Cum să îți alegi o gagică ok și cum să fii o doamnă pentru a fi aleasă 

Din lipsă de timp și uneori de lene, am tot amânat momentul să scriu despre un subiect care ocupă o mare parte din analiza mediului în care lucrez. In ultimele luni din viața mea reușesc aproape zilnic să observ comportamentul actual „de mall” al doamnelor voastre. Și trebuie să punctez de la început că nu am cuvinte prea alese și prea frumoase pentru a-l descrie.
Următorul articol este atât un must-read pentru cele care vor să fie catalogate ca doamne sau domnișoare, cât și un ghid pentru a lăsa în urmă un ,,ce femeie ok!” și nu un ,,f***-i…, ce prost crescută!”

Bun. Să încep cu o introducere scurtă, anume premisa problemei cu care ne confruntăm zilnic. Suntem femei și unele dintre noi cheltuim foarte mult pe haine. Asta înseamnă că suntem deseori prezente în mall-uri, în căutarea pantofilor perfecți sau a jeans ilor care să facă magia de a schimba până și un fund plat în ceva mai rotund și mai bombat.

Uneori ne tărâm după noi iubiții, soții, care de plictiseală caută orice masă și orice loc din magazin ca să se așeze, osteniți de goana voastră și de câte sunt nevoiți să țină în brațe, fiind folosiți pe post de cuier mobil. Preferăm curierul care stă să aștepte în fața magazinului și nu pe acela care ocupă un culoar întreg la cabina de probă, apropo. Și femeile care nu au nevoie de aprobarea unui individ de sex opus pentru a investi în ceva.

Personal, cred că înainte să îți duci gagica la altar, testul suprem este să o scoți la cumpărături. În funcție de comportamentul pe care îl are în magazine, îți poți da seama foaaaaarte ușor dacă merită sau nu să aibă o casă în administrare. Exemplific acum.

N-o lua dacă nu-și duce singură hainele din cabină la locul special amenajat pentru a le returna după ce le probează. Știi de ce? Pentru că va face la fel și acasă. Te vei trezi cu pantofi lăsați peste tot, haine prost aranjate și depozitate. Plus că o asemenea atitudine denotă că nu are absolut niciun spirit de observație și că nu îi pasă de ce lasă în urma ei. Încă ceva, nu o lua pentru că nici nu e capabilă să respecte niște reguli nescrise de bun-simț. Ascultă-mă pe mine, știu ce zic.

Înainte să ajungi la cabina de probă, poți observa ceva: toate umerașele sunt îndreptate în aceeași direcție. Dacă tipa ia o haină să se uite și o pune înapoi în sens invers sau în cu totul alt loc, e o fire deloc atentă la detalii. Te vei trezi la un moment dat în situația de a căuta două pahare de șampanie între cele pentru apă sau între oale și farfurii. Sau, sigur nu va fi capabilă  să observe că tocurile ii sunt murdare sau prea roase, rimelul curs sau tușul întins pe la ochi.

Dacă ai o femeie care aruncă pe jos sau calcă în picioare hainele pe care alege să le probeze, redă-i libertatea, te rog! Nu are respect pentru nimic, nu apreciază, plus că are o atitudine mult prea barbară pentru societatea în care trăim și pentru categoria pe care o reprezintă.

Fii atent la următoarele detalii mereu: cum miroase, cum arată și ce fețe rămân în urma ei. Astea sunt lucrurile care spun cele mai multe despre alegerea pe care deja ai făcut-o sau pe care urmează să o faci. O doamnă nu va merge niciodată la cumpărături fără să fie pregătită per total.

Atât pentru bărbați, ca să nu fie nevoiți să fie atenți la prea multe lucruri sau să rețină atâta informație deodată. Pentru femei am următoarele sfaturi:

  1. Crede-mă, orice bluză, helancă sau cămașă poate fi probată fără să fie murdărită cu fond de ten sau alt maglavais pe care îl porți pe față. Rulează-le mai bine, lărgește-le puțin, nu te baza pe faptul că probezi una și cumperi alta după. E o chestie de respect și de bun simț. Mai mult decât atât, e și o chestie de imagine.

  2. Tipul cu care vii n-are niciun rol și nu te poate ajuta cu nimic. Ori îți va spune că îți vine bine pentru că te iubește și nu vrea să te supere, ori pur și simplu nu-i pasă și va face orice să scape mai repede de probat și ținut haine în brațe. Dacă le-ați vedea fețele așteptându-vă, ați înțelege exact ce zic. Totuși, cu plăcere pentru pont.

  3. Nimic nu-i mai enervant decât o haină pusă pe dos pe umeraș.Așa că, dacă nu ești în stare să faci un lucru până la capăt, doar întoarce hainele alea pe față, așa le-ai găsit, nu te obosi cu detaliile care oricum te depășesc.

  4. Eu ador copiii, dar ei nu sunt niște păpuși pe care le poți muta unde vrei, fără nicio problemă. Plus că nu au răbdare să aștepte cuminți până probezi tu 10 articole. Mi se rupe sufletul să-l văd plângând de plictiseală sau epuizare ca să îți satisfaci tu anumite mofturi. Avem on-line. Puii sigur nu înțeleg nevoia ta de a avea dulapul plin. Ar fi mai frumos să stea afară la aer decât în cabinele de probă.

Cam atât, să nu fie prea mult. Deși am exagerat prezentând doar comportamentul extrem ,,de mall”, atitudinea este cam aceeași cu prea mici excepții. Și nimic nu-mi joacă nervii mai mult decât femeile care se cred super dive, poate arată că unele, dar nu sunt în stare să își aibă grijă atât de imagine, cât și de maniere.

Uitați, divelor, că toți pereții au ochi și urechi!

Sper că am enervat rău și am convins că acest model este unul prea fumat, prea greșit și prea des întâlnit.

Dragi bărbați, căutați și apreciați femeile cu adevărat femei.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………………….

Ale

Anunțuri

Ce am mai citit?

La citit, am sărit peste „Minciuni pe canapea”, cartea pe care începusem să o citesc, pentru că am comandat și am mai primit niște cărți cu care îmi doream de prea mult timp să fac cunoștință. Lista ultimelor mele achiziții este destul de lungă și plină de tentații literare. Abia mă abțin să nu încep câte 2-3 cărți în același timp.

Prima carte despre care o să vorbesc este Reconstructing Amelia, de Kimberly McCreight. Pe goodreads.com are un rating de 3.82 din 5, care este unul extrem de bun. Genul: crimă, mister, thriller. Exact ce îmi place să citesc cel mai mult. Dar povestea…

Finalul: previzibil. Fiecare mișcare: previzibilă. 

Recomandările bune pe care le-am găsit despre ea m-au făcut să îmi doresc enorm să o citesc. Povestea este una interesantă, pe care aș eticheta-o ca „dramă”, cu siguranță nu „mister – crimă”.

Amelia este o adolescentă inteligentă, pasionată de lectură, care crește alături de mama ei – avocat Kate Baron – fără a-și fi cunoscut vreodată tatăl. Cele două sunt foarte apropiate, înțelegându-se reciproc în ciuda faptului că Kate lipsește foarte mult de acasă datorită profesiei, Amelia fiind nevoită să petreacă ore întregi singură.

Începutul poveștii este legat de moarte Ameliei, care se presupune că s-a aruncat de pe acoperișul școlii, gest care lasă nenumărate dubii în sufletul lui Kate, care începe să refacă, pas cu pas, viața fiicei sale din ultimele săptămâni. Mesajul anonim pe care în primește în ziua când se întoarce la birou – “AMELIA DIDN’T JUMP” – îi întărește credința că fiica ei nu ar fi avut niciun motiv să își pună capăt zilelor.

Vorbim despre adolescenți, integrarea Ameliei în clubul Magpies, bullying, blogul de „bârfe” gRaCeFULLY și încercarea acestei tinere de a găsi o ieșire din vârtejul în care a fost prinsă.

În cele 382 de pagini am căutat misterul. Nu l-am găsit. Nu m-a ținut cu sufletul la gură, nu am adormit gândindu-mă că ar mai fi trebuit să citesc un capitol pentru că aș fi fost curioasă ce urmează să se întâmple. Mai mult decât atât, Reconstructing Amelia nu merită să fie comparată cu Gone Girl. Mi-au plăcut, în schimb, citatele din Virginia Woolf pe care le folosea Amelia în statusurile de pe Facebook.

Am găsit cartea asta pe okian.ro, librăria mea virtuală preferată din ultima vreme. 

A doua carte despre care o să vorbesc este The girl with all the gifts, de M.R. Carey. Ce m-a convins să o citesc a fost observația Martinei Cole, prezentă pe coperta din spate a cărții: If you only read one novel this year, make sure it’s this one. 

Vreau să precizez de la început că poveștile cu zombie nu s-au regăsit niciodată în cercul meu de interes, cu toate că ador seria Resident Evil, la care m-aș uita la orice oră. Melanie este un copil special, infectat cu Ophiocordyceps, care transformă morții în hungries, trupuri fără viață al căror creier încă mai funcționează, transmițând numai nevoia de a se hrăni. Din câte s-a demonstrat, creierul copiilor de vârsta lui Melanie este doar parțial afectat de acest Ophiocordyceps, ei resimțind doar nevoia de a se hrăni cu trupuri vii, rămânând independenți în gândire, apți de a avea o inteligență proprie.

Miss Justineau este profesoară, angajată de Guvern într-un program experimental cu privire la copiii de felul lui Melanie, aflându-se alături de aceștia într-o bază militară în care toți sunt ținuți în celule izolate, legați de mâini și de picioare de scaune cu rotile în momentul în care sunt transportați, unul câte unul, în sălile de curs. Este, de asemenea, preferata lui Melanie și persoana pe care aceasta o iubește cel mai mult din lume.

Supraviețuitorii din afara bazei militare vor ataca centrul de experimente din nevoia de a-și reface rezervele de alimente, apă și combustibil, singurii care reușeșc să scape fiind Dr. Caldwell – cea care răspunde de experiment, cercetător cu renume, ea încercând să găsească un antidot pentru a pune capăt epidemiei – sergentul Parks și subalternul său Gallagher, Melanie și Miss Justineau. Cartea expune călătoria lor spre Beacon – orașul sau baza pe care ei o consideră salvarea. Cu toate că au pierdut legătura cu acest presupus oraș cu luni bune în urmă…

În ciuda condiției sale, Melanie este capabilă de sentimente nobile față de toți cei care fac parte din grup, ajutându-i și riscând pentru ei, dar și de un autocontrol ieșit din comun. În final, cum Dr. Caldwell însăși remarcă, salvarea omenirii și speranța pentru viitor a fost întotdeauna Melanie, în mâinile acesteia fiind lăsată soarta tuturor celor care mai sunt în viață pe pământ, alături de toate cunoștințele pe care doctorul le-a acumulat în urma ultimelor sale experimente.

Cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu tot dragul. Există și un film pe care nu l-am văzut încă (am descoperit după ce am citit cartea) cu același nume: The girl with all the giftscare are o notă bună pe imdb.com: 7,1. Zic că e de văzut. Eu l-am trecut deja pe listă.

Minunăția asta am găsit-o tot pe okian.ro, iar calificativul pe care îl are pe goodreads.ro este de 3,93 din 5. 460 de pagini fantastice, cu adevărat Thrilling și Haunting, hertbreaking precum susțin Guardian și Vogue.

Ultima carte despre care o să vorbesc pe scurt, pentru că am de gând să scriu despre întreaga trilogie, este Fata care s-a jucat cu focul, de Stieg Larsson. Millennium 2.

E thriller, e mister, e tot ce ai nevoie de la o carte polițistă. Și totul se rotește în jurul lui Lisbeth Salander, hackerul meu preferat, cea despre care am mai vorbit în mai multe rânduri. Am mai spus că acest personaj este de departe preferatul meu, fie că vorbim despre filme, fie că vorbim despre cărți.  

O recomand din suflet, de o mie de ori. Cartea asta merită citită pentru fiecare cuvânt, mai ales că autorul ei a murit în condiții misterioase, legate de informațiile care au fost făcute publice de Stieg Larsson în cuprinsul trilogiei.

Aceasta am cumpărat-o din librăria Humanitas, dar poate fi găsită și pe okian.roPe libris.ro, prețul este mult mai bun și transportul gratuit, ca de obicei. 

Momentan citesc #GIRLBOSS, de Sophia Amoruso – directorul și fondatorul Nasty Gal. Părerea mea despre ea, foarte curând, într-un nou articol în care o să scriu despre mai multe cărți pe care sper să reușesc să le citesc.

 

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file și… share if you dare! 

………………………

Ale