în întregul său. Sper la o societate în care școlile și facultățile să fie centre de perfecționare, SAM-uri pentru oamenii care vor să activeze în anumite domenii și care au înclinații pentru anumite meserii.

Vreau să mă trezesc într-o dimineață și să știu că viitorul nostru nu este limitat la ceea ce impune manualul școlar. Vreau să vină o zi în care oamenii care vor vrea să picteze, vor avea unde să picteze și cei care vor să studieze formule, vor avea unde să le studieze.

Istoria, de cele mai multe ori, nu este cea din manuale. Adevărul se pierde puțin câte puțin cu fiecare cuvânt schimbat, inversat, prost interpretat, intenționat denaturat.

Singura istorie veridică și pe care o poți crede 100% este cea care se întâmplă în fața ochilor tăi, cea la care tu însuți ai fost martor. În rest, totul se descompune și se recompune din miile de interpretări.

Dragi părinți, v-ați gândit vreodată că istoria pe care copiii voștri o învață în școli nu este una capabilă să-i pună în fața unui buletin de vot? Actualitatea are o rădăcină atât de bine înfiptă în istorie, cine face vreun efort să ajungă la sămânța din care s-au format sutele astea de crengi? La 18 ani, cel mai important drept pe care îl dobândești este acela de a contribui la alegerea unui viitor de care depinzi atât tu, cât și cei care se vor naște din tine. Un părinte prost informat sau manipulat are toate șansele să strice un copil deja educat de către școală în spiritul acceptării fără nicio cercetare. Copiii trebuie lăsați să judece gesturi, acțiuni, inacțiuni de unii singuri, fără a fi ghidați către un anumit rezultat logic. Indiferent de alegere, important este ca aceasta să fie una proprie, judecată individual, rezultată din propriile convingeri.

Părinții sunt martorii și complicii muți ai acestui sistem care spală creiere și manipulează, impune spiritul de turmă și lipește bandă adezivă pe buzele tuturor. V-ați gândit vreodată când, scârbit de atâta memorat și de atâtea materii, copilul vostru mai are timp să cerceteze altceva decât ceea ce i se servește intenționat în școală? Când, datorită sistemului de învățământ, mai are timp să se autodezvolte, să își găsească și să își fructifice pasiunile? La urma urmei, pasiunea este singura care te face să lucrezi cu suflet.

Sunt prea mulți care nu știu ce vor să facă în viață sau ce vor să urmeze după liceu. Cum ar putea să știe? Tocmai sistemul de învățământ a avut grijă ca 12 ani, zi de zi, să îl îndepărteze de practic și să îi servească doar teoretic. Școala românească nu îți dă posibilitatea să te descoperi, să te formezi într-un ambient care să te facă apt de o muncă pe care să o practici cu toată dragostea pentru ca mai apoi să fii productiv pentru toți ceilalți.

O altă problemă sunt notele. Pe parcursul anilor de școală, singura motivație a ta pentru a deschide o carte este nota de care depinzi pentru a trece clasa sau pentru a-ți mulțumi părinții. Tot notele pentru care înveți sunt cele care te ajută să intri la facultate. Deloc relevante în a te caracteriza, ele stau la baza judecății tuturor celor cu care ai de-a face. Tot ceea ce contează este că ai un 10 în catalog la limba română, cu toate că tu nu scrii corect gramatical. Ai luat un 10 la istorie pentru un proiect care de cele mai multe ori este copiat sau ai luat un 9 pentru că ai muncit prea mult, este prea bine făcut și profesorul consideră că, cu cea mai mare siguranță, este tot copiat.

După mine, oile perfecte sunt elevii cu 10 pe linie. 10 pe linie luat cu muncă și tocit, stat cu nasul în cărți zi de zi, 24/24 dacă se poate, supus tuturor și gata să rețină absolut tot ce i se cere. Dacă devii un elev de 10 pe linie și muncești pentru 10 pe linie, devii automat un inapt în ceea ce privește construirea propriei scări. Ești incapabil de a vedea peste zid. Ai tu un mare potențial în a mânca și ceea ce nu îți place (asta ca să nu folosesc un cuvânt urât), dar nu ești deloc capabil să gândești singur, să ai o opinie proprie. Și pariez că ai printre colegii chiulangii sau amenințați de corigență, unii care la anumite materii te bagă în buzunar, doar că ei sunt rebelii care nu-și dau interesul, cei pe care nimeni nu-i ia în seamă cu toate că pot mult mai mult decât sunt conștienți. Nu că aș încuraja chiulitul de la ore, dar nici presiunea asta psihică nu mi se pare prea bună pentru libertatea în gândire. Nu cred nici că un elev poate excela la o gamă atât de variată de obiecte de studiu. Trebuie să fie ceva cu un minus, oricât de mic ar fi el.

O să susțin întotdeauna că BAC-ul este cea mai mare prostie pe care a putut-o inventa o mână de oameni care au uitat total că au fost elevi.

Bacalaureatul este primul motiv pentru care întreaga activitate școlară este plasată între două mari directive: prima probă și cea de a treia. Indiferent de înclinațiile tale, ești testat obligatoriu din cele trei materii care le sunt favorabile numai unora, prea puțini, dintre elevi.

Cititul este important din nenumărate puncte de vedere. Dar, să fim serioși, cum nu tuturor le place matematica, așa nu toți au o pasiune pentru citit. Nu toți înțeleg sau apreciază figurile de stil. Pe cine interesează asta? De zeci de ani, pe nimeni. S-au perindat, poate, sute de foști elevi prin fața Legii educației și nici măcar unul nu a fost în stare să spună STOP! Parcă după ce depășim unele etape ale vieții, uităm definitiv că am trecut prin ele.

Mai mult decât atât, toate examenele din țara asta au fost inventate de oameni care nu le-au susținut pentru a le testa și care nici măcar atunci când le-au impus, nu erau capabili să le treacă. Cum ai putea să crezi într-o astfel de notare sau să judeci un copil după performanța de la BAC?

Nu-i poți impune unui elev să citească Bacovia sau Ion Barbu. Indiferent de vârstă, copilul are capacitatea de a întinde mâna către ceea ce-i place. Programa asta școlară și tot sistemul de învățământ este exact același lucru cu a-i pune în față copilului tău, zi de zi, un fel de mâncare pe care îl detestă. La un moment dat o va da afară! În condițiile astea, nu văd de ce ne mirăm atât de tare că la BAC se copiază. De ce ai învăța ceva ce ai ajuns să urăști deja? Pe cine interesează caracterizarea lui Felix când pe tine nu te-a convins Enigma Otiliei după primele pagini? Sau, poate că nu îți place Eminescu. O fi el cel mai mare poet român, dar eu una nu dau Oglinda oarbă a lui Gellu Naum pe întreaga lui colecție de poezii.

Ani la rândul, foști elevi și studenți au devenit profesori, învățători, parlamentari sau miniștri. Toți au luptat pentru note și mai ales pentru diplomele cu care și-au încheiat pregătirea. Câți s-au gândit să schimbe din interior ceea ce nu le plăcea la vârsta gimnaziului, liceului sau facultății? Câți încurajează elevii și studenții să se revolte împotriva modului în care li se impune o educație pe bandă de fabrică și câți dintre ei au curajul să se detașeze de programă și să predea cu adevărat o lecție unui copil?

Probabil este greu să accepți ca profesor că ai în față la fel de multe idei contrare alor tale câte fețe dezorientate de copil, dar sigur nu este imposibil. Hai să acceptăm originalitatea fiecăruia, adevărul absolut că nu toți vor avea un drum la fel de ușor în viață și să notăm lupta fiecăruia de a se integra într-o societate care își leagă absolut toate standardele de niște foi de hârtie, cu toate că nu face nimic împotriva tăierilor masive ale pădurilor noastre.

Până la societatea ideală, voi, profesorii… dați-ne aer proaspăt, construiți uși și ferestre pentru noi, creșteți-ne în așa fel încât tot ceea ce vom reuși să facem când vom fi mari să se datoreze și efortului vostru. Munciți pentru noi și mai apoi pentru voi, pentru că ați ales să practicați meseria care stă la baza tuturor istoriilor, evoluțiilor și revoluțiilor.

Nu ne-am născut păsări, dar școala este cea care poate construi aripi. Chiar dacă până astăzi a încercat din răsputeri să transforme niște copii în cârtițe, încă mai există șanse ca cineva să încheie perioada asta infinită de tranziție și să treacă direct de la antichitatea din sistemul actual, cel puțin la o epocă modernă…

„Cineva”-ul ăsta este un singular care cuprinde sute de mii de elevi și studenți care vor în tăcere altceva. Într-o zi, un profesor împreună cu clasa lui vor conduce o adevărată revoluție. Și va fi singura care va doborî fără arme sau mineri un mare „monstru”.

Azi și întotdeauna, învață ce îți place, citește ce îți place, fă ce te face fericit și niciodată să nu rămâi fără încrederea că poți să te ridici și singur. Într-o lume care profită de fiecare secundă de nesiguranță, ești cu un pas mai aproape de schimbare și de adevărata ta variantă prin simplul fapt că ai în sânge rebeliunea și siguranța că tu nu o să mai taci și nu o să mai accepți pasiv tot răul niciodată.

Share if you dare!

…………………………..

Alexandra

 

 

 

 

 

 

Luni vorbim despre SEX

Anume… sexul feminin!

Urmărind evoluția femeii de-a lungul istoriei, este ușor de observat că aceasta a ajuns de la statutul de simplu obiect în gospodărie și creatoare de urmași, la însăși stăpâna tuturor obiectelor. Exagerând un pic, bineînțeles, cu stăpâna absolută, de la a nu avea niciun cuvânt de spus, femeia a ajuns astăzi să conducă, să formeze, să călăuzească, să impună și să se impună, să mute munții din loc, să fie pretutindeni prezentă.

Sexul frumos face ca toată înșiruirea asta de cuvinte, pornită de la câteva exemple reale, să aibă sens. La final, concluzia este aceeași, fără nici măcar o singură urmă de discriminare cu privire la cei de sex masculin.

Seprembrie, anul curent, România. În general, la orice ghișeu, indiferent de instituția publică în care pui piciorul, ai de a face cu o femeie. Nu înțeleg de ce. Doamnele astea de la ghișeu au un mod specific de a te măsura cu privirea, de a te fixa într-un mod ciudat, deloc prietenos, făcându-te să te simți prost pentru îndrăzneala de a le fi deranjat în timpul serviciului care îți este, până la urmă, adresat. Dacă ești destul de curajos, de stăpân pe situație și reușești să treci de această etapă,  ferească cerul să te bâlbâi sau să vorbești prea încet în momentul în care îți expui problema! În ultima perioadă am acumulat ceva experiență în a sta la cozi și (credeți-mă pe cuvânt!) rarii domni, prezenți printre prea multele doamne, s-au comportat exemplar.

Vorbim despre instituții publice, populate zilnic de tot soiul de oameni: de la bătrâni la tineri, oameni care au diferite probleme de sănătate, oameni care nu vorbesc fluent sau nu înțeleg limba română, oameni care nu știu să scrie sau să citească. Adăugând la fluxul de persoane cu care ai de-a face zilnic un termen limită pentru depunerea unor situații, o problemă cu calculatorul sau cu dispozitivele care asigură ordinea la ghișee (cele care îți dau un bilet cu număr), dacă nu  ești o persoană calculată, stăpână pe situație și aptă să fie mereu drăguță, pe lângă faptul că îmi este greu să înțeleg cum ai ajuns să lucrezi într-o instituție publică în aceste condiții, îmi este imposibil să accept că încă ți-ai păstrat scaunul din spatele geamurilor pentru a putea să-ți verși zilnic nervii pe cel care, până la urmă, îți asigură ziua de mâine.

Mai am o problemă cu doamnele de la ghișeu: nu mă deranjează că manâncă pe fugă, nu am absolut nicio problemă să aștept câteva minute în plus până termină (sau măcar până termină din gură!). Înțeleg că uneori nu ai timp să stai nici măcar 10 minute. Ceea ce mă enervează este că, printre ele, încă există doamne care vin să te întrebe ce problemă ai cu gura plină. Nu vreau să duc mica mea prezentare la Codul bunelor maniere, mă rezum să mă îndrept către bun-simț. Doamnelor în cauză nu le-a fost explicat că ele sunt primele care reprezintă Statul tocmai pentru că în fața lor ajung majoritatea celor care au o problemă cu/în instituția respectivă. Respectul față de mine, cetățean, trebuie să vină din partea tuturor celor cărora mă adresez în mod oficial. Unde să mai pun că problema vorbitului cu gura plină am dezbătut-o în nenumărate rânduri începând de la grădiniță… O asemenea atitudine, altceva decât că nu dau doi bani pe omul cu care sunt obligate să poarte o conversație decentă și profesionistă mie nu-mi inspiră. Și asta, pe lângă lipsa totală de respect și bună-creștere.

De cele mai multe ori când semnalezi o astfel de problemă, indiferent de persoana căreia te adresezi, te trezești cu argumentul salariilor mici, stresului de la serviciu sau problemelor de familie.

Să vorbim despre salariile mici. Ok, am înțeles, nu este ușor să te descurci cu 800-1200 de lei pe lună (nu știu exact cât sunt salariile, dar vreau să cred că nu sunt mai mari pentru a le mai putea fi găsită o scuză). Lucrurile stau cu totul altfel. Problema că tu, doamnă nervoasă, ocupi scaunul din fața geamului pentru un astfel de venit, nu este a mea și nici a bătrânului cu o pensie înjumătățită care poate ți se adresează. Suntem rezultatul propriilor alegeri, nu? Știm cu toții cât este de greu să obții un post la stat. Este foarte ciudat cât e de simplu să îl și păstrezi! Pe lângă examenul pe care îl susții, care în toate cazurile este o aberație, treci de un interviu care ar trebui să analizeze cât se poate de obiectiv potrivirea unei persoane pe un anumit post. Metoda asta de ocupare a posturilor la stat este cât se poate de greșită și, se pare, nu avem destui ani de experiență pentru a realiza că schimbarea trebuie să se producă urgent. Înțeleg partea cu statutul profesiei pe care urmează să o ai, asta e ceva ce trebuie să cunoști extrem de bine, dar nu înțeleg de ce trebuie să îți încarci memoria cu legi care, dacă nu îți sunt disponibile în materialitatea lor, sunt oricum la un click distanță. Poate ar trebui să punem mai mult preț pe interviu, să-l combinăm cu o perioadă de probă, să vedem cine rezistă la stres cu zâmbetul pe buze pentru un venit atât de blamat și cine este capabil să și pună în practică ceva din teoria aia pe care a avut-o de memorat.

Eu pariez pe tineri cu tot! Dacă am avea tinerii potriviți măcar la ghișee, toți bătrâneii, analfabeții, bolnavii și toți ceilalți care trec pragul instituțiilor, le-ar părăsi cu zâmbetul pe buze, mult mai încrezători în tot ceea ce înseamnă stat, viitor sau România (teoria asta cu tinerii poate fi foarte ușor aplicată în toate domeniile). Tinerii ăștia începători ar asigura, în viitorul extrem de apropiat, acoperirea deficitului de persoanal cu experiență și cu viziunea modernă și practică care ne lipsește azi atât de mult!

Stresul de la serviciu? Să faci bani legal și curat, înseamnă stres. Să muncești, înseamnă stres. Dar dacă ești o persoană organizată, chiar dacă nu ai cum să elimini în totalitate acest factor, cu siguranță îi poți diminua efectele asupra psihicului. Și, din nou, un stres asumat nu este un stres impus! Știm și vedem cu toții cu ce se mănâncă relația cu publicul, nu cred că cineva se mai gândește că locul de muncă într-o instituție se rezumă doar la un outfit office sau la niște tocuri.

Dacă am nevoie de niște documente, sau am nevoie de informații, problemele tale de familie nu mă privesc. Da, pot să înțeleg că nu ai în fiecare zi cheful sau dispoziția să zâmbești 8 ore oricui îți stă în față. Nu toți avem o viață roz dincolo de muncă, dar asta nu îți dă dreptul să nu-mi răspunzi la salut sau să îmi vorbești pe un ton agresiv sau nepoliticos. Ce simplu ar fi dacă atât doamnele de la ghișeu, cât și cei care se află în fața lor ar uita pentru câteva minute problemele pe care le au și s-ar concentra exclusiv pe aceea care reprezintă motivul pentru care au ajuns acolo!

Și mai urât decât doamnele de la ghișeele instituțiilor publice se comportă secretarele din grădinițe și până la facultăți. Am ajuns aici datorită superficialității și relațiilor între care, ca oameni de bună-credință, trăim. Femeile astea (care, pe majoritatea nu le pot numi doamne – o doamnă are în primul rând respect, calm și clasă), par să nu înțeleagă niciodată care le este rolul și, cu atât mai puțin, care le este locul. Aceeași doamnă secretară pe care am felicitat-o pentru atitudinea pe care a afișat-o față de mine, mi-a spus că nu poate să fie drăguță cu toți studenții cu care are de a face, pentru că „unii nu înțeleg nimic din ce le spui, iar alții vin de prea multe ori cu aceeași problemă”. Ceea ce nici doamna respectivă și nici celelalte doamne, care activează pe un asemenea post, par să nu înțeleagă – este că nu sunt acolo pentru a-și îndeplini atribuțiile trecând totul prin filtrul propriilor emoții, sunt acolo pentru a acționa robotic, cu același bun-simț și cu aceeași politețe, indiferent de persoană sau situație.

Tot la doamnele astea secretare mă mai deranjează un lucru: nu cunosc nicio altă limbă în afară de română, în vreme ce altele care vorbesc foarte bine cel puțin una în plus și s-ar potrivi perfect în decor, nu au nicio șansă să ajungă pe o asemenea poziție. Nu am nicio problemă cu doamnele care lucrează de ani buni în același birou, unele poate de peste 10- 15. Să fim serioși, avem nevoie și de oameni cu experiență. Daaaar, într-un birou în care sunt două secretare, dintre care una tânără, mi se pare inacceptabil ca niciuna să nu te poată ajuta în situația în care instituția respectivă are de completat niște formulare venite din străinătate, în limba engleză. Când se scot posturile la concurs, pentru o secretară, chiar și în sectorul public, cunoașterea unei limbi de circulație internațională este de cele mai multe ori o condiție obligatorie.

Am tot vorbit la general pentru că nu are rost să ne ascundem după deget: în realitatea asta trăim. Excepțiile am de fiecare dată grijă să le complimentez. Într-adevăr, mi se pare un mare efort să fii drăguț cu fiecare persoană pe care trebuie să o ajuți, dar uneori ăsta nu e un drept, ci o obligație. Apreciez și le mulțumesc tuturor acelor doamne care lucrează în domeniul public și mai salvează, cumva, imaginea asta proastă, conturată de-a lungul timpului.

Cum lunea e o zi destul de ciudățică, săptămâna asta am început-o cu ce nu îmi place. Promit să mă revanșez față de doamnele pe care le-am amintit abia la sfârșit și sunt pe gustul meu cu o altă ocazie!

În final, ce soluții am avea? Cum am putea să schimbăm lucrurile care ne deranjează și ne privesc pe toți în aceeași măsură? 

Eu, personal, cred în generația mea și în cele care urmează. Cred în forța lor și în dorința de a da o față nouă României. Cred în oamenii care nu au trăit în perioada dinainte de ’89 și în viziunea lor actuală și modernă despre lumea în care ar trebui să trăim. Cred în aptitudinea lor de a compara în mod obiectiv trecutul cu prezentul, pentru a rezulta un viitor mai prosper și mai sigur. Cred că, netrăind ororile comunismului, au tăria de a aprecia adevăratele valori ale istoriei și de a nu repeta greșelile pe care le-au făcut multe generații până acum. Cred în spiritul lor de echipă, în seriozitatea, în puterea lor de a ridica din temelii o țară care după atâția ani este încă îngenuncheată în fața celor care nu vor să deschidă ușile ferecate, care par să nu mai dărâme zidul dintre NOI și ei. Cred că experiența o câștigăm mult mai repede. Cred să suntem mult mai competenți. Cred că avem speranță și cred că atunci când va veni vremea să fie alți „NOI” împotriva noastră, vom ști să îi creștem și să îi ridicăm, să le dăm încredere și mai ales… să le dăm o șansă! Pentru că de atâta au nevoie: de o șansă! Cred că momentul să investim în tineri este azi și acum. Cred că sunt cea mai prețioasă sursă pentru dezvoltare și cea mai puternică armă împotriva celor care au luat de-a gata totul, revendicând o țară în care au libertatea de a face tot ceea ce vor cu soarta noastră, profitând de sângele curs și de efortul unor oameni a căror cauză, reală sau doar imaginară, o calcă încă în picioare.

Eu cred în acești NOI de astăzi pentru că am crescut și m-am format printre ei. Sunt mulți tineri ale căror voci le auzim și a căror prezență o simțim mereu. Într-o mare măsură și ei sunt ceea ce avem nevoie, dar adevărata schimbare este în mâinile celor care încă așteaptă momentul să se facă auziți.

One day at a time, do what is right not what is easy! YOU are enough! Today, and everyday, I choose YOU! 

Share if you dare!

………………………….

Alexandra