Război în(tre) noi

A nu iubi viața este cea mai mare crimă. Și cine sunt responsabili de această crimă? 

Toți cei care n-au gustul aparențelor și separă lumea în esențe și fenomene. Aceștia iubesc marea, dar nu-i iubesc valurile; 

Toți cei care nu trăiesc aparențele ca esențe absolute. Acestora lumea le începe dincolo de o floare, de un zâmbet, de un sărut. 

Toți cei care în individuație nu văd o realitate autonomă, ci ondulațiile unei substanțe inaccesibile. Aceștia nu iubesc viața, fiindcă moartea unei ființe nu este o pierdere în ființă. 

Cine nu iubește viața deschide sub el un gol pe care nu-l poate umple cu nimic. Că viața n-ar fi demnă de a fi iubită? Dar iubirea ce o păstrăm vieții este cu atât mai sublimă cu cât noi nu putem ști dacă viața este demnă sau nu de a fi iubită. Orb să fii în lume: nu se poate să nu îi tragi cu ochiul vieții. – Ce păcat că viața nu este un înger, ca s-o ador, sau un monstru ca s-o urăsc! 

Emil Cioran, Cartea amăgirilor – 1936

Într-o lume în care tehnologia evoluează mult mai repede decât suntem noi pregătiți să-i acceptăm ultimele inovații, nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu mai poate fi împărțit sau catalogat în a fi alb sau negru.

Ne învârtim, respirăm, iubim și încercăm să supraviețuim într-o lume cu nuanțe de gri. Avem ca ajutor doar lumina și umbrele, care uneori conturează o nuanță mai deschisă sau mai închisă.

Trăim într-o lume fără limite din prea multe puncte de vedere și cunoaștem tot mai mult evoluția lucrurilor care în loc să construiască poduri între noi, sapă văi cât mai adânci și cât mai puțin capabile de a susține o punte, fie ea cât de mică.

Ne-am câștigat cu greu libertatea de exprimare, egalitatea între sexe, dreptul de a ne alege singuri drumul în viață și, cu toate astea, încă nu le înțelegem valoarea și încă nu știm cum putem să le folosim mai mult ca scut și nu ca arme împotriva celorlalți. 

Azi, fiecare luptă să fie liber, să aibă succes, confort, iubire, siguranță – fără să privească în stânga sau în dreapta sa.

Egoismul este regula care te duce spre succes și singurul lucru care contează este că tu, ca individ, ai dreptul de a fi liber, de a spune exact ceea ce vrei și de a călca peste orice și oricine.

Cei mai mulți dintre noi, oameni cu care avem zilnic de a face se încadrează în una dintre următoarele categorii:

1.Cei care cred că „e dreptul meu să spun ce vreau și când vreau”. 

După mine, cei mai periculoși. Ei sunt oamenii care nu au simțul colectiv. Oamenii care spun orice, indiferent de cât de jignitor sau cât de dureros ar fi pentru cei din jur, sau pentru cei la care se referă.

Îmi place să cred că undeva, dincolo de stratul de războinic și de aprător al libertății de exprimare pe care îl ai, te poți gândi că pe lângă toate drepturile tale, ai obligația de a nu da în cei din jur în mod gratuit, de a nu judeca ceva ce nu cunoști pe propria piele și de a nu emite concluzii în funcție de ceea ce urăști sau iubești, respecți sau blamezi, pentru că nu există în lumea asta un cod identic de principii pe care să le respectăm cu toții.

În ultima perioadă mă deranjează extrem de mult taberele formate pentru a fi pro sau contra a ceea ce trebuie să însemne „familia”.

Mă deranjează multele voci care susțin că așa este normal, că așa este biblic, etic sau moral. Unde, în tot griul ăsta, te regăsești tu, ca să pui punctul pe i?

Pentru mine, familia este un grup de persoane în mijlocul căruia te simți apreciat, iubit, susținut. Un grup mai mare sau mai mic de persoane care te iubesc necondiționat, indiferent de orientarea ta sexuală, religia pe care o ai sau pe care vrei să o alegi mai târziu, alegerile bune sau rele pe care le-ai făcut. Familia ar trebui să fie buncărul în care să te refugiezi atunci când lumea te judecă, te răstignește sau caută să îți taie aripile.

Pentru prea mulți dintre noi familia înseamnă mama, tata, surori sau frați. Pentru alții, familia înseamnă un câine, un prieten, o mătușă. Pentru la fel de mulți, familia nu are o imagine sau o formă clară – nu înseamnă nimic.

Suntem prea ocupați, noi, cei care avem familii, să susținem familia primordială, căsătoriile dintre bărbați și femei, dar uităm să ne gândim la copiii abandonați de mamele care ar fi trebui să îi protejeze, de tații care ar fi trebuit să își asume responsabilitatea creșterii lor ca niște bărbați și-i lovim pe cei care le pot da o șansă la a cunoaște sentimentul de dragoste familială.

Sincer? Nu mă interesează ce se întâmplă în intimitatea dormitorului fiecărui cuplu, indiferent că este hetero sau gay, atâta timp cât individual, ca persoane, împart iubire și nu fac niciun rău nimănui.

Actul sexual este la fel de intim și pentru cei care sunt împotriva homosexualității. Nu văd unde este problema și de ce ne interesează atât de mult cu cine simt sau aleg să-și împartă alții patul.

Cel mai dureros din toată povestea asta este că, cu atâta ură, condamnăm sentimentele pe care suntem capabili să le avem ca oameni unii față de ceilalți și cu atâta egoism considerăm că unora dintre noi nu le poate fi permis să simtă ceea ce nouă ne este permis atât de ușor.

Cât va mai trebui să treacă până vom putea accepta că judecându-ne gratuit nu evoluăm deloc, ci ne întoarcem la preistorie?

Cine suntem ca să spunem că așa este normal și în celălalt fel este anormal? Fiecare dintre noi face în mod egal lucruri normale pentru el și anormale pentru alții. O să ajungem ziua în care vom fi catalogați ca anormali și izolați de oameni pentru că mâncăm supa de tăiței cu cașcaval sau cartofii prăjiți cu înghețată?

2.Cei care se cred buni și plini de compasiune, dar sunt doar de partea unei categorii de persoane

Oamenii ăștia sunt cei care spun că-i ok să te iubești așa cum ești, dar numesc femeile balene sau scobitori.

Oamenii ăștia sunt cei care consideră că-i înțeleg pe cei din jur și că înțeleg diferențele dintre noi, îi ajută pe toți cei de aceeași religie, dar nu ar ajuta niciodată pe cineva care are altă viziune despre divinitate.

Sunt oamenii care cred în iubire, dar sunt împotriva ei pentru că, uneori, așa scrie în Biblie.

Sunt cei care se cred dumnezei sau, cel puțin care consideră că Îl înțeleg pe Dumnezeu, dar uită că suntem prea mici și prea inapți pentru a măsura sau descoperi un adevăr atât de mare.

Lumea asta este plină de creștini care merg la biserică, dar când ies din ea, uită de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. 

Indiferent de religia ta sau de lipsa ei, nu ai nicio scuză când vine vorba de tot răul din jurul tău pe care îl treci cu vederea. Nu văd de ce te consideri un bun creștin când arăți cu degetul sau când te ferești să ajuți pentru că „și-a făcut-o cu mâna lui/ei” sau „nu merită”. Cam cine ești tu să decizi asta?

Cu cât înaintez în vârstă mi-am dat seama că apreciez mai mult oamenii rezrvați, oamenii care fac și tac, oamenii care nu vorbesc despre lucruri prea mari pe care le fac nesemnificative prin acțiunile lor.

Societatea asta rulează între două extreme și se pare că roțile nu sunt prea bine echilibrate, ajungându-se mereu să urce jumătate de pantă, iar mai apoi, în viteză, să revină în punctul din care a pornit atunci când abia ce se inventase motorul cu abur.

3.Oamenii care nu înțeleg rolul televizorului în manipularea maselor. 

Cei mai mulți dintre noi sunt genul de oameni care iau orice informație de bună, fără a fi filtrată sau verificată. Dacă la televizor cineva va spune că apa nu mai trebuie băută pentru că face rău organismului, automat se vor găsi oameni care vor considera că nu mai trebuie să bea deloc apă fără să se gândească la faptul că este vitală pentru organism.

Pe departe, cel mai mult mă enervează televizorul în prag de alegeri sau atunci când sunt dezbătute anumite probleme politice extrem de importante de niște incompetenți. Să fim serioși, mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc pe cineva care să nu considere că se pricepe la politică, fotbal sau religie.

Nu poți alege să susții pe cineva sau să te poziționezi într-o anumită parte a taberei doar pentru că, la un moment dat, un anume X sau un altul la fel de pasional cu privire la lucrurile importante pentru țară, face anumite afirmații.

Indiferent că vorbim despre politică, religie, oameni, istorie, orice… nu poți să-ți justifici afinitățile pe niște vorbe. Cât valorează niște vorbe nesusținute de fapte, evenimente, acțiuni? 

Astăzi, să fii informat nu mai este atât de greu, dar să fii bine informat este un lux pe care cei superficiali și naivi nu și-l vor putea permite niciodată. 

4.Cei care sunt convinși până la cer că au dreptate și nu pot accepta un contraargument sau o întreagă părere diametral opusă. 

Oamenii care mie îmi plac cel mai puțin dintre toate categoriile. Nu doar că nu sunt de acord că ai aceeași libertate de a-ți forma propria părere, dar te mai și obligă să o accepți și să o susții pe a lor.

Personal consider că cei mai limitați în gândire dintre oameni nu sunt cei ușor de manipulat, ci aceia care cred că există întotdeauna o singură variantă de adevăr. Tocmai am vorbit mai sus despre nuanțele de gri, de lumină și de umbră. Atunci când fotografiezi același obiect din mai multe unghiuri poți să observi că arată diferit, de ce nu ai putea accepta că eu văd ce se întâmplă în jurul meu din papucii mei? 

Chiar și persoanele care au trecut prin experiențe de viață similare se pot afla în tabere diferite cu privire la anumite lucruri. Ce ar fi atât de greu de aceptat?

5.Rasiștii. 

Aș putea să scriu mii de cuvinte despre ei, dar mă limitez doar la câteva.

Istoria ne-a dat atâtea șuturi și realitatea ne aruncă în față atâtea exemple încât nu pot să cred că cineva, în 2017, se mai consideră superior altuia pentru că face parte dintr-o anumită categorie de oameni. Există o singură rasă umană și toți suntem la fel, doar capacitatea de a asimila această informație fiind diferită de la persoană la persoană.

6.Cei care citesc, dar nu citesc printre rânduri. 

Cred că nici nu avem idee cât de multe pot ascunde zâmbetele și cât de puține ochii. De cele mai multe ori nu insistăm și ne mulțumim cu un „sunt bine”, pentru că asta este expresia care nu ne poate face să ne depășim zona de confort pentru a ne apropia sau a fi alături de ceilalți.

Depresia este, într-adevăr, boala secolului, dar parcă a devenit și o modă în a te justifica prin faptul că suferi o depresie.

Oamenii depresivi ascund, în general depresiile, nu ți le pun pe masă, pentru că sunt lucruri care le alimentează și despre care nu este ușor să vorbești cu nimeni.

Cei care plâng des, de față cu oricine, sunt persoanele care nu se tem să-și afișeze sentimentele, persoanele care trăiesc pe moment orice tristețe și orice bucurie. Există o mare diferență între a fi trist și a fi depresiv. Tristețea te macină, te doare, dar depresia te roade din interior înspre exterior. Despre ce te întristează poți să vorbeși, la fel cum poți s-o faci și despre ceea te doare, dar nu este la fel când există ceva mai presus de cele două undeva în mintea ta. 

Oamenii nu sunt ca o carte deschisă, deși nouă așa ne place să credem. Fiecare persoană este ca un seif al cărui cod de siguranță trebuie ghicit. Uneori avem toate indiciile în jurul nostru, dar suntem prea ocupați să analizăm logica alegerii cifrului decât combinația care ar putea să deschidă seiful.

 

 

Zilnic are loc un război în noi și zilnic pendulăm între ceea ce considerăm noi că este corect și ceea ce consideră astfel societatea. Ne temem să fim sinceri cu noi, să susținem adevărul în care credem, de frică să nu fim etichetați. Suntem, în cele mai multe zile ale vieții noastre, ca niște vite cu cip, hrănite și îngrijite numai pentru a servi scopului final: tăierea.

Calculăm aparențe, dar nu socotim esența, ne dorim prea mult, dar oferim mult prea puțin, trăim, îmbătrânim și ne trezim în punctul final al vieții noastre că nu am făcut nimic cu adevărat notabil pentru a fi meritat tot aerul și toată apa pe care a consumat-o organismul.

Este la fel de greu pentru fiecare „eu” să rămână vertebral și obiectiv într-o lume în care, în funcție de lumină, umbrele pot oferi o cu totul altă percepție la tot ceea ce ne înconjoară. Important este să învățăm să ne autoeducăm în a accepta cu mult mai mare ușurință că nu ceea ce ne aseamănă ne face mai frumoși, ci ceea ce ne diferențiază.

7ea3263b1eb0446632f39190074e4fca

Ne așteaptă zile tot mai grele, nu?

 

(Cartea amăgirilor a lui Emil Cioran este, cu siguranță, de citit și recitit în diferite perioade ale vieții. De fiecare dată, fiecare pagină te va face să te simți altfel față de cum te-ai simțit ultima dată când ai citit-o.)

Sursă imagine: Pinterest

………………………………………………………

Ale

 

 

Anunțuri

Părerea mea despre prima iubire. Și nu-i deloc una siropoasă și romantică.

Dintre toate persoanele din lume, pentru existența unui corespondent în realitate a primei iubiri pe care o vedem în filme, eu m-aș bucura cel mai mult! Nu cred în sentimentul sirop dulce și cu fluturași pe care îl căutăm ca femei, dar nici în prima și singura iubire din viață a bărbaților. Lucrurile sunt mult mai simple dacă este să privim obieciv și dintr-un punct realist problema.

Hai să ne facem înțeleși de la început: deși vorbesc la general (în general), aici o să mă refer mai mult la mine. La cum văd eu lucrurile. La cum am ajuns în punctul ăsta al vieții mele și la imaginea pe care o are o femeie de 25 de ani cu privire la fanteziile astea.

Multe dintre femei cunosc în adolescență persoana pe care o vor cataloga ca fiind „prima iubire”. Știți, băiatul lângă care crești, tânărul cu care te muți împreună la facultate, primul care îți promite că te va lua de nevastă, primul cu care împarți tot? De multe ori prima relație se întinde pe o perioadă destul de lungă de timp (la mine au fost 6 ani). În anii ăștia crești, înveți să accepți defecte, să-i fii alături celui de lângă tine în momentele bune, în cele rele, înveți să-ți coordonezi întregul timp în funcție de timpul celui care încearcă la rândul lui să facă la fel pentru tine. În linii mari, prima iubire este cea care te învață să construiești o relație cu o persoană cu care te obișnuiești să vorbești despre orice îți trece prin cap.

De prima iubire legi cele mai frumoase amintiri din viața ta de până la un moment dat, legi lucrurile pe care le-ai făcut prima dată pentru și cu persoana respectivă, legi gelozia copilărească, dar și cea mai cumplită despărțire (asta dacă ai ghinionul să fii printre cele care nu au noroc din prima la un Făt-Frumos, cum sunt eu). De fapt, cred că ăsta este momentul care cataloghează sentimentele astea pentru cineva ca fiind „prima iubire” – aia care nu se uită niciodată: despărțirea. Despărțirea aia care s-a simțit până în măduva oaselor.

Singurul lucru care face prima iubire de neuitat este tristețea și drama cu care se termină. Pentru că ai de ales pentru prima dată în viață calea cea mai bună pentru tine – aia de a pune punct și de a merge mai departe singură, fără persoana cu care te-ai obișnuit să trăiești fiecare moment din viața ta.

La mine prima iubire s-a terminat cu dramă. S-a tot terminat, de fapt, o perioadă bună de timp după ce am pus punctul noi între noi. S-a lăsat cu multe kilograme mai puțin, lacrimi, durere. Rescriu „dramă”. Multă dramă. Unde mai pui și faptul că, pe atunci, credeam și eu la fel ca mult prea multe persoane din jurul meu că iubirea asta nu o să se uite sau nu o să scadă din intensitate niciodată.

Am stat și am întors problema pe toate părțile. Mi-am pus multe întrebări și am căutat răspunsurile în toate persoanele pe care într-un fel sau altul le-am întâlnit. Și am ajuns la următoarea concluzie: prima mea iubire a fost mai mult o imagine a relației pe care o aveam, imagine care s-a dovedit a fi mult prea departe de realitate.

La 20 de ani îți pui fără nicio reținere toată încrederea și speranța în mâinile unei persoane care de cele mai multe ori nu știe ce să facă cu ele. Uneori pui totul la bătaie ca femeie. Alteori se întâmplă să dai tot, fiind bărbat. Ideea este că la prima iubire, deși creștem împreună, unul crește mai repede și vrea mai mult, altul crește mai încet, dar oferă mai mult. Niciodată nu există un echilibru.

În relațiile cu „prima iubire” în care există echilibrul despre care am vorbit mai sus, finalul nu este la fel de dramatic și de urât. Aici, cumva, conștientizezi pe drum că se apropie momentul în care trebuie să pui punct și să cauți persoana care ți se potrivește cu adevărat. Cred cu tărie că este singurul caz în care foștii chiar pot rămâne prieteni fără să mai implice și alte sentimente în noul statut.

„Prima iubire” nu se uită niciodată! Sinceră să fiu, m-am săturat de persoanele care susțin asta din toate puterile. M-am săturat și de mine, la un moment dat, pentru că mă număram printre ele. Adevărul? Cauți să te întorci la așa-zisa „primă iubire” când ai momente de slăbiciune, când ai nevoie de un „te iubesc!” care ți se pare cel mai sincer, în momentele în care ești singur/ă sau dezamăgită de persoana nouă din viața ta care îți place și care nu îți oferă lucrurile pe care tu le aștepți. Persoana nouă cu care nu mai ai aceeași răbdare și crezi că, de data asta, nici timpul nu pare a-ți mai fi prieten pentru a o putea cuceri.

Cauți să te întorci la „prima iubire” când ți-e dor de persoana care erai și de siguranța pe care o aveai în perioada relației respective. De fapt, dacă stai să te gândești, îți lipsesc mai mult siguranța și persoana care erai tu într-o anumită perioadă a vieții tale decât persoana cu care o împărțeai.

Știu că există și căsătorii reușite care se trag din relația cu „prima iubire”, dar de cele mai multe ori, cineva trebuie să te ajute să crești, să te învețe să greșești, să te accepți și să iubești pentru persoana pe care o vei întâlni la momentul potrivit din viața ta, persoana cu adevărat „prima” pentru tine.

Sunt de acord că nu poți compara sentimentele de care ești capabil la 25-30 de ani, cu nebuniile pe care le-ai fi făcut la 16-20, dar hai să privim lucrurile din prezent înspre trecut: nu mai ai nevoie să te ascunzi ca să poți să faci anumite lucruri. La 20 de ani îți iubești propria nebunie și propriile sentimente mai mult decât iubești persoana de lângă tine. De la un punct începi să te îndrăgostești mai puțin de trăirile pe care le ai și mai mult de persoana care ți le oferă. Asta, bineînțeles, dacă ai norocul să cunoști persoana potrivită. Și lucrul ăsta îl înveți în mult prea multe cazuri după ce te detașezi de tot ceea ce credeai că este iubirea aia adevărată, prima și singura.

De „prima iubire” te desparți și te împaci mai mult din obișnuință decât pentru că ai simți ceva cu adevărat. Te împaci de teamă că ai pierde în fața alteia persoana care crezi că e a ta, care te cunoaște cel mai bine, care știe tot și cu ale cărei metode de a te liniști în momentele grele te-ai obișnuit.

Când simți nevoia să pui punct prima dată, înseamnă că ceva scârțâie și că trebuie să ieși din zona asta de confort ca să poți să crești un pic singură, așteptând persoana care poate scoate tot ce-i mai bun din tine. Și chestia asta se dovedește a fi valabilă indiferent de a câta relație vorbim. Nu dai nimănui o lecție punând punct și întorcându-te, încercând a mia oară să faci ca totul să fie ca la carte. Nu reînnoiești nimic pe plan sentimental dacă pleci, ești cu altcineva și revii la aceeași zonă confortabilă în care crezi că te potrivești.

Eu m-am întors de două ori. Dar de la ultima dată, am încercat în mod constant să mă întorc la mine. La persoana aia care mai poate avea încredere orbește în cineva. Și nu la persoana cu care am fost.

La 25 de ani îmi amintesc deseori de „prima iubire”. „Prima mea iubire” sunt eu, cea din relația aia pe care am crezut-o mult timp cea mai importantă din viața mea. Azi, o văd ca fiind legătura care m-a dat de pământ cel mai tare, care m-a trezit la realitate și care mi-a arătat exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit să îmi arate: cum să nu iubesc un om. 

Ce nu se uită niciodată? Cum te simțeai tu în vremea aia, cum vedeai tu lucrurile. Și este o simplă conjunctură prezența unei alte persoane în amintirile astea. Cum spunea Paler, singurele amintiri care sunt bune sunt cele care te ajută să trăiești în prezent. Și după o despărțire, se întâmplă un mecanism ciudat: uiți tot răul și îți rămân în minte doar momentele frumoase. Din cauza asta ne mințim că încă nu am uitat.

La vârsta asta, pentru mine contează mai mult prima persoană cu care mi-aș fi dorit să rămân nelimitat, prima persoană cu care mi-am imaginat că o să împart o casă care să aibă grădină cu flori și un hamac în care să citesc. Prima persoană de la care mi-am dorit mai mult și de la care am avut așteptări mult prea mari și mult prea repede. Nu știu cât de mult contează „prima iubire” cu deciziile ei idioate și imature în fața unei relații pe care ți-o asumi în mod matur și cât de mult contează iubitul tău din liceu în fața persoanei pe care ai alege-o în mod conștient din prietenie, respect și nevoia de a fi singura cu care să împarți tot. 

Am lăsat mai pe final problema taberelor cu cine iubește o singură dată în viață. Bărbații se mint crezând că femeile iubesc de fiecare dată cu aceeași pasiune, iar femeile se mint crezând că dacă au fost prima iubire în viața unui bărbat, niciuna nu-i poate face cunoscute sentimente mai mărețe. Adevărul? Greșim, indiferent din perspectiva cărei tabere privim lucrurile.

Orice persoană, femeie sau bărbat, are nevoie de cineva cu care să poată crește, indiferent din ce punct de vedere. Femeie sau bărbat, pentru oricare dintre noi există undeva o persoană care te va face să lupți mai mult decât ai făcut-o vreodată, să respecți mai mult decât crezi că ești capabil ca om, să ai încredere orbește și să îți dorești să-ți fie alături nu neapărat din iubirea nebună din tinerețe, ci pentru liniștea pe care te poate face să o simți.

Iubirile nimănui nu se uită, pentru că avem memorie, avem amintiri și creierul nostru este capabil să stocheze toate experiențele care ne ajută să luăm decizii în viitor.

Creierul nu uită, dar inima… inima este mereu pregătită să bată mult mai tare și mult mai repede pentru o nouă iubire. Și da, dacă o iei așa, cea mai importantă nu-i chiar prima, nu? – este ultima. 

 

 

 

Dacă ai un iubit/iubită „blocată” undeva pe drum, explică-i toate astea. Și nu o lăsa, mai ales dacă ești bărbat, să se întoarcă în locul din care știa că trebuie să plece. Dacă vorbim despre un el „blocat”, invită-l să se întoarcă la „prima iubire”. Bărbații au partea aia care îi îndeamnă la automutilare mult mai dezvoltată decât la noi, la femei. Iar tu nu ai niciun motiv să tragi după tine în prezent un om care își va da seama că ai dreptate exact în momentul în care ai fi tu cea la care ar fi sigur că simte nevoia să se întoarcă.

 

 

Îndependent de cele scrise, undeva în sufletul meu licărește ceva romantic care are convingerea că în toată lumea asta, cineva caută o persoană exact cum ești tu în toate cele pe care le cunoaște. Cândva vă veți găsi. Poate la 23, 25, 28, 30, 40, 45, 60, 80… important este să vă recunoașteți și oricare ar fi consecințele, să vă dați o șansă!

 

………………………………..

Ale 

Sirop. Dulce. 

​Unii cred că impunem limite stricte între noi pentru că nu comunicăm îndeajuns, iar alții susțin că ne limităm singuri relațiile și fericirea pentru că nu ne iubim destul sau nu știm cum să facem asta.

Zi de zi avem de-a face cu oameni „mici” care ne vorbesc despre sentimente mari și uităm sa-i observăm pe „cei mai mari” de lângă noi, singurii capabili să ne învețe cum să simțim și cum să împărțim iubire. Copiii.

Regresăm pentru că mereu căutăm perfectul: excursia perfectă, job-ul perfect, prietenii perfecți, relația perfectă,  bărbatul perfect, femeia perfectă. Și greșim mai ales în ceea ce-i privește pe ultimii doi.

La un moment dat în viață, chiar dacă nu ți s-a spus, ai fost perfect în ochii cuiva. Ochii respectivi ar fi iertat orice greșeală și ar fi trecut peste orice pentru tine, pentru părțile tale bune, pentru calitățile pe care au ajuns să le iubească.

Dar ar fi rămas la fel de plini de dragoste dacă de la un anumit punct al vieții tale ai fi fost capabil să transmiți și să împarți în jurul tău doar răul din tine?

Iubim egoist doar partea din povestea cuiva care ne este nouă pe plac și ne încăpățânăm să credem că suntem capabili să simțim ceva atât de mare, uitând de propriile limitări.

La marginea iubirii noastre stă mereu fața omului atunci când este sigur, între patru pereți, cu mâinile la tâmple și ochii plânşi, răvășită de amarul paharului în care își îneacă propriul suflet. Cea adevărată. Cea de care fugim. Cea care ne sperie și cea pe care nu am vrea să o cunoaștem niciodată.

Am crescut cu idei greșite, învățați fiind să ne căutăm jumătatea, persoana potrivită, perfectă pentru noi, uitând să ne autoeducăm în observarea persoanei ale cărei defecte sunt asemănătoare defectelor noastre. Persoana imperfectă de a cărei față ascunsă ne-am putea îndrăgosti, cu a cărei întuneric din suflet ne-am putea împrieteni și peste care am putea să ne dorim să aducem puțină lumină.

Azi iubim frumosul, uitând că urâtul din noi creează artă.
Iubim tot ce vedem și ne este de înțeles, fugind de tot ceea ce nu putem cuprinde cu ochii minții.

Folosim „te iubesc”-ul ca pe o armă, spunându-l mult prea des și mult prea repede.

Fugim de cei care par de neînțeles și cădem după tot ceea ce arată bine la prima vedere.

Eu vreau să învăț să iubesc și haosul. Urâtul. Tristețea. Vreau să învăț să iubesc tot ceea ce nimeni nu poate iubi și tot ceea ce nimeni nu poate vedea. Vreau să cunosc întuneric, gerul din suflete și toamna târzie și tristă a gândurilor.

Vreau să învăț să iubesc ca un copil tot ceea ce lumea nu poate simți și tot ceea ce nu poate, din prea multă mândrie, să înțeleagă.

Și dacă nu o să reușesc sau poate nu o să înțeleg cum se face asta… învață-mă tu!

Mai. 23. ☺ 

…………….
Ale

Iubire. Iubirea mea.

Love breaks my bones and I laugh. – Charles Bukowski

Cei mai mulți cred că unitatea de măsură a iubirii este bătaia inimii. Că intensitatea ei se apreciază în funcție de câte bătăi pe secundă îți poate cauza o strângere de mână sau o privire. Eu cred că se măsoară în dor. În secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani… de dor.

Unii nu cer fericirea deplină, ci doar un strop de bine, o rază din tot soarele care există. Alții cer doar mai puțină suferință, mai puțin gol, fără a dori nimic la schimb și fără a aștepta ca miracolul să se producă.

Astăzi vreau să scriu despre iubire – cel mai înălțător sentiment dintre toate cele care pot fi simțite și, în mod ironic, singurul capabil să îți rupă sufletul în cele mai mici bucățele.

N-o să vorbesc prea mult despre iubirea egoistă, cea pe care o simțim față de persoana lângă care ne dorim să fim, aceea pe care o transformăm inconștient în „ceva-ul nostru”, aceea care nu rămâne nici măcar un „cineva”. Ea este cea mai răspândită formă de a iubi și, de asemenea, cea mai simplă dintre toate.

Vreau să vorbesc despre iubirea adevărată, sursa de fericire, inspirația și liniștea pe care o simți…

… atunci când te trezești dimineața devreme și deschizi fereastra pentru a sta față în față cu aerul rece și proaspăt de iarnă, care te lovește direct în plămâni.

… atunci când nu ai nimic de făcut a doua zi și ai toate orele astea la dispoziția ta, putând să fugi unde vrei.

… atunci când termini o carte pe care ți-ai dorit atât de mult să o citești și pe care ai ținut-o cu atâta drag în mâini zile în șir.

… atunci când în toiul verii nopțile sunt mai scurte și călduroase iar zilele atât de lungi… destul de lungi pentru a face absolut tot ce îți propui la lumină naturală.

… atunci când îți vezi mama pentru prima dată după multe luni.

… atunci când te întâlnești întâmplător cu prieteni vechi, pe care nu i-ai mai văzut de ani buni și constați că sentimentele și prietenia sunt aceleași, fără nicio schimbare.

… atunci când mănânci prăjitura ta preferată cu afine.

… atunci când toamna îți pune la dispoziție în frunzele ei colorate sute de mii de semne de carte dintre care ai libertatea să alegi.

… atunci când afară miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar verdele crud te face să simți tinerețe și viață în fiecare parte de os pe care încă te sprijini.

… atunci când cineva poartă un parfum care îți aduce aminte de momente frumoase pe care le legi de acel miros.

… atunci când mănânci pâine proaspătă, caldă.

… atunci când primești un buchet de flori.

… atunci când cerul e senin și poți să privești spectacolul Perseidelor.

… atunci când simți bătaia unui vânt cald și liniștitor.

… atunci când jucătoarea ta preferată de tenis câștigă un turneu.

… atunci când cineva drag își aduce aminte de ziua ta și îți face o urare care îți înseninează toată ziua.

… atunci când afară e noapte și liniște.

… atunci când mănânci înghețată bubble gum cu marshmallows de la Betty Ice.

… atunci când ieși din sala de cinema cu ochii în lacrimi pentru că filmul a fost atât de bun încât te-a făcut să simți că faci parte din el pentru câteva minute.

… atunci când realizezi că toți cei dragi ție sunt liniștiți, sănătoși și fericiți.

… atunci când visezi persoanele de care ți-e atât de dor și pe care nu le mai poți vedea în viața reală.

… atunci când ai tot timpul din lume să faci ce îți dorești, știind că a doua zi nu este una în care trebuie să mergi la muncă.

… atunci când un străin îți zâmbește pe stradă, din pură întâmplare.

… atunci când un copil îți spune că te iubește.

… atunci când adormi auzind greierii cântând și insectele zumzăind în iarbă.

… atunci când sora ta obține o reușită pe care și-a dorit-o foarte mult.

… atunci când cineva se bucură de cadoul pe care l-ai cumpărat.

… atunci când auzi oameni râzând în hohote.

… atunci când cineva te strânge în brațe de dor.

… atunci când oamenii din jurul tău dansează.

… atunci când melodia ta preferată se aude, din senin, la radio.

În fiecare zi mă bucur că am șansa asta, de a avea atâția „atunci”. În prea multe colțuri de pe pământ, lumea se îneacă într-o mare de sânge și de ură. Peste tot există oameni care populează orașele, plimbându-se triști pe străzi, aproape ca niște roboți. De ce ne-am restrânge toată simțirea într-o singură persoană, când întregul univers este la picioarele noastre? Dacă am conștientiza că fiecare zi este o șansă de mult pierdută pentru unii și dorită cu atâta ardoare de către alții, fiecare secundă ar trece și mai frumos, și mai ușor. 

Până data viitoare, share if you dare!

……………………..

Ale

 

 

 

 

 

Dor de Crăciun…

De Crăciun, mor de dor!

Mi-e dor de copilărie, de sentimentele pe care le aveam în ajun, de familia mare și de gălăgia care era atunci în casă.

Mi-e dor de prietenii mei, care erau toți în același loc, în același orăşel liniștit, împodobit modest de sărbătoare.

Mi-e dor de zăpada care îmi era până la genunchi, de oamenii de zăpadă din părculeţ, de copiii care se dădeau pe derdeluș și de bradul de Crăciun pe care îl împodobeam în curte.

Mi-e dor să îl aștept pe Moș Crăciun, convinsă că există, să adorm cu greu gândindu-mă la ce voi găsi sub brad a doua zi.

Mi-e dor de mirosul de rășină, de bomboanele cu jeleu care nu mi-au plăcut niciodată și mi-e dor să găsesc pe covor țepi de la brad.

Mi-e dor de colindători, de colindele pe care le punea tata la casetofon, de caseta cu „Poveștile bunicilor” pe care o ascultam de fiecare dată de Crăciun și de „Fetița cu chibrituri”.

Mi-e dor să ies afară cu buzunarele pline de bomboane de pom și să fac schimb cu prietenii mei în fața blocului.

Mi-e dor să merg acasă plină de zăpadă, înghețată la picioare, iar mama să-mi scuture hainele cu o mănușă pe casa scării.

Mi-e dor de mirosul de mâncare din curte, de brazii împodobiți care se vedeau prin geamuri, de beculeţele de pe balcon și de Moș Crăciun care urca în fiecare an, pe scară, la noi în cameră.

Mi-e dor de toate. Și de toți. Mai ales de toți cei pe care nu i-am mai văzut și cu care sărbătoresc, sufletește, în fiecare an. De toto, de Lucian… dar anul ăsta, cel mai dor îmi e de tata… tata, care iubea Crăciunul mai mult decât îl iubește orice copil de pe pământ. Și va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că tot de anul ăsta, mi-e dor și îmi va fi dor mereu și de Alex.

Ciudat. Când eram copil, mă grăbeam să cresc și parcă nu mai trecea timpul. Atunci, muream de nerăbdare să fiu mare. Acum, mor de dor să mai fiu copil.

Pentru Crăciun și pentru anul care vine, nu vreau nimic altceva decât sănătate pentru toți cei pe care îi iubesc și toți cei mai dragi ai lor. Și o pijama cu unicorni pentru Mălina. Și muuuuultă zăpadă pentru cel care m-a făcut să iubesc iarna. Și… poate pentru mine câteva cărți noi.

Sper că nu cer prea mult, pentru că în anul care vine nu vreau să mai pierd pe nimeni. Mi-e destul cât mor de dor.

Crăciun fericit, cu miros de mandarine și de prăjitură cu măr tuturor!

Până data viitoare, share if you dare!

[P.S. Mulți pupici și multe îmbrățișări celor care m-au citit de fiecare dată și celor care m-au încurajat toată perioada asta să scriu. Vă iubesc pe toți, pe fiecare în parte.]

………………………….
Ale

Lumea mea, din cerc în cerc

Nu știu dacă cineva care iubește poezia n-a citit măcar un poem scris de Charles Bukowski. Dacă încă mai există, aș vrea să pornesc azi de la The Crunch (zdrobirea) – una dintre preferatele mele.

too much too little/too fat/too thin/or nobody. laughter or/tears /haters/lovers /strangers with faces like/the backs of/thumb tacks/armies running through/streets of blood/waving winebottles/bayoneting and fucking/virgins. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau… un nimeni. Râset sau lacrimi, mânioși, iubiți, necunoscuți cu fețe de piuneze, armate alergând pe străzi pline de sânge, fluturând sticlele de vin, tăind și violând virgine.)

an old guy in a cheap room/with a photograph of M. Monroe. (Un bătrân într-o cameră sărăcăcioasă cu o fotografie a lui Marilyn Monroe)

there is a loneliness in this world so great/that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock /people so tired/mutilated/either by love or no love. (Singurătatea din această lume este atât de puternică încât o poți vedea până și în mișcarea înceată a acelor de ceas. Oameni atât de obosiți, mutilați, fie de dragoste sau de lipsa ei.)

people just are not good to each other/one on one./the rich are not good to the rich/the poor are not good to the poor. (Oamenii pur și simplu nu sunt buni unii cu alții, de la o persoană la alta. Bogații nu sunt buni cu bogații iar cei săraci nu sunt buni cu cei săraci.)

we are afraid. (Ne este frică!)

our educational system tells us/that we can all be/big-ass winners /it hasn’t told us/about the gutters/or the suicides. /or the terror of one person/aching in one place/alone/untouched/unspoken to /watering a plant. (Sistemul educațional ne spune că putem cu toții să ajungem oameni de succes, nu ne-a spus despre jgheaburi sau sinucideri. Sau despre teroarea pe care o simte o persoană trăind singură, neatinsă, căreia nu-i vorbește nimeni, udând o plantă.)

people are not good to each other./people are not good to each other./people are not good to each other. (Oamenii nu sunt buni unii cu alții.)

I suppose they never will be./I don’t ask them to be. /but sometimes I think about it. /the beads will swing/the clouds will cloud/and the killer will behead the child/like taking a bite out of an ice cream cone. (Presupun că niciodată nu vor fi. Nu le cer să fie. Dar uneori mă gândesc la asta. Mărgelele se vor clătina, cerul se va întuneca, iar ucigașul va decapita copilul ca și cum ar mușca dintr-un cornet cu înghețată.)

too much/too little /too fat/too thin/or nobody /more haters than lovers. people are not good to each other./perhaps if they were/our deaths would not be so sad. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau un nimeni. Mai mulți sunt cei care te urăsc decât cei care te iubesc. Oamenii nu sunt buni unii cu alții. Poate dacă s-ar întâmpla asta, morțile noastre nu ar mai fi atât de triste.)

meanwhile I look at young girls/stems/flowers of chance. /there must be a way. /surely there must be a way that we have not yet/though of. /who put this brain inside of me? it cries/it demands/it says that there is a chance. it will not say/”no.”(Între timp privesc tinerele fete: tulpini, flori de speranță. Trebuie să existe o cale. Cu siguranță trebuie să existe o cale la care încă nu ne-am gândit. Cine mi-a pus creierul ăsta în cap? Plânge, cere, spune că există o șansă. El nu va spune „nu”.)

 

Lumea noastră stă atârnată pe un fir de ață extem de subțire și tot ceea ce gravitează în jurul nostru este fundamentat pe diferențe. Politica, religia, orientarea sexuală, culoarea pielii, educația – construiesc în jurul nostru un zid imens, transformându-ne pe fiecare într-o Ana a lui Manole. Zidiți de vii de școli și de modelul social promovat de mass-media, continuăm să ne învârtim într-un cerc al cărui singur punct cunoscut și râvnit este centrul. O-ul de la geometrie.

Cu O-ul este o întreagă poveste. Înconjurându-l și aflându-ne constant pe circumferință, putem să realizăm cu usurință că nu putem atinge centrul decât construind razele invers, de la noi către el, sau diametre din punctul nostru către punctul opus. Punctul opus cercului nostru deseori se dovedește a fi punctul unui alt „eu”, care înconjoară singur propriul cerc și visează, de asemenea, să atingă un alt centru – centrul său.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă fiecare dintre noi am realiza că ne rotim geometric, în cercuri diferite, tangente, suprapuse, fiecare punct în care ne aflăm putând fi împărțit cu cel puțin o persoană prinsă în amețeala propriului ei cerc!

Dacă am reuși să ne detașăm de lucrurile care par să ne despartă și dacă am învăța să iubim și diferențele, nu întreaga lume ar fi mai bună, ci universul individual al fiecăruia.

Cerul este deasupra tuturor. Pentru toți plouă, așa cum pentru toți strălucește și soarele. Apa și aerul nu sunt doar pentru unii, ci pentru fiecare dintre noi. Poți să inspiri cât te țin plămânii și să îți alimentezi cu apă până și ultima celulă din organism.

Cum ar fi ca într-o zi, toate cuvintele care încadrează un om într-o anumită categorie să dispară? Cum ar fi să nu existe individualitatea dusă la extrem și să predomine spiritul colectivității și al susținerii reciproce?

Oamenii schimbă măști nu pentru a disimula realitatea, ci pentru a ascunde nevoile, durerile, poate chiar fericirea – de ochiul critic al celor cu care se intersectează. Ascund poveștile care i-au format și care i-au crescut pentru a nu fi catalogați într-un anumit fel sau respinși pentru că ar părea că nu se potrivesc realității pe care o trăim.

Azi am ajuns în punctul în care ne ferim să facem complimente, să apreciem frumusețea cicatricelor și alergăm constant după perfecțiune. Vorbim de ambalajul care vinde atât de bine și deghizează atât de frumos un conținut.

Singuri am alimentat depresiile și am făcut ca boala asta să fie în topul celor mai răspândite în prezent, preconizându-se că va ocupa detașat primul loc până în 2020 dintre cauzele generatoare de dizabilitate. Potrivit OMS, aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele din întreaga lume se luptă cu depresia, aceasta putând ajunge la suicid.

Dacă ne gândim că anual, 1 milion de persoane se sinucid și o mare parte dintre acestea suferă de depresie, ar trebui să le simțim pe toate apăsându-ne pe umeri. În plus, pentru fiecare persoană din acest milion, alte 20 comit tentative de suicid anual pretutindeni.

Și nu ne costă nimic să zâmbim mai mult, să îmbrățișăm mai mult sau pur și simplu să învățăm să fim mai indulgenți și mai permisivi unii cu ceilalți.

Ne este în natură să ne pierdem în detalii lipsite de importanță, distanțându-ne de general, de singura lege nescrisă care ar trebui să domine întregul sistem de legislații al lumii: iubirea necondiționată.

Aș vrea ca acasă și în școli să se predea toleranța și acceptarea faptului că diferențele sunt frumoase și ar trebui să unească, nu să dezbine.

Fiecare cerc are o poveste, vă amintiți? Și nu stă în mințile noastre a judeca direcția în care se învârte fiecare. Chiar dacă îi privim din sens opus, avem toate șansele din lume să ne intersectăm în același punct la un moment dat.

Evoluăm extrem de repede și în goana după cele mai noi gadgeturi uităm să prețuim cu adevărat fiecare gură de aer care ne intră în plămâni fără să simțim nicio durere și fără să facem niciun efort. Mai mult decât atât, ne considerăm evoluați și atât de departe de societățile antice, cu toate că am eliminat definitiv importanța de a ne îndrepta cu toții spre același centru, transformându-ne în raze care țâșnesc în direcții diferite din aceeași origine.

Apropiindu-mă de încheiere, nu pot să nu scriu despre Kaurna. În Australia, această populație de aborigeni din sud dau o lecție de viață lumii întregi. În limba Kaurna nu există cuvintele „te rog” și „mlțumesc”. De ce? Pentru că cei care fac parte din această colectivitate împart fără „te rog” și fără să aștepte „mulțumesc”, find atât de normal și natural să facă aceste lucruri. Noi, toți ceilalți, trebuie uneori să implorăm, să rugăm în genunchi sau să rămânem datori în semn de mulțumire.

Zilele trecute am vizionat filmul Human al lui Yann Arthus-Bertrand, care reprezintă o colecție de povești din întreaga lume care ne fac să ne oprim puțin în loc și să ne gândim mai mult la propria noastră viață. M-am îndrăgostit pe rând de fiecare poveste și de fiecare om care a făcut un pas înainte și a îndrăznit să împartă a mia parte din experiența lui de viață cu noi – lumea. Unii vorbesc despre fericire, alții despre tristețe, violență, pierdere sau disperare. Dar toți se întâlnesc în același loc, fiind capabili să simtă empatie unii față de ceilalți. Human m-a făcut să înțeleg că nimic din lumea asta, în afară de propria noastră conștiință, nu ne poate ridica din hăul de ură în care respirăm zi de zi.

Religia tuturor trebuie să fie toleranța iar politica ar trebui să fie compasiunea și iubirea față de tot ce încă mai avem întreg printre noi.

Îmi doresc să se răspândească Karuna în toată lumea, să colonizeze și să schimbe, să crească președinți și conducători de culte religioase, profesori și docotori, avocați și artiști. Vreau ca lumea să schimbe sensul cercurilor geometrice și să fie capabilă să revoluționeze toate calculele prin implementarea unor centre de cercuri noi, care să nu mai reprezinte originea fiecăruia și care să nu se mai afle la distanțe egale de fiecare punct de pe circumferință. Să fie un punct oarecare în interiorul fiecăruia, mobil și apt de a suferi transformări, rezistent la factori fizici și chimici dar și la sentimente și opinii din exterior.

Dacă nu ar exista „te rog” și „mulțumesc”, normalitatea lumii în care trăim ar putea fi, într-adevăr, readusă în centrul fiecărui cerc în care ne învârtim.

Împreună… Nimic nu pare prea greu când cineva e acolo să îți înconjoare cu brațele genunchii pentru a nu-i lovi, în cădere, de pământ.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………..

Alexandra

 

 

 

 

 

„Pentru totdeauna”- Lucian și Alex

Oare de ce nu stăm mai mult să ne gândim la ce există dincolo de stele? Dincolo de puținul univers care ni se deschide în fața ochilor. Dincolo de nori, dincolo de albastru. Dincolo de linia de care trec și unde își găsesc loc toată dragostea și toată liniștea lumii.

Undeva, timpul sigur nu există și cineva sigur așteaptă în tăcere, primind de aici de jos tot ceea ce contează pentru suflet: iubire. Când te desparți de lumesc, îmbrățișezi cerescul. Și știu că poți să simți. Știu că sufletele rămân într-o conexiune permanentă cu tot ceea ce lasă jos aici.

Singurul lucru cert din toată lumea asta este moartea. Nimic altceva. Moartea despre care ne temem să vorbim în speranța că așa vom fi feriți de prezența ei în viața noastră. Ea are întotdeauna obiceiul de a-și face simțită prezența brusc, pe neașteptate, secerând vieți de care sperai să nu te desparți niciodată.

De ceva vreme, toate poveștile încep cu „acum 3 ani…” sau mai mulți, oricum niciodată mai puțini de 3.

Acum 3 ani se termina dramatic cea mai plină și mai frumoasă vară pe care am avut-o vreodată. Un accident avea să schimbe viața tuturor. Tot ceea ce era odată complet și frumos conturat acum arată ca o vază de cristal căreia îi lipsesc cioburi exact de la bază.

Adevărata dramă a vieții nu este moartea în sine, ci faptul că după ce ea se întâmplă, ceea ce te caracterizează cu adevărat nu mai este ziua ta de naștere, pe care nu o mai poți sărbători, ci ziua în care toți ți-au fost alături pentru ultima dată. Pentru cei mai mulți, data asta e 9 septembrie sau 29 august. Pentru cei care au fost acolo e 6 septembrie. Pentru restul… e ultima dată când ați vorbit, ultima dată când v-ați salutat, ultima dată când v-ați îmbrățisat sau alte ultime dăți.

Dacă vorbim despre oameni peste care trebuie să dai neapărat cel puțin o dată în viață, cu siguranță primii care îmi vin în minte sunt doi.

Aș dori tuturor să aibă norocul să cunoască un Lucian exact cum era Lucian al nostru. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt care să-l descrie, „fericire” ar fi cel mai potrivit. Omul care râde mereu molipsitor, cel care poate de fiecare dată să îți însenineze ziua fără să aibă nevoie de vreun cuvânt. Fiind prea dureros să spun „era”, cred și astăzi că este cel care prin viața scurtă pe care a avut-o, a schimbat-o pe a mea definitiv.

În cei 21 de ani a schimbat viața multor persoane, fiind primul care pleacă dintre noi, primul care ne învață ce este cu adevărat distanța, paralela dintre două lumi. Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri ultima țigară, ultima privire, ultimele minute, sunetele de aparat, mirosul de spital și mâna care era atât de rece. Și îmi mai aduc aminte că în 6 spre 7 septembrie 2013 l-am văzut pentru prima dată pe tati cu lacrimi în ochi. Era vorba despre „Micuțu” și despre toți ceilalți care au fost lângă el în ultimele minute în care a fost conștient.

Prima iubire se uită, dar niciodată nu o să uiți persoana cu care ai sărit în toate bălțile în drum spre casă, persoana care a împărțit cu tine toate prăjiturile de Crăciun, cea cu care ai stat nopți în șir până a doua zi dimineața la povești în fața blocului pe bancă, cea cu care îndurai toată iarna frig numai să nu stai în casă, cu care dansai oricând și râdeai mereu. Dezamăgirile se uită, dar persoana cu care puteai să vorbești despre ele și singura cu care ai fost cel mai sincer din toată viața ta – ea nu se uită niciodată!

Facem atâta dramă din orice dezamăgire, din orice iubire pierdută, dar nu realizăm deloc cât de fericiți ar trebui să fim că încă avem prietenul cu care să povestim, cel căruia îi putem spune tot ceea ce ne doare și cel care are, de multe ori, cel mai mare potențial să ne ridice de la pământ.

Acum 3 ani nu mă gândeam atât de des la toată lumea în care încă am rămas, la tot răul care se întâmplă și la câtă iubire pierdem fiind prea ocupați să construim un viitor a cărui singură certitudine este că stă sub un mare semn de întrebare, probabilitatea ca azi să fie cel mai îndepărtat viitor la care ai fi putut ajunge vreodată fiind una atât de crescută.

Știu că în viața fiecăruia există câte un Alex, fiind un nume atât de comun, dar cu siguranță nu în viața tutror există un Alex ca al nostru. Un Alex care să poată să spargă toată liniștea și plictiseala de fiecare dată. Un Alex care să fie în același timp unul singur și atât de diferit, atât de greu de citit și de ușor de judecat pentru cei care nu-l cunoșteau cu adevărat.

De prea multe ori întreaga viață înseamnă doar 26 de ani însă de prea puține este de ajuns ca să spui că un om le-a trăit și a trecut prin toate. Dincolo de orice alegea să afișeze exista întotdeauna ceva mai mult. Era bun, atât de bun cum doar un copil ar putea să fie. Suferea pentru orice nedreptate și deși era atât de greu de observat, îl afecta tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.

Pentru mine, Alex va fi mereu cel care chiar a trăit. El chiar râdea, chiar plângea, chiar se enerva. Nu era nimic superficial, făcut la voia întâmplării. A rămas cel cu care am planificat toată vara o poveste în fața blocului și care a rămas așa, la stadiul ăsta, pentru totdeauna.

Mi-e greu să accept că oamenii leagă întreaga viață a unui om, absolut tot ce a realizat și toată fericirea pe care o împărțea tuturor apropiaților de un eveniment atât de nefericit și de tragic. Fiecare avem o istorie pe care nu o va cunoaște nimeni niciodată. Mai mult decât atât, cu toții lăsăm urme în viețile tuturor celor pe care îi lăsăm în urmă. Când vom vorbi și despre 29 august 2016 folosind „acum n ani”, la suprafață vor rămâne doar iubirea și aprecierea tuturor celor care au avut marea șansă de a cunoaște pe cineva atât de prezent și de înfipt în realitatea noastră.

În mult prea multe cazuri conștientizăm abia după ce pierdem o prezență dintre noi cât era ea de importantă, de frumoasă și câtă bucurie putea să ne aducă. Deseori uităm să ne gândim că până și tinerii pot să dispară dintre noi, surprinzându-ne cu sufletele prea puțin pregătite pentru atâta durere. Uităm să trăim clipa cu adevărat, să ne bucurăm cât încă suntem o gașcă mare, să ne gândim la faptul că zi de zi ne apropiem de momentul în care rând pe rând, vom mai pierde câte unul dintre noi.

Niciodată nu o să încetez să mă gândesc cum ar fi fost dacă Lucian și Alex ar fi rămas aici cu noi. Cu fiecare zi care trece amintirile devin tot mai vii și încet-încet iau locul prezenței lor fizice, făcând ca tot ceea ce s-a întâmplat să nu te părăsească niciodată. Nu poți să uiți râsul unui om, lumina lui și felul în care te făcea să te simți fiind prezent lângă tine.

Pentru mine și pentru atât de mulți, Lucian și Alex sunt cei care mereu vor lipsi, părțile care vor rămâne întotdeauna goale. Sunt părțile noastre din universul de dincolo de stele. În fiecare zi ceva e și despre ei.

Noi am rămas mai mulți aici, acum ei sunt dincolo, în același loc în care îmi doresc ca râsul lor colorat să răsune împreună pentru noi și pentru tot ce au lăsat în urmă.

Nu știu dacă oamenii se transformă în îngeri după ce mor. Tot ce știu este că au avut aripi pe pământ și că semănau aici, printre noi, cu unii. Nimeni nu a rămas iubindu-le amintirea, ci iubindu-le sufletele și viața. Acum și așa, chiar dacă nu mai sunt, cu siguranță au devenit nemuritori.

………………………

Ale