Cum, unde și când să îți pupi iubitul

Dragi copii, adolescenți, tineri, oameni în toată regula… haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem că suntem o dronă de ultimă generație (înregistrată, bineînțeles), lansată deasupra orașului, care poate cuprinde de la o înălțime mică câțiva kilometri pătrați buni. Să ne imaginăm că toate cuplurile care există pe porțiunea asta și-ar exprima sentimentele la fel de disgrațios și de ostentativ, cu limbile și amigdalele pe afară. Cum ar arăta imaginea asta?

Deși titlul ăsta ar trebui să sublinieze faptul că articolul de mai jos ar putea veni să îți lămurească unele neînțelegeri, am vrut să te păcălesc, în ideea de a te face să citești tocmai ceea ce nu trebuie să faci cu iubi.

În primul rând, nu îl pupa în urechi sau pe gât prin mijloacele de transport în comun, cafenele, săli de biliard sau alte asemenea. Înțeleg nevoia de a-ți exprima sentimentele și dragostea, dar ai putea să te rezumi la buze. Și ar fi ideal dacă le-ai ține și lipite. Nu de alta, dar am făcut un calcul și mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre cuplurile pe care le-am văzut își expun și limbile când se sărută. Nu-i nimic mai nasol decât să te crezi Gerard Butler în P.S I Love You, când tu în realitate ești Bobby, în scena aia din Scary Movie cu Cindy… Mă refer la partea din anul 2000. 

Regula numărul doi, la fel de importantă ca prima: nu îl pupa exact în momentul în care ești în fața unei tejghele, fiind rândul tău să îți plătești produsele. Indiferent dacă te afli într-un magazin de haine sau la un ABC de cartier. Respectă-ți puțin dragostea, dacă nu respecți persoana din fața ta, care nicidecum nu este obligată să te privescă în acțiune. În plus, nu mi se pare deloc romantic să te săruți cu cineva nici la raionul de legume-fructe din Carrefour. De ce ai face asta? Dacă stau bine să mă gândesc, poate că nu aș vrea să am un răspuns. 

Încă una cu pupatul și trecem la ceva mult mai interesant. Dacă ai fost vreodată la KFC sau Mc și nu ai întâlnit un cuplu pupându-se constant în fața ta, te poți considera un om norocos pentru că nu ai lipici la asemenea faze. Mie îmi place să mănânc (mai ales nesănătos, din păcate). În situațiile de genul acesta, stau mereu să mă întreb ce ar trebui să se întâmple ca să prefer să mă pup cu cineva și să îmi las fillet bites-urile sau Chicken Clubhouse-ul să se răcească. Cât te sătulă ar trebui să fiu? Cât de îndopată cu KFC? Poate nu văd eu partea romantică din a te săruta (ca să nu folosesc expresia care descrie exact activitatea) cu mirosul ăla de mâncare și cu gălăgia aia pe fundal. Sper să nici nu o descopăr vreodată, deși aș vrea foarte mult să îmi explice cineva fenomenul.

Hai să vedem cum stăm și cu atinsul. Dacă ai un iubit sau o iubită care îți pune mâna pe fund în plină lume, cred că în loc să te simți foarte bine și foarte apreciat/ă, ar trebui să o/îl iei la o discuție serioasă. Poate sună conservator și ieșit din trend ce spun, dar ăsta nu-i un gest „drăguț”. Ba este chiar opusul. Prefer să nu dezvolt mai mult ca să nu îmi vărs chiar tot oful în ceea ce scriu astăzi și ca să mai am subecte de rezervă.

Mai penibil decât tot ce am scris până acum este să uiți complet de oamenii din jurul tău, care au ieșit să se relaxeze la o cafea bună și de faptul că toate cafenelele au colțare pe care să se stea în fund, în poziție verticală, nicidecum pe care să te întinzi ca să îți săruți pasional gagiul. Cred că părinții de adolescenți ar trebui să fie mult mai înțelegători cu relațile copiilor, așa am evita situațiile în care ei ar fi singurii care nu știu de pornirile nesntăpânite care le vin din interior, puse pe colțarul unui local în care tot ce vrei să vezi ca decor sunt oamenii faini care-și savurează cafeaua sau pereții decorați original.

Ideea ar fi următoarea: spunem că evoluăm zilnic, dar chiar dacă ar fi așa, eu nu cred că o facem nepărat în direcția bună. Să evoluezi nu înseamnă să împarți orice intimitate și orice problemă cu persoanele din jurul tău. Am ajuns în punctul în care dacă nu ne trăim dragostea împreună cu urmăritorii de pe Instagram, cu toți oamenii din jur sau cu prietenii de pe Facebook, parcă nu o trăim deloc. Astăzi poți să îți dai seama cât de des se face sex într-un cuplu după pozele cu picioarele goale din pat pe care le postează, cât de des ies în oraș, când merg la un film sau câte zile pe săptămână trag la sală. Din on-line poți să verifici dacă și-au sărbătorit ziua aniversară, dacă și-au făcut cadouri sau dacă și de câte ori au fost în vacanță atât în anul curent cât și în anii trecuți. Poți să îți dai seama de relația pe care o au cu părinții, cu prietenii, poți să faci o documentație completă despre evoluția lor dacă te interesează. Nu te împiedică nicio perdea.

Intimitatea și faptul că alegi să ții doar pentru tine cele mai frumoase lucruri din viața ta denotă că ești un om matur și sofisticat. Nici în on-line și nici în plină stradă, nu te apreciază nimeni mai mult pentru că îți exprimi afecțiunea față de persoana iubită. Chiar dacă pare greu de crezut, este mai mult dezgustător decât frumos. Probabil te crezi un seducător sau o pasională, dar în realitate stângăcia sau tehnica ta este aproape de penibil. Cei care au una foarte bună, preferă să nu o împartă și cu ceilalți. Și ce bine fac!

Relațiile pot să meargă bine și departe de sutele de ochi. Și chiar cred că este necesar ca doar iubi să știe că este într-o relație și să se compore corespunzător, fără să fie nevoie să dovedești tot la doi pași că limbile voastre se întâlnesc și se bucură de exclusivitate (aparent).

Mama mi-a zis mereu că toate lucrurile care se întâmplă între doi oameni, de la ținutul de mână începând, se fac cu perdea – ca să fie bine. Am rămas cu asta. Nu știu de ce mămicile de fete nu-și mai cresc mini-fashionistele în stilul ăsta al modei 1900 toamna.

Apropo, cred că ideile din anul 1900 toamna, în ceea ce privește expunerea, erau mult mai sănătoase decât ideile noastre de acum. Nu cred în vorba aia cu regulile făcute ca să fie încălcate când vine vorba de bun-simț și de intimitate. Și mai cred că ar fi mai bine ca lumea din jur să-și pună întrebări legate de relația ta și să nu găsească niciun răspuns, decât să aibă toate răspunsurile fără să pună nicio întrebare.

Deschis la minte nu înseamnă să fii un om care acceptă totul pentru că în asta se rezumă „deschiderea”. Deschis la minte este un om care acceptă diferențele, dar nu încurajează evoluția într-o direcție greșită, știind când valorile deja învechite primează în fața spiritului tânăr și revoluționar pe care îl regăsim în cotidian.

În final, pentru că mi s-a reproșat că dau în bărbați mai mult decât ar merita și mai mult decât ar trebui, vreau să pun salvarea situației pe umerii acestora. Văd că femeile sunt cele care își pierd mai repede și mai des capul datorită fluturașilor. În această poveste, bărbații trebuie să fie bărbați până la capăt și să pună punct tuturor situaților penibile care se pot întâmpla datorită femeilor care, de drag, nu pot să pună piciorul în prag sau să dea o palmă imaginară la momentul potrivit.

Până data viitoare, share if you dare!

P.S Deși am vorbit la general, tot ce am povestit aici se referă la situații particulare, tot mai des întâlnite, care atrag atenția fără să vrei. Sper doar că toată expunerea la modul ăsta a dragostei să nu se amplifice. Deja e prea mult. 

………………………

Ale

Anunțuri

Cum să îți alegi o gagică ok și cum să fii o doamnă pentru a fi aleasă 

Din lipsă de timp și uneori de lene, am tot amânat momentul să scriu despre un subiect care ocupă o mare parte din analiza mediului în care lucrez. In ultimele luni din viața mea reușesc aproape zilnic să observ comportamentul actual „de mall” al doamnelor voastre. Și trebuie să punctez de la început că nu am cuvinte prea alese și prea frumoase pentru a-l descrie.
Următorul articol este atât un must-read pentru cele care vor să fie catalogate ca doamne sau domnișoare, cât și un ghid pentru a lăsa în urmă un ,,ce femeie ok!” și nu un ,,f***-i…, ce prost crescută!”

Bun. Să încep cu o introducere scurtă, anume premisa problemei cu care ne confruntăm zilnic. Suntem femei și unele dintre noi cheltuim foarte mult pe haine. Asta înseamnă că suntem deseori prezente în mall-uri, în căutarea pantofilor perfecți sau a jeans ilor care să facă magia de a schimba până și un fund plat în ceva mai rotund și mai bombat.

Uneori ne tărâm după noi iubiții, soții, care de plictiseală caută orice masă și orice loc din magazin ca să se așeze, osteniți de goana voastră și de câte sunt nevoiți să țină în brațe, fiind folosiți pe post de cuier mobil. Preferăm curierul care stă să aștepte în fața magazinului și nu pe acela care ocupă un culoar întreg la cabina de probă, apropo. Și femeile care nu au nevoie de aprobarea unui individ de sex opus pentru a investi în ceva.

Personal, cred că înainte să îți duci gagica la altar, testul suprem este să o scoți la cumpărături. În funcție de comportamentul pe care îl are în magazine, îți poți da seama foaaaaarte ușor dacă merită sau nu să aibă o casă în administrare. Exemplific acum.

N-o lua dacă nu-și duce singură hainele din cabină la locul special amenajat pentru a le returna după ce le probează. Știi de ce? Pentru că va face la fel și acasă. Te vei trezi cu pantofi lăsați peste tot, haine prost aranjate și depozitate. Plus că o asemenea atitudine denotă că nu are absolut niciun spirit de observație și că nu îi pasă de ce lasă în urma ei. Încă ceva, nu o lua pentru că nici nu e capabilă să respecte niște reguli nescrise de bun-simț. Ascultă-mă pe mine, știu ce zic.

Înainte să ajungi la cabina de probă, poți observa ceva: toate umerașele sunt îndreptate în aceeași direcție. Dacă tipa ia o haină să se uite și o pune înapoi în sens invers sau în cu totul alt loc, e o fire deloc atentă la detalii. Te vei trezi la un moment dat în situația de a căuta două pahare de șampanie între cele pentru apă sau între oale și farfurii. Sau, sigur nu va fi capabilă  să observe că tocurile ii sunt murdare sau prea roase, rimelul curs sau tușul întins pe la ochi.

Dacă ai o femeie care aruncă pe jos sau calcă în picioare hainele pe care alege să le probeze, redă-i libertatea, te rog! Nu are respect pentru nimic, nu apreciază, plus că are o atitudine mult prea barbară pentru societatea în care trăim și pentru categoria pe care o reprezintă.

Fii atent la următoarele detalii mereu: cum miroase, cum arată și ce fețe rămân în urma ei. Astea sunt lucrurile care spun cele mai multe despre alegerea pe care deja ai făcut-o sau pe care urmează să o faci. O doamnă nu va merge niciodată la cumpărături fără să fie pregătită per total.

Atât pentru bărbați, ca să nu fie nevoiți să fie atenți la prea multe lucruri sau să rețină atâta informație deodată. Pentru femei am următoarele sfaturi:

  1. Crede-mă, orice bluză, helancă sau cămașă poate fi probată fără să fie murdărită cu fond de ten sau alt maglavais pe care îl porți pe față. Rulează-le mai bine, lărgește-le puțin, nu te baza pe faptul că probezi una și cumperi alta după. E o chestie de respect și de bun simț. Mai mult decât atât, e și o chestie de imagine.

  2. Tipul cu care vii n-are niciun rol și nu te poate ajuta cu nimic. Ori îți va spune că îți vine bine pentru că te iubește și nu vrea să te supere, ori pur și simplu nu-i pasă și va face orice să scape mai repede de probat și ținut haine în brațe. Dacă le-ați vedea fețele așteptându-vă, ați înțelege exact ce zic. Totuși, cu plăcere pentru pont.

  3. Nimic nu-i mai enervant decât o haină pusă pe dos pe umeraș.Așa că, dacă nu ești în stare să faci un lucru până la capăt, doar întoarce hainele alea pe față, așa le-ai găsit, nu te obosi cu detaliile care oricum te depășesc.

  4. Eu ador copiii, dar ei nu sunt niște păpuși pe care le poți muta unde vrei, fără nicio problemă. Plus că nu au răbdare să aștepte cuminți până probezi tu 10 articole. Mi se rupe sufletul să-l văd plângând de plictiseală sau epuizare ca să îți satisfaci tu anumite mofturi. Avem on-line. Puii sigur nu înțeleg nevoia ta de a avea dulapul plin. Ar fi mai frumos să stea afară la aer decât în cabinele de probă.

Cam atât, să nu fie prea mult. Deși am exagerat prezentând doar comportamentul extrem ,,de mall”, atitudinea este cam aceeași cu prea mici excepții. Și nimic nu-mi joacă nervii mai mult decât femeile care se cred super dive, poate arată că unele, dar nu sunt în stare să își aibă grijă atât de imagine, cât și de maniere.

Uitați, divelor, că toți pereții au ochi și urechi!

Sper că am enervat rău și am convins că acest model este unul prea fumat, prea greșit și prea des întâlnit.

Dragi bărbați, căutați și apreciați femeile cu adevărat femei.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………………….

Ale

Vocea străzii pentru mine, pentru noi toți

De zile întregi, România fierbe. Fierbe în propriul sânge latin care curge din ce în ce mai repede. Venele și inima care îl pulsează sunt gata să se spargă cu fiecare oră de agonie care ne trece prin fața ochilor.

Mi-e greu să accept că trăim într-un stat condus de oameni. Oameni care au copii, părinți, nepoți, prieteni. Oameni capabili de compasiune, iubire și orice alt sentiment în afară de egoism. Oameni care pot să pună liniștiți capul pe pernă, care pot să se uite mândri în oglindă dimineața. Cu toate că acest substantiv foarte comun, poate prea comun, este ultimul care-i poate caracteriza.

Ca profesor, răspunzi de o clasă de 10-20-30 de elevi. Ca medic, răspunzi de pacienții tăi, care pot fi zeci sau sute. Ca ministru, senator, președinte, ai în mâinile tale soarta a milioane de oameni, milioane de români care au așteptări de la tine. Care și-au pus speranța că nu vei repeta greșelile trecutului și îi vei aduce cu pași mici la „viitorul” pe care și-l imaginează.

În 31 ianuarie/1 februarie, democrația pentru care și-au jertfit familiile toți cei care și-au pus pieptul la bătaie în plină revoluție, a fost călcată grav în picioare de o mână de oameni incapabili să privească dincolo de propriile interese.

Toți cei care au gândit și pus în practică proiectele, au omis un singur element din ecuație: suntem o nație care are rădăcini glorioase, răzbunătoare, nemiloase. Suntem un popor al cărui sânge nu fierbe în zadar în zile negre precum acestea.

Pentru voi e picătura care a umplut paharul. Gestul care a strâns și adus zalele ororilor foarte aproape de oasele noastre. Asta am simțit-o până în măduva spinării, până în creștetul capului și până în vârful degetelor.

Sfidarea are gust de liberate pentru unii și de umilință pentru cei mulți, cei care chiar contează. 

Știu că poate nu ar trebui să folosesc următoarele cuvinte, dar simt nevoia să o fac, pentru că de data asta nu există altă alternativă. O spun și eu, la fel cum au spus-o toți cei care au ieșit aseară în stradă, la -10° pentru mine și pentru noi toți: v-ați pișat pe noi și pe ea ţară! De acolo din clădirea voastră drăguță, care vă protejează cu gratiile ei de mânia celor care s-au săturat să fie călcaţi în picioare.

Mesajul pe care trebuie să îl primiți este următorul: noi nu plecăm de aici, de-ai dracului ce suntem! Rămânem, să vă privim în ochi când veți cădea în gropile săpate cu mâna voastră, unul câte unul. Rămânem aici, să putem vedea cum încet-încet vă va ajunge blestemul întregii Românii!

Strâng în brațe fiecare român care a ieșit să strige durerea tuturor în plină stradă, la minus atâtea grade și la o oră atât de târzie, fără nicio organizare. Acum am primit toți dovada că suntem uniți în cuget și în simțiri, căutându-ne unii pe alții în piețe și parcuri și având, dincolo de asta, convingerea că ne vom găsi! Că vom fi acolo unii pentru ceilalți. 

Suntem generația nouă, care nu a cunoscut cu propriile simțuri greșelile unui sistem care se concentrează numai pe problemele unui grup restrâns de oameni privilegiați. Cei care ne-au râs în față aseară le-au cunoscut. Cu toate astea, vor să ne reîntoarcem la momentul în care poporul va face orice și va risca tot ca să reinstaureze ordinea legitimă în România.

Aștept să se ridice, să iasă în față și să se înscrie în lupta politică toți nebunii care cred în România altfel, în prosperitate și într-un viitor mai sigur. Aștept să îi votez, să îi susțin, să le admir curajul și bunul simț.

Pentru toate astea, pentru momentul în care penalii vor avea lacrimi în ochi și nu un zâmbet ironic pe buze, merită să rămân aici, să pot fi martorul unei scene atât de așteptate de istorie.

P.S. Sper că măcar acum, în al 12-lea ceas, ne-am învățat lecția și data viitoare n-o să ne mai pișăm pe el de vot, având aceeași atitudine pasivă față de grija țării pe care au afișat-o tocmai ăia care ne conduc acum și pentru care atâtea mii de oameni îndură frig, punându-se în fața unui val criminal. Sper că patriotismul și fiorii pe care i-am simțit cu toții aseară să ne însoțească mereu și să nu mai uităm niciodată că și un singur vot, adus lângă alte singure voturi, fac diferența. Prin pasivitatea noastră și noi am fost complici la ceea ce se întâmplă azi. Prin lipsa de maturitate și de respect pentru morții noștri am contribuit și noi la piesa care se joacă acum pe scena politică.

Am pus un mare punct, sper, la toate astea. De azi vorbim! De azi ţipăm! De azi ne gândim unul la celălalt! De azi suntem românii de care țara asta are atâta nevoie! De azi suntem „viitorul” în care au crezut generațiile apuse și elitele care au sperat să ajungă momentul în care noi ne vom face auziți.

Până data viitoare, share if you dare!

……………………………

Alexandra

Bărbații sunt exact ca produsele cosmetice pentru demachiere…

Pentru necunoscători, apa micelară este un lichid cu proprietăți „miraculoase” de care noi, femeile, avem nevoie în fiecare seară înainte de culcare. Practic, întregul „miracol” are un singur moment al lui de glorie, în fiecare zi. Da, seara. Înainte de culcare. Asta dacă nu te demachiezi de mai multe ori pe zi…

Până să ajungi să te demachiezi corespunzător și zilnic, trebuie să încerci câteva produse cosmetice diferite, pentru a vedea care se potrivește cel mai bine tipului tău de ten. Unele îți vor usca fața, altele îți vor produce iritații, ba chiar îți pot declanșa o erupție oribilă și nedorită de coșuri.

Să fii femeie e greu. Îți dorești un produs care să usuce doar anumite zone, să hidrateze altele, să ilumineze doar unele și asupra câtorva riduri fine să aibă un efect de estompare, dacă nu e în stare să le înlăture de tot.

Astea fiind punctate, să trecem în revistă tipurile de cosmetice dintre care avem de ales…

Crema demachiantă pentru ten și ochi. În toate cazurile, crema asta o folosești când începi să te demachiezi, fie că e înainte sau după 20 de ani. În general, nu face minuni cu machiajul, nu-l îndepărtează pe cel rezistent la apă, ba chiar te ustură ochii când încerci să scapi de rimel. Cu toate astea, ți se pare cea mai bună cremă demachiantă și rămâi să o folosești o perioadă destul de lungă de timp, chiar dacă nu-ți satisface neapărat nevoile. Problema ascunsă cu produsul ăsta este că, de fapt, poate avea grijă de o singură problemă o dată: fie de ochi, fie de ten. În niciun caz nu le poate face pe ambele în același timp. La un moment dat, te saturi de neplăceri, cauți un alt produs cu care să înlocuiești crema asta care te-a inițiat în ale demachierii și îți spui că următorul va fi deosebit și că nu vei mai rămâne atâta timp la unul care te dezamăgește la fiecare folosire.

Gelul de curățare. După crema aia fină, urmează să încerci un produs mai consistent, cu mai multe proprietăți, pentru că și machiajul tău este mai complex și mai elaborat cu trecerea anilor. Ai speranțe mari de la el, fiind recomandat ca produs matur de îngrijire, cu toate că tu pari încă prea tinerică pentru așa ceva. Gelul de curățare acționează foarte bine la suprafața pielii, are o aromă fresh și o consistență plăcută, creându-se aparența că ar vrea și ar putea să demachieze în profunzime. Problema cu acest gel de curățare este că se poate cumpăra doar în recipiente mici și se folosește extrem de repede. Abia după ce ai făcut o pauză de la folosire, îți dai seama că ți-a lăsat pete pe față, intoleranță la alte cosmetice și nervi. Pentru că ai scos foarte mulți bani din buzunar ca să îl cumperi. Peste timp, rămâi totuși cu sentimentul că poate nu i-ai dat prea multe șanse și că poate trebuia să îl folosești în cantități mai mici, ca să îți ajungă o perioadă mult mai lungă de timp.

Scrub-ul. Machiajul, dacă nu știați, usucă pielea. Lasă cojițe inestetice care nu pot fi îndepărtate decât cu acest scrub. Mai dur, cu particule abrazive, singura modalitate de a fi mulțumită de acest produs este să îl folosești ori înaintea unei creme hidratante, ori înaintea unei măști regeneratoare. Are și el, într-adevăr, un rol important în procesul demacherii, dar se poate trăi la fel de bine și fără. Mecanismul de îndepărtare a pielii uscate poate să fie unul satisfăcător, dar niciodată nu te vei mulțumi cu o piele fină dar iritată sau slab hidratată.

Loțiunea tonică. Loțiunea asta nu face nimic de una singură, ci doar completează sau întărește efectul demachiantului. Altfel spus, pentru a face un produs mai bun, uneori apelezi la un al doilea, care să ajute la îndepărtarea puținelor impurități care rămân după folosirea celorlalte tipuri de produse. Rezultatul este vizibil îmbunătățit, dar să recunoaștem, nu ai întotdeauna timp și nici chef să te mai complici. Pentru o femeie, loțiunea tonică este produsul ăla care există întotdeauna pe raftul din baie, dar rămâne nefolosit și se aruncă de cele mai multe ori inainte de expirare.

Apa micelară. Când te gândești că o apă pe care nici nu te gândeai să o încerci, are atâtea proprietăți și face atâtea lucruri, poți să constați că ai urcat până în vârful piramidei. Pe lângă că are potențial și poate să curețe până și machiajul rezistent la transfer, nici nu irită ochii sau tenul, nu usucă, nu provoacă erupții acneice și nici nu e nevoie de loțiunea tonică pentru a-i termina efcetele. Când descoperi apa micelară, îți dai seama că toate produsele pe care le-ai încercat până la ea au fost simple cosmetice în geanta unei femei care se machiază. Simple mostre. Odată ce ai ajuns la apă micelară, te sfătuiesc să nu mai dai înapoi. Toate celelalte sunt pentru începătoare. Un machiaj bine făcut se îndepărtează cu un produs și mai bine conceput și gândit.

La încheiere, zic să renunțăm la creme, scrub sau loțiune tonică, să ne punem un machiaj rezistent pentru a cărui îndepărtare să avem nevoie de o apă micelară bună. Nu contează că e de la Nivea, Elmiplant, L’Oreal sau Bourjois. Important e să fie apă micelară la bază și în toată esența. Și să fie potrivită pentru nevoile tenului nostru.

Bărbații care trebuie să înțeleagă cum stau lucrurile cu demachierea, au prins ideea. Sper.

Pentru cei care ştiau deja, cu plăcere! Pentru reclama bună sau pentru aia proastă!

Totuși, cu drag pentru toată lumea.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………………..

Ale

Iubire. Iubirea mea.

Love breaks my bones and I laugh. – Charles Bukowski

Cei mai mulți cred că unitatea de măsură a iubirii este bătaia inimii. Că intensitatea ei se apreciază în funcție de câte bătăi pe secundă îți poate cauza o strângere de mână sau o privire. Eu cred că se măsoară în dor. În secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani… de dor.

Unii nu cer fericirea deplină, ci doar un strop de bine, o rază din tot soarele care există. Alții cer doar mai puțină suferință, mai puțin gol, fără a dori nimic la schimb și fără a aștepta ca miracolul să se producă.

Astăzi vreau să scriu despre iubire – cel mai înălțător sentiment dintre toate cele care pot fi simțite și, în mod ironic, singurul capabil să îți rupă sufletul în cele mai mici bucățele.

N-o să vorbesc prea mult despre iubirea egoistă, cea pe care o simțim față de persoana lângă care ne dorim să fim, aceea pe care o transformăm inconștient în „ceva-ul nostru”, aceea care nu rămâne nici măcar un „cineva”. Ea este cea mai răspândită formă de a iubi și, de asemenea, cea mai simplă dintre toate.

Vreau să vorbesc despre iubirea adevărată, sursa de fericire, inspirația și liniștea pe care o simți…

… atunci când te trezești dimineața devreme și deschizi fereastra pentru a sta față în față cu aerul rece și proaspăt de iarnă, care te lovește direct în plămâni.

… atunci când nu ai nimic de făcut a doua zi și ai toate orele astea la dispoziția ta, putând să fugi unde vrei.

… atunci când termini o carte pe care ți-ai dorit atât de mult să o citești și pe care ai ținut-o cu atâta drag în mâini zile în șir.

… atunci când în toiul verii nopțile sunt mai scurte și călduroase iar zilele atât de lungi… destul de lungi pentru a face absolut tot ce îți propui la lumină naturală.

… atunci când îți vezi mama pentru prima dată după multe luni.

… atunci când te întâlnești întâmplător cu prieteni vechi, pe care nu i-ai mai văzut de ani buni și constați că sentimentele și prietenia sunt aceleași, fără nicio schimbare.

… atunci când mănânci prăjitura ta preferată cu afine.

… atunci când toamna îți pune la dispoziție în frunzele ei colorate sute de mii de semne de carte dintre care ai libertatea să alegi.

… atunci când afară miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar verdele crud te face să simți tinerețe și viață în fiecare parte de os pe care încă te sprijini.

… atunci când cineva poartă un parfum care îți aduce aminte de momente frumoase pe care le legi de acel miros.

… atunci când mănânci pâine proaspătă, caldă.

… atunci când primești un buchet de flori.

… atunci când cerul e senin și poți să privești spectacolul Perseidelor.

… atunci când simți bătaia unui vânt cald și liniștitor.

… atunci când jucătoarea ta preferată de tenis câștigă un turneu.

… atunci când cineva drag își aduce aminte de ziua ta și îți face o urare care îți înseninează toată ziua.

… atunci când afară e noapte și liniște.

… atunci când mănânci înghețată bubble gum cu marshmallows de la Betty Ice.

… atunci când ieși din sala de cinema cu ochii în lacrimi pentru că filmul a fost atât de bun încât te-a făcut să simți că faci parte din el pentru câteva minute.

… atunci când realizezi că toți cei dragi ție sunt liniștiți, sănătoși și fericiți.

… atunci când visezi persoanele de care ți-e atât de dor și pe care nu le mai poți vedea în viața reală.

… atunci când ai tot timpul din lume să faci ce îți dorești, știind că a doua zi nu este una în care trebuie să mergi la muncă.

… atunci când un străin îți zâmbește pe stradă, din pură întâmplare.

… atunci când un copil îți spune că te iubește.

… atunci când adormi auzind greierii cântând și insectele zumzăind în iarbă.

… atunci când sora ta obține o reușită pe care și-a dorit-o foarte mult.

… atunci când cineva se bucură de cadoul pe care l-ai cumpărat.

… atunci când auzi oameni râzând în hohote.

… atunci când cineva te strânge în brațe de dor.

… atunci când oamenii din jurul tău dansează.

… atunci când melodia ta preferată se aude, din senin, la radio.

În fiecare zi mă bucur că am șansa asta, de a avea atâția „atunci”. În prea multe colțuri de pe pământ, lumea se îneacă într-o mare de sânge și de ură. Peste tot există oameni care populează orașele, plimbându-se triști pe străzi, aproape ca niște roboți. De ce ne-am restrânge toată simțirea într-o singură persoană, când întregul univers este la picioarele noastre? Dacă am conștientiza că fiecare zi este o șansă de mult pierdută pentru unii și dorită cu atâta ardoare de către alții, fiecare secundă ar trece și mai frumos, și mai ușor. 

Până data viitoare, share if you dare!

……………………..

Ale

 

 

 

 

 

Ce am mai citit?

La citit, am sărit peste „Minciuni pe canapea”, cartea pe care începusem să o citesc, pentru că am comandat și am mai primit niște cărți cu care îmi doream de prea mult timp să fac cunoștință. Lista ultimelor mele achiziții este destul de lungă și plină de tentații literare. Abia mă abțin să nu încep câte 2-3 cărți în același timp.

Prima carte despre care o să vorbesc este Reconstructing Amelia, de Kimberly McCreight. Pe goodreads.com are un rating de 3.82 din 5, care este unul extrem de bun. Genul: crimă, mister, thriller. Exact ce îmi place să citesc cel mai mult. Dar povestea…

Finalul: previzibil. Fiecare mișcare: previzibilă. 

Recomandările bune pe care le-am găsit despre ea m-au făcut să îmi doresc enorm să o citesc. Povestea este una interesantă, pe care aș eticheta-o ca „dramă”, cu siguranță nu „mister – crimă”.

Amelia este o adolescentă inteligentă, pasionată de lectură, care crește alături de mama ei – avocat Kate Baron – fără a-și fi cunoscut vreodată tatăl. Cele două sunt foarte apropiate, înțelegându-se reciproc în ciuda faptului că Kate lipsește foarte mult de acasă datorită profesiei, Amelia fiind nevoită să petreacă ore întregi singură.

Începutul poveștii este legat de moarte Ameliei, care se presupune că s-a aruncat de pe acoperișul școlii, gest care lasă nenumărate dubii în sufletul lui Kate, care începe să refacă, pas cu pas, viața fiicei sale din ultimele săptămâni. Mesajul anonim pe care în primește în ziua când se întoarce la birou – “AMELIA DIDN’T JUMP” – îi întărește credința că fiica ei nu ar fi avut niciun motiv să își pună capăt zilelor.

Vorbim despre adolescenți, integrarea Ameliei în clubul Magpies, bullying, blogul de „bârfe” gRaCeFULLY și încercarea acestei tinere de a găsi o ieșire din vârtejul în care a fost prinsă.

În cele 382 de pagini am căutat misterul. Nu l-am găsit. Nu m-a ținut cu sufletul la gură, nu am adormit gândindu-mă că ar mai fi trebuit să citesc un capitol pentru că aș fi fost curioasă ce urmează să se întâmple. Mai mult decât atât, Reconstructing Amelia nu merită să fie comparată cu Gone Girl. Mi-au plăcut, în schimb, citatele din Virginia Woolf pe care le folosea Amelia în statusurile de pe Facebook.

Am găsit cartea asta pe okian.ro, librăria mea virtuală preferată din ultima vreme. 

A doua carte despre care o să vorbesc este The girl with all the gifts, de M.R. Carey. Ce m-a convins să o citesc a fost observația Martinei Cole, prezentă pe coperta din spate a cărții: If you only read one novel this year, make sure it’s this one. 

Vreau să precizez de la început că poveștile cu zombie nu s-au regăsit niciodată în cercul meu de interes, cu toate că ador seria Resident Evil, la care m-aș uita la orice oră. Melanie este un copil special, infectat cu Ophiocordyceps, care transformă morții în hungries, trupuri fără viață al căror creier încă mai funcționează, transmițând numai nevoia de a se hrăni. Din câte s-a demonstrat, creierul copiilor de vârsta lui Melanie este doar parțial afectat de acest Ophiocordyceps, ei resimțind doar nevoia de a se hrăni cu trupuri vii, rămânând independenți în gândire, apți de a avea o inteligență proprie.

Miss Justineau este profesoară, angajată de Guvern într-un program experimental cu privire la copiii de felul lui Melanie, aflându-se alături de aceștia într-o bază militară în care toți sunt ținuți în celule izolate, legați de mâini și de picioare de scaune cu rotile în momentul în care sunt transportați, unul câte unul, în sălile de curs. Este, de asemenea, preferata lui Melanie și persoana pe care aceasta o iubește cel mai mult din lume.

Supraviețuitorii din afara bazei militare vor ataca centrul de experimente din nevoia de a-și reface rezervele de alimente, apă și combustibil, singurii care reușeșc să scape fiind Dr. Caldwell – cea care răspunde de experiment, cercetător cu renume, ea încercând să găsească un antidot pentru a pune capăt epidemiei – sergentul Parks și subalternul său Gallagher, Melanie și Miss Justineau. Cartea expune călătoria lor spre Beacon – orașul sau baza pe care ei o consideră salvarea. Cu toate că au pierdut legătura cu acest presupus oraș cu luni bune în urmă…

În ciuda condiției sale, Melanie este capabilă de sentimente nobile față de toți cei care fac parte din grup, ajutându-i și riscând pentru ei, dar și de un autocontrol ieșit din comun. În final, cum Dr. Caldwell însăși remarcă, salvarea omenirii și speranța pentru viitor a fost întotdeauna Melanie, în mâinile acesteia fiind lăsată soarta tuturor celor care mai sunt în viață pe pământ, alături de toate cunoștințele pe care doctorul le-a acumulat în urma ultimelor sale experimente.

Cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu tot dragul. Există și un film pe care nu l-am văzut încă (am descoperit după ce am citit cartea) cu același nume: The girl with all the giftscare are o notă bună pe imdb.com: 7,1. Zic că e de văzut. Eu l-am trecut deja pe listă.

Minunăția asta am găsit-o tot pe okian.ro, iar calificativul pe care îl are pe goodreads.ro este de 3,93 din 5. 460 de pagini fantastice, cu adevărat Thrilling și Haunting, hertbreaking precum susțin Guardian și Vogue.

Ultima carte despre care o să vorbesc pe scurt, pentru că am de gând să scriu despre întreaga trilogie, este Fata care s-a jucat cu focul, de Stieg Larsson. Millennium 2.

E thriller, e mister, e tot ce ai nevoie de la o carte polițistă. Și totul se rotește în jurul lui Lisbeth Salander, hackerul meu preferat, cea despre care am mai vorbit în mai multe rânduri. Am mai spus că acest personaj este de departe preferatul meu, fie că vorbim despre filme, fie că vorbim despre cărți.  

O recomand din suflet, de o mie de ori. Cartea asta merită citită pentru fiecare cuvânt, mai ales că autorul ei a murit în condiții misterioase, legate de informațiile care au fost făcute publice de Stieg Larsson în cuprinsul trilogiei.

Aceasta am cumpărat-o din librăria Humanitas, dar poate fi găsită și pe okian.roPe libris.ro, prețul este mult mai bun și transportul gratuit, ca de obicei. 

Momentan citesc #GIRLBOSS, de Sophia Amoruso – directorul și fondatorul Nasty Gal. Părerea mea despre ea, foarte curând, într-un nou articol în care o să scriu despre mai multe cărți pe care sper să reușesc să le citesc.

 

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file și… share if you dare! 

………………………

Ale

Dor de Crăciun…

De Crăciun, mor de dor!

Mi-e dor de copilărie, de sentimentele pe care le aveam în ajun, de familia mare și de gălăgia care era atunci în casă.

Mi-e dor de prietenii mei, care erau toți în același loc, în același orăşel liniștit, împodobit modest de sărbătoare.

Mi-e dor de zăpada care îmi era până la genunchi, de oamenii de zăpadă din părculeţ, de copiii care se dădeau pe derdeluș și de bradul de Crăciun pe care îl împodobeam în curte.

Mi-e dor să îl aștept pe Moș Crăciun, convinsă că există, să adorm cu greu gândindu-mă la ce voi găsi sub brad a doua zi.

Mi-e dor de mirosul de rășină, de bomboanele cu jeleu care nu mi-au plăcut niciodată și mi-e dor să găsesc pe covor țepi de la brad.

Mi-e dor de colindători, de colindele pe care le punea tata la casetofon, de caseta cu „Poveștile bunicilor” pe care o ascultam de fiecare dată de Crăciun și de „Fetița cu chibrituri”.

Mi-e dor să ies afară cu buzunarele pline de bomboane de pom și să fac schimb cu prietenii mei în fața blocului.

Mi-e dor să merg acasă plină de zăpadă, înghețată la picioare, iar mama să-mi scuture hainele cu o mănușă pe casa scării.

Mi-e dor de mirosul de mâncare din curte, de brazii împodobiți care se vedeau prin geamuri, de beculeţele de pe balcon și de Moș Crăciun care urca în fiecare an, pe scară, la noi în cameră.

Mi-e dor de toate. Și de toți. Mai ales de toți cei pe care nu i-am mai văzut și cu care sărbătoresc, sufletește, în fiecare an. De toto, de Lucian… dar anul ăsta, cel mai dor îmi e de tata… tata, care iubea Crăciunul mai mult decât îl iubește orice copil de pe pământ. Și va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că tot de anul ăsta, mi-e dor și îmi va fi dor mereu și de Alex.

Ciudat. Când eram copil, mă grăbeam să cresc și parcă nu mai trecea timpul. Atunci, muream de nerăbdare să fiu mare. Acum, mor de dor să mai fiu copil.

Pentru Crăciun și pentru anul care vine, nu vreau nimic altceva decât sănătate pentru toți cei pe care îi iubesc și toți cei mai dragi ai lor. Și o pijama cu unicorni pentru Mălina. Și muuuuultă zăpadă pentru cel care m-a făcut să iubesc iarna. Și… poate pentru mine câteva cărți noi.

Sper că nu cer prea mult, pentru că în anul care vine nu vreau să mai pierd pe nimeni. Mi-e destul cât mor de dor.

Crăciun fericit, cu miros de mandarine și de prăjitură cu măr tuturor!

Până data viitoare, share if you dare!

[P.S. Mulți pupici și multe îmbrățișări celor care m-au citit de fiecare dată și celor care m-au încurajat toată perioada asta să scriu. Vă iubesc pe toți, pe fiecare în parte.]

………………………….
Ale