6 opere care te fac să te apuci serios de citit

Pentru că a venit noiembrie și frigul ne face să căutăm mai mult căldura caselor noastre, pentru că încet-încet revine în trend cititul și pentru că cea mai bună parteneră a unui ceai de mentă este o carte interesantă, m-am gândit la 6 recomandări calde pentru zilele reci.

Toate cărțile despre care voi scrie sunt citite în urmă cu ceva timp, în vremea adolescenței, dar ele au rămas favoritele mele până astăzi. Sunt, mai bine spus, cele 6 la care sper să mă reîntorc la un moment dat, când curiozitatea de a devora noutăți va fi un pic mai ușor de stăpânit.

1. Mizerabilii – Victor Hugo

Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Nici nu-mi găsesc prea bine cuvintele pentru a însuma într-o propoziție ceea ce înseamnă romanul acesta pentru mine. Folosindu-mă doar de câteva, o să susțin că dacă până acum nu ai citit Mizerabilii, înseamnă că ai citit degeaba!

Întreaga poveste relatează, în principal, viața lui Jean Valjean – un biet ocnaș evadat, condamnat la 19 ani închisoare pentru că furase o pâine, obligat atât de circumstanțe, cât și de rușinea pe care o avea față de fapta sa, să ascundă tuturor identitatea și trecutul. În prima parte, Jean Valjean cunoaște mila episcopului Bienvenu, care îi schimbă complet și definitiv percepția despre viață. Luându-și numele de Madeleine, ocnașul ajunge treptat binefăcătorul întregii comunități, fiind la un moment dat numit primar al orașului, după multe refuzuri și insistențe. Tot în această parte, eroul o întâlnește și o adoptă pe Cosette, impresionat de povestea de viață a fetiței care trăia alături de mama ei, Fantine. Destinul îl aduce de fiecare dată pe Jean Valjean față în față cu comisarul Javert, al cărui scop precis este acela de a-l captura și de a-l închide din nou.

În partea a doua îl cunoaștem pe Marius, care se îndrăgostește nebunește de frumoasa Cosette. Observând comportamentul ciudat al lui Marius, Jean Valjean încearcă să îl îndepărteze de fata lui. După ce aproape că își pierduse speranța de a o mai vedea pe Ursula (așa credea că se numește Cosette), cei doi au prilejul să se vadă din nou. În aceste circumstanțe, Marius va salva viața tatălui Cosettei anunțând poliția, aproape fiind nevoit să aleagă între viața propriului său tată și cea a lui Jean Valjean. Hotărându-se să plece la Londra cu fiica sa pentru a scăpa de Marius, acesta din urmă hotărăște să plece în luptă pentru a muri, considerând că nu poate să mai trăiască fără cea pe care o iubea atât de mult.

Partea a treia reunește în spatele aceleiași baricade personaje ale căror tabere ar părea că se află la distanțe total opuse: Jean Valjean, Marius, Javert. În urma răscoalei, Jean Valjean salvează atât viața lui Javert, pe care îi revenise datoria să îl execute, cât și a lui Marius. Îngrijit de bunicul lui Javert, Marius își revine. Aflând de la fostul ocnaș detaliile din viața lui pe care acesta încercase atât de mult să le ascundă, de data aceasta Marius hotărăște să o îndepărteze pe Cosette de cel care o crescuse cu atâta dragoste. Ca prin minune, cumpărând niște secrete de la persoana care în partea întâi urmărise să îl asasineze pe Jean Valjean, Marius află cine i-a salvat viața la baricade și motivul pentru care tatăl Cosettei a fost condamnat la închisoare. Regretându-și decizia, în final, Marius și Cosette se întorc la căpătâiul eroului care acum este pe moarte. Acesta închide ochii în pace și liniște sufletească, având în jurul său oamenii și lucrurile la care ținea cel mai mult din lume: Marius, Cosette, sfeșnicele episcopului Bienvenu, care îi schimbase atât de mult viața, hăinuțele fiicei sale dragi de când era copil – toate adunate într-un cufărul pe care l-a purtat cu el oriunde a fugit să se ascundă.

Impresionantă până la ultima pagină, Mizerabilii este, cu siguranță, opera care te face să îți dorești să descoperi un Jean Valjean în fiecare zi, în toți oamenii cu care vei fi nevoit să interacționezi. Sau măcar unul singur în toată viața ta: un Jean Valjean al tău.

2.Idiotul – Feodor Dostoievski

Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.

Dostoievski sau Tolstoi. Nu pot să aleg între cei doi. Operele lor sunt adevărate comori chiar și astăzi, fiind încă foarte căutate și apreciate, capodopere ale lumii întregi de la începuturile acesteia și până la final. 

Idiotul lui Dostoievski este prințul Mîșkin, numit astfel datorită epilepsiei de care suferea, boală numită idioțenie în acele vremuri. Prințul Mîșkin era considerat un ciudat datorită faptului că era  întodeauna sincer, fiind și un om foarte bun într-o lume plină de răutate și prefăcătorie. Calitățile extraordinare cu care era înzestrat erau considerate defecte de către celelalte personaje, acestea ironizându-l în mod repetat și strident.

În momentele sale de criză epileptică, acesta trăiește experiențe uimitoare, care au o profunzime sentimentală desăvârșită. Acestea sunt trăirile care îl caracterizează, suferința fizică transpunându-l parcă într-un alt univers, deasupra tuturor.

Finalul tragic al romanului coincide cu situația în care ajunge sincerul și bunul Mîșkin, internat din nou în sanatoriul din Elveția, nemaiavând nicio șansă de a se recupera. Ultima traumă pe care o trăiește este aceea de a-și vedea viitoarea soție ucisă de mâna prietenului său, durerea pe care această scenă o provoacă aruncându-l într-o prăpastie psihică din care nu va mai avea nicio posibilitate să scape.

Mi-a plăcut mult prințul Mîșkin, fiind și astăzi unul dintre personajele de care îmi aduc prima dată aminte când mă gândesc la cărțile citite. Inteligent, fin, educat și sincer, acesta întruchipează un ideal masculin al lumii pline de urât din jurul său, detașându-se simțitor de pământesc prin iubirea pe care este capabil să o simtă și în funcție de care își gestionează atent toate principiile.

3. Anna Karenina

El a coborât treptele, încercând să nu se mai uite la ea, ca şi cum ea ar fi fost soarele, dar a zărit-o totuşi, asemeni soarelui, fără măcar să o privească.

Anna Karenina este femeia care, în ciuda piedicilor și regulilor societății în care trăia, decide să înfrunte orice obstacol pentru a-și trăi povestea de dragoste alături de un conte mai tânăr ca vârstă, dar de-a dreptul fermecător: Vronski.

Fericirea pe care o simte alături de bărbatul pentru care își sacrifică propriul copil, plecând din casa soțului alături de care se simțea neîmplinită, este dublată de drama pe care o va trăi zi de zi învinovățindu-se pentru acest curaj. Treptat, ochiul critic al celor din jur îi umbresc zilele fericite, transformând-o într-o persoană geloasă, posesivă și neîncrezătoare. Încă de la început, asupra relației sale atârnă greu probabilitatea unui final tragic. 

Povestea controversată dintre Anna și Vronski se desfășoară în paralel cu relația perfectă dintre Kitty și Lenin, care la rândul său fusese îndrăgostită de conte.

La baza acestuia stă o întâmplare adevărată pe care Lev Tolstoi a cunoscut-o, aceasta petrecându-se chiar în ograda aflată în vecinătatea sa: amanta unui nobil cunoscut s-a sinucit aruncându-se în fața trenului datorită respingeri pe care a cunoscut-o din partea bărbatului iubit.

După mine, nu există un cunoscător mai bun al firii umane, al calităților și defectelor sociale decât Tolstoi. În Anna Karenina strânge în același loc iubirea, ura, deznădejdea, fericirea, renunțarea, corupția, răutatea și bunătatea, analizându-le atât separat, cât și corelându-le, prin toate personajele sale. Sfârșitul tragic al Annei, care pentru puțină iubire are curajul și nebunia de a renunța la tot, este și astăzi la fel de controversat și de actual, regăsindu-se în nenumărate întâmplări la care suntem martori zi de zi.

Anna și Vronski rămân cuplul meu preferat din literatură – „clasicii” – chiar dacă i-am cunoscut în liceu, întruchipând un minunat buchet de contraste al căror complexitate nu vor cunoaște, poate niciodată, un egal.

4. Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o.

Chiar dacă este pură ficțiune povestea, întreaga imagine a perioadei comuniste în care aceasta a fost scrisă corespunde realității datorită inspirației care-i constituie fundamentul.

Cel mai iubit dintre pământeni este cea mai iubită carte din rândul romanelor românești pe care am citit-o până acum.

Femeile din viața lui Victor Petrini, un intelectual al anilor 50 cu un viitor promițător și întregul proces psihologic prin care acesta trece așteptându-și condamnarea, sunt fascinante și deosebite prin simplitatea complexă pe care o afișează. Dincolo de cuvinte și de tendința de a filozofa, Victor Petrini este un om neîncezător și suferind, adresându-se pe tot parcursul celor peste 1000 de pagini și unui alt judecător decât cel de pe pământ, divinului, încercând să găsească sensul tuturor lucrurilor care i s-au întâmplat invocând spiritualitatea.

Ajuns fără să vrea un criminal, acesta este în mod ironic „cel mai iubit dintre pământeni”, sfârșind singur, părăsit de soția pe care o iubise nespus și lipsit de dragostea și atașamentul fizic pe care micuța lui i le-ar fi putut oferi zi de zi. Totuși, în momentul în care cea mică îi spune că îl iubește, fericirea și însemnătatea titlului îi sunt simțite până în adâncul sufletului, făcându-l să tresară de bucurie.

Sunt convinsă că Marin Preda este un altul în această operă decât în toate celelalte pe care le-a scris. În Cel mai iubit dintre pământeni este mult mai atent, mai fin și mai darnic în detalii, reușind să creeze o adevărată piesă de artă prin scrierea lui. Nu am reușit să citesc Moromeții, nu m-a convins deloc, la fel cum nu am reușit să citesc mai mult decât primele pagini din Viața ca o pradă. Cu ultimul său roman,  a fost o experiență total opusă.

Moartea violentă a lui Marin Preda este considerată și astăzi o urmare a publicării acestei opere, fiind considerată o critică fățișă la adresa comunismului. Cărțile interzise astăzi sau care au fost interzise la un moment dat, sunt cenzurate pentru că supără într-un anume fel o anumită pătură socială. Cum ai putea să nu citești asemenea cărți, știind că la un moment dat s-a încercat ștergerea lor de pe fața pământului?

5. Volumele de poezii ale lui Ion Minulescu

Pentru că îmi plac enorm poeziile, era de neconceput să nu amintesc de Ion Minulescu și minunatele sale volume de poezii. Ați citit vreodată A IX-a poruncă? Sau Quiproquo? Celei care pleacă? Celei care minte? Acuarelă? În cinstea celei care a plecat?

Simbolismul este curentul literar care îmi place puțin mai mult decât avangardismul, care este preferatul meu fără nicio discuție. Ion Minulescu este poetul român pe care l-am citit în repetate rânduri de cele mai multe ori. Poeziile care îmi lipsesc și de care mi se face dor cel mai des îi aparțin.

Chiar dacă par triști mereu, simboliștii au ceva special, ceva care atrage și cucerește din prima clipă. Minulescu, Bacovia, Macedonski… cum ai putea să nu le acorzi măcar un pic din timpul tău? Mereu alergăm după timp și el pare de două ori mai rapid decât noi. Printre cuvintele versurilor, măcar pentru câteva minute, pare că stă în loc, fiind amorțit și el de farmecul poeziei.

6. Iona – Marin Sorescu

Ultimul despre care o să vorbesc este Marin Sorescu, dar nu pentru că nu ar merita să îi acord prima poziție, ci pentru că vorbim despre o piesă de teatru, operele dramatice fiind mai puțin căutate de către cititori.

Singurul personaj al operei este pescarul Iona. Datorită acestui fapt, el este atât persoana care întreabă, cât și cea care răspunde. Iona suntem fiecare dintre noi, zi de zi, indiferent de anul în care ne-am născut sau cel în care vom fi murit. Suntem niște Iona în întuneric, căutând zi de zi lumina și ieșirea din burta imensă a peștelui de care am fost înghițiți.

Iona este un pescar simplu ale cărui ape dragi au fost cele care i-au crescut monstrul al cărui prizonier a ajuns, fiind nevoit să găsească o cale de scăpare. Ca să-i cunoașteți farmecul, amintesc un singur pasaj din tragedie:

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

 

Pe mine m-a cucerit prin limbaj, prin sentimentul că stai în fața unui bătrân care îți povestește pe bancă, în fața casei lui, întâmplări din trecut, judecându-le în același timp și trecându-le prin filtrul anilor de experiență.

Iona este o tragedie, o piesă de teatru tristă, dar care mi-a umplut inima de bucurie atât văzând-o jucată cât și citind-o. O recomand cu cel mai mare drag și abia aștept să o revăd sau recitesc.

În final, spor la citit, nu? Și bineînțeles: share if you dare!

………………..

Ale

Între tic și tac

Distanța dintre noi doi se confundă cu
un univers paralel
în care noi, amândoi
încercăm să atingem cu tâmplele ecoul
vocii celuilalt
care se pierde încet printre niște stânci
la fel de paralele.
Când vorbești ești mai departe.

Liniștea surdă apasă bătăile inimilor
care nu se mai disting între tic și tac.

Într-un univers fără kilometri
tu și eu
nu am mai vâna un ecou.

Într-un univers fără timp
tu și eu
n-am mai fi doar niște bătăi de inimi surde.

Tu și eu
doar am fi.

11 mai, 2016

……………………………

Ale