Război în(tre) noi

A nu iubi viața este cea mai mare crimă. Și cine sunt responsabili de această crimă? 

Toți cei care n-au gustul aparențelor și separă lumea în esențe și fenomene. Aceștia iubesc marea, dar nu-i iubesc valurile; 

Toți cei care nu trăiesc aparențele ca esențe absolute. Acestora lumea le începe dincolo de o floare, de un zâmbet, de un sărut. 

Toți cei care în individuație nu văd o realitate autonomă, ci ondulațiile unei substanțe inaccesibile. Aceștia nu iubesc viața, fiindcă moartea unei ființe nu este o pierdere în ființă. 

Cine nu iubește viața deschide sub el un gol pe care nu-l poate umple cu nimic. Că viața n-ar fi demnă de a fi iubită? Dar iubirea ce o păstrăm vieții este cu atât mai sublimă cu cât noi nu putem ști dacă viața este demnă sau nu de a fi iubită. Orb să fii în lume: nu se poate să nu îi tragi cu ochiul vieții. – Ce păcat că viața nu este un înger, ca s-o ador, sau un monstru ca s-o urăsc! 

Emil Cioran, Cartea amăgirilor – 1936

Într-o lume în care tehnologia evoluează mult mai repede decât suntem noi pregătiți să-i acceptăm ultimele inovații, nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu mai poate fi împărțit sau catalogat în a fi alb sau negru.

Ne învârtim, respirăm, iubim și încercăm să supraviețuim într-o lume cu nuanțe de gri. Avem ca ajutor doar lumina și umbrele, care uneori conturează o nuanță mai deschisă sau mai închisă.

Trăim într-o lume fără limite din prea multe puncte de vedere și cunoaștem tot mai mult evoluția lucrurilor care în loc să construiască poduri între noi, sapă văi cât mai adânci și cât mai puțin capabile de a susține o punte, fie ea cât de mică.

Ne-am câștigat cu greu libertatea de exprimare, egalitatea între sexe, dreptul de a ne alege singuri drumul în viață și, cu toate astea, încă nu le înțelegem valoarea și încă nu știm cum putem să le folosim mai mult ca scut și nu ca arme împotriva celorlalți. 

Azi, fiecare luptă să fie liber, să aibă succes, confort, iubire, siguranță – fără să privească în stânga sau în dreapta sa.

Egoismul este regula care te duce spre succes și singurul lucru care contează este că tu, ca individ, ai dreptul de a fi liber, de a spune exact ceea ce vrei și de a călca peste orice și oricine.

Cei mai mulți dintre noi, oameni cu care avem zilnic de a face se încadrează în una dintre următoarele categorii:

1.Cei care cred că „e dreptul meu să spun ce vreau și când vreau”. 

După mine, cei mai periculoși. Ei sunt oamenii care nu au simțul colectiv. Oamenii care spun orice, indiferent de cât de jignitor sau cât de dureros ar fi pentru cei din jur, sau pentru cei la care se referă.

Îmi place să cred că undeva, dincolo de stratul de războinic și de aprător al libertății de exprimare pe care îl ai, te poți gândi că pe lângă toate drepturile tale, ai obligația de a nu da în cei din jur în mod gratuit, de a nu judeca ceva ce nu cunoști pe propria piele și de a nu emite concluzii în funcție de ceea ce urăști sau iubești, respecți sau blamezi, pentru că nu există în lumea asta un cod identic de principii pe care să le respectăm cu toții.

În ultima perioadă mă deranjează extrem de mult taberele formate pentru a fi pro sau contra a ceea ce trebuie să însemne „familia”.

Mă deranjează multele voci care susțin că așa este normal, că așa este biblic, etic sau moral. Unde, în tot griul ăsta, te regăsești tu, ca să pui punctul pe i?

Pentru mine, familia este un grup de persoane în mijlocul căruia te simți apreciat, iubit, susținut. Un grup mai mare sau mai mic de persoane care te iubesc necondiționat, indiferent de orientarea ta sexuală, religia pe care o ai sau pe care vrei să o alegi mai târziu, alegerile bune sau rele pe care le-ai făcut. Familia ar trebui să fie buncărul în care să te refugiezi atunci când lumea te judecă, te răstignește sau caută să îți taie aripile.

Pentru prea mulți dintre noi familia înseamnă mama, tata, surori sau frați. Pentru alții, familia înseamnă un câine, un prieten, o mătușă. Pentru la fel de mulți, familia nu are o imagine sau o formă clară – nu înseamnă nimic.

Suntem prea ocupați, noi, cei care avem familii, să susținem familia primordială, căsătoriile dintre bărbați și femei, dar uităm să ne gândim la copiii abandonați de mamele care ar fi trebui să îi protejeze, de tații care ar fi trebuit să își asume responsabilitatea creșterii lor ca niște bărbați și-i lovim pe cei care le pot da o șansă la a cunoaște sentimentul de dragoste familială.

Sincer? Nu mă interesează ce se întâmplă în intimitatea dormitorului fiecărui cuplu, indiferent că este hetero sau gay, atâta timp cât individual, ca persoane, împart iubire și nu fac niciun rău nimănui.

Actul sexual este la fel de intim și pentru cei care sunt împotriva homosexualității. Nu văd unde este problema și de ce ne interesează atât de mult cu cine simt sau aleg să-și împartă alții patul.

Cel mai dureros din toată povestea asta este că, cu atâta ură, condamnăm sentimentele pe care suntem capabili să le avem ca oameni unii față de ceilalți și cu atâta egoism considerăm că unora dintre noi nu le poate fi permis să simtă ceea ce nouă ne este permis atât de ușor.

Cât va mai trebui să treacă până vom putea accepta că judecându-ne gratuit nu evoluăm deloc, ci ne întoarcem la preistorie?

Cine suntem ca să spunem că așa este normal și în celălalt fel este anormal? Fiecare dintre noi face în mod egal lucruri normale pentru el și anormale pentru alții. O să ajungem ziua în care vom fi catalogați ca anormali și izolați de oameni pentru că mâncăm supa de tăiței cu cașcaval sau cartofii prăjiți cu înghețată?

2.Cei care se cred buni și plini de compasiune, dar sunt doar de partea unei categorii de persoane

Oamenii ăștia sunt cei care spun că-i ok să te iubești așa cum ești, dar numesc femeile balene sau scobitori.

Oamenii ăștia sunt cei care consideră că-i înțeleg pe cei din jur și că înțeleg diferențele dintre noi, îi ajută pe toți cei de aceeași religie, dar nu ar ajuta niciodată pe cineva care are altă viziune despre divinitate.

Sunt oamenii care cred în iubire, dar sunt împotriva ei pentru că, uneori, așa scrie în Biblie.

Sunt cei care se cred dumnezei sau, cel puțin care consideră că Îl înțeleg pe Dumnezeu, dar uită că suntem prea mici și prea inapți pentru a măsura sau descoperi un adevăr atât de mare.

Lumea asta este plină de creștini care merg la biserică, dar când ies din ea, uită de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. 

Indiferent de religia ta sau de lipsa ei, nu ai nicio scuză când vine vorba de tot răul din jurul tău pe care îl treci cu vederea. Nu văd de ce te consideri un bun creștin când arăți cu degetul sau când te ferești să ajuți pentru că „și-a făcut-o cu mâna lui/ei” sau „nu merită”. Cam cine ești tu să decizi asta?

Cu cât înaintez în vârstă mi-am dat seama că apreciez mai mult oamenii rezrvați, oamenii care fac și tac, oamenii care nu vorbesc despre lucruri prea mari pe care le fac nesemnificative prin acțiunile lor.

Societatea asta rulează între două extreme și se pare că roțile nu sunt prea bine echilibrate, ajungându-se mereu să urce jumătate de pantă, iar mai apoi, în viteză, să revină în punctul din care a pornit atunci când abia ce se inventase motorul cu abur.

3.Oamenii care nu înțeleg rolul televizorului în manipularea maselor. 

Cei mai mulți dintre noi sunt genul de oameni care iau orice informație de bună, fără a fi filtrată sau verificată. Dacă la televizor cineva va spune că apa nu mai trebuie băută pentru că face rău organismului, automat se vor găsi oameni care vor considera că nu mai trebuie să bea deloc apă fără să se gândească la faptul că este vitală pentru organism.

Pe departe, cel mai mult mă enervează televizorul în prag de alegeri sau atunci când sunt dezbătute anumite probleme politice extrem de importante de niște incompetenți. Să fim serioși, mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc pe cineva care să nu considere că se pricepe la politică, fotbal sau religie.

Nu poți alege să susții pe cineva sau să te poziționezi într-o anumită parte a taberei doar pentru că, la un moment dat, un anume X sau un altul la fel de pasional cu privire la lucrurile importante pentru țară, face anumite afirmații.

Indiferent că vorbim despre politică, religie, oameni, istorie, orice… nu poți să-ți justifici afinitățile pe niște vorbe. Cât valorează niște vorbe nesusținute de fapte, evenimente, acțiuni? 

Astăzi, să fii informat nu mai este atât de greu, dar să fii bine informat este un lux pe care cei superficiali și naivi nu și-l vor putea permite niciodată. 

4.Cei care sunt convinși până la cer că au dreptate și nu pot accepta un contraargument sau o întreagă părere diametral opusă. 

Oamenii care mie îmi plac cel mai puțin dintre toate categoriile. Nu doar că nu sunt de acord că ai aceeași libertate de a-ți forma propria părere, dar te mai și obligă să o accepți și să o susții pe a lor.

Personal consider că cei mai limitați în gândire dintre oameni nu sunt cei ușor de manipulat, ci aceia care cred că există întotdeauna o singură variantă de adevăr. Tocmai am vorbit mai sus despre nuanțele de gri, de lumină și de umbră. Atunci când fotografiezi același obiect din mai multe unghiuri poți să observi că arată diferit, de ce nu ai putea accepta că eu văd ce se întâmplă în jurul meu din papucii mei? 

Chiar și persoanele care au trecut prin experiențe de viață similare se pot afla în tabere diferite cu privire la anumite lucruri. Ce ar fi atât de greu de aceptat?

5.Rasiștii. 

Aș putea să scriu mii de cuvinte despre ei, dar mă limitez doar la câteva.

Istoria ne-a dat atâtea șuturi și realitatea ne aruncă în față atâtea exemple încât nu pot să cred că cineva, în 2017, se mai consideră superior altuia pentru că face parte dintr-o anumită categorie de oameni. Există o singură rasă umană și toți suntem la fel, doar capacitatea de a asimila această informație fiind diferită de la persoană la persoană.

6.Cei care citesc, dar nu citesc printre rânduri. 

Cred că nici nu avem idee cât de multe pot ascunde zâmbetele și cât de puține ochii. De cele mai multe ori nu insistăm și ne mulțumim cu un „sunt bine”, pentru că asta este expresia care nu ne poate face să ne depășim zona de confort pentru a ne apropia sau a fi alături de ceilalți.

Depresia este, într-adevăr, boala secolului, dar parcă a devenit și o modă în a te justifica prin faptul că suferi o depresie.

Oamenii depresivi ascund, în general depresiile, nu ți le pun pe masă, pentru că sunt lucruri care le alimentează și despre care nu este ușor să vorbești cu nimeni.

Cei care plâng des, de față cu oricine, sunt persoanele care nu se tem să-și afișeze sentimentele, persoanele care trăiesc pe moment orice tristețe și orice bucurie. Există o mare diferență între a fi trist și a fi depresiv. Tristețea te macină, te doare, dar depresia te roade din interior înspre exterior. Despre ce te întristează poți să vorbeși, la fel cum poți s-o faci și despre ceea te doare, dar nu este la fel când există ceva mai presus de cele două undeva în mintea ta. 

Oamenii nu sunt ca o carte deschisă, deși nouă așa ne place să credem. Fiecare persoană este ca un seif al cărui cod de siguranță trebuie ghicit. Uneori avem toate indiciile în jurul nostru, dar suntem prea ocupați să analizăm logica alegerii cifrului decât combinația care ar putea să deschidă seiful.

 

 

Zilnic are loc un război în noi și zilnic pendulăm între ceea ce considerăm noi că este corect și ceea ce consideră astfel societatea. Ne temem să fim sinceri cu noi, să susținem adevărul în care credem, de frică să nu fim etichetați. Suntem, în cele mai multe zile ale vieții noastre, ca niște vite cu cip, hrănite și îngrijite numai pentru a servi scopului final: tăierea.

Calculăm aparențe, dar nu socotim esența, ne dorim prea mult, dar oferim mult prea puțin, trăim, îmbătrânim și ne trezim în punctul final al vieții noastre că nu am făcut nimic cu adevărat notabil pentru a fi meritat tot aerul și toată apa pe care a consumat-o organismul.

Este la fel de greu pentru fiecare „eu” să rămână vertebral și obiectiv într-o lume în care, în funcție de lumină, umbrele pot oferi o cu totul altă percepție la tot ceea ce ne înconjoară. Important este să învățăm să ne autoeducăm în a accepta cu mult mai mare ușurință că nu ceea ce ne aseamănă ne face mai frumoși, ci ceea ce ne diferențiază.

7ea3263b1eb0446632f39190074e4fca

Ne așteaptă zile tot mai grele, nu?

 

(Cartea amăgirilor a lui Emil Cioran este, cu siguranță, de citit și recitit în diferite perioade ale vieții. De fiecare dată, fiecare pagină te va face să te simți altfel față de cum te-ai simțit ultima dată când ai citit-o.)

Sursă imagine: Pinterest

………………………………………………………

Ale

 

 

Anunțuri

Sirop. Dulce. 

​Unii cred că impunem limite stricte între noi pentru că nu comunicăm îndeajuns, iar alții susțin că ne limităm singuri relațiile și fericirea pentru că nu ne iubim destul sau nu știm cum să facem asta.

Zi de zi avem de-a face cu oameni „mici” care ne vorbesc despre sentimente mari și uităm sa-i observăm pe „cei mai mari” de lângă noi, singurii capabili să ne învețe cum să simțim și cum să împărțim iubire. Copiii.

Regresăm pentru că mereu căutăm perfectul: excursia perfectă, job-ul perfect, prietenii perfecți, relația perfectă,  bărbatul perfect, femeia perfectă. Și greșim mai ales în ceea ce-i privește pe ultimii doi.

La un moment dat în viață, chiar dacă nu ți s-a spus, ai fost perfect în ochii cuiva. Ochii respectivi ar fi iertat orice greșeală și ar fi trecut peste orice pentru tine, pentru părțile tale bune, pentru calitățile pe care au ajuns să le iubească.

Dar ar fi rămas la fel de plini de dragoste dacă de la un anumit punct al vieții tale ai fi fost capabil să transmiți și să împarți în jurul tău doar răul din tine?

Iubim egoist doar partea din povestea cuiva care ne este nouă pe plac și ne încăpățânăm să credem că suntem capabili să simțim ceva atât de mare, uitând de propriile limitări.

La marginea iubirii noastre stă mereu fața omului atunci când este sigur, între patru pereți, cu mâinile la tâmple și ochii plânşi, răvășită de amarul paharului în care își îneacă propriul suflet. Cea adevărată. Cea de care fugim. Cea care ne sperie și cea pe care nu am vrea să o cunoaștem niciodată.

Am crescut cu idei greșite, învățați fiind să ne căutăm jumătatea, persoana potrivită, perfectă pentru noi, uitând să ne autoeducăm în observarea persoanei ale cărei defecte sunt asemănătoare defectelor noastre. Persoana imperfectă de a cărei față ascunsă ne-am putea îndrăgosti, cu a cărei întuneric din suflet ne-am putea împrieteni și peste care am putea să ne dorim să aducem puțină lumină.

Azi iubim frumosul, uitând că urâtul din noi creează artă.
Iubim tot ce vedem și ne este de înțeles, fugind de tot ceea ce nu putem cuprinde cu ochii minții.

Folosim „te iubesc”-ul ca pe o armă, spunându-l mult prea des și mult prea repede.

Fugim de cei care par de neînțeles și cădem după tot ceea ce arată bine la prima vedere.

Eu vreau să învăț să iubesc și haosul. Urâtul. Tristețea. Vreau să învăț să iubesc tot ceea ce nimeni nu poate iubi și tot ceea ce nimeni nu poate vedea. Vreau să cunosc întuneric, gerul din suflete și toamna târzie și tristă a gândurilor.

Vreau să învăț să iubesc ca un copil tot ceea ce lumea nu poate simți și tot ceea ce nu poate, din prea multă mândrie, să înțeleagă.

Și dacă nu o să reușesc sau poate nu o să înțeleg cum se face asta… învață-mă tu!

Mai. 23. ☺ 

…………….
Ale

Lumea mea, din cerc în cerc

Nu știu dacă cineva care iubește poezia n-a citit măcar un poem scris de Charles Bukowski. Dacă încă mai există, aș vrea să pornesc azi de la The Crunch (zdrobirea) – una dintre preferatele mele.

too much too little/too fat/too thin/or nobody. laughter or/tears /haters/lovers /strangers with faces like/the backs of/thumb tacks/armies running through/streets of blood/waving winebottles/bayoneting and fucking/virgins. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau… un nimeni. Râset sau lacrimi, mânioși, iubiți, necunoscuți cu fețe de piuneze, armate alergând pe străzi pline de sânge, fluturând sticlele de vin, tăind și violând virgine.)

an old guy in a cheap room/with a photograph of M. Monroe. (Un bătrân într-o cameră sărăcăcioasă cu o fotografie a lui Marilyn Monroe)

there is a loneliness in this world so great/that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock /people so tired/mutilated/either by love or no love. (Singurătatea din această lume este atât de puternică încât o poți vedea până și în mișcarea înceată a acelor de ceas. Oameni atât de obosiți, mutilați, fie de dragoste sau de lipsa ei.)

people just are not good to each other/one on one./the rich are not good to the rich/the poor are not good to the poor. (Oamenii pur și simplu nu sunt buni unii cu alții, de la o persoană la alta. Bogații nu sunt buni cu bogații iar cei săraci nu sunt buni cu cei săraci.)

we are afraid. (Ne este frică!)

our educational system tells us/that we can all be/big-ass winners /it hasn’t told us/about the gutters/or the suicides. /or the terror of one person/aching in one place/alone/untouched/unspoken to /watering a plant. (Sistemul educațional ne spune că putem cu toții să ajungem oameni de succes, nu ne-a spus despre jgheaburi sau sinucideri. Sau despre teroarea pe care o simte o persoană trăind singură, neatinsă, căreia nu-i vorbește nimeni, udând o plantă.)

people are not good to each other./people are not good to each other./people are not good to each other. (Oamenii nu sunt buni unii cu alții.)

I suppose they never will be./I don’t ask them to be. /but sometimes I think about it. /the beads will swing/the clouds will cloud/and the killer will behead the child/like taking a bite out of an ice cream cone. (Presupun că niciodată nu vor fi. Nu le cer să fie. Dar uneori mă gândesc la asta. Mărgelele se vor clătina, cerul se va întuneca, iar ucigașul va decapita copilul ca și cum ar mușca dintr-un cornet cu înghețată.)

too much/too little /too fat/too thin/or nobody /more haters than lovers. people are not good to each other./perhaps if they were/our deaths would not be so sad. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau un nimeni. Mai mulți sunt cei care te urăsc decât cei care te iubesc. Oamenii nu sunt buni unii cu alții. Poate dacă s-ar întâmpla asta, morțile noastre nu ar mai fi atât de triste.)

meanwhile I look at young girls/stems/flowers of chance. /there must be a way. /surely there must be a way that we have not yet/though of. /who put this brain inside of me? it cries/it demands/it says that there is a chance. it will not say/”no.”(Între timp privesc tinerele fete: tulpini, flori de speranță. Trebuie să existe o cale. Cu siguranță trebuie să existe o cale la care încă nu ne-am gândit. Cine mi-a pus creierul ăsta în cap? Plânge, cere, spune că există o șansă. El nu va spune „nu”.)

 

Lumea noastră stă atârnată pe un fir de ață extem de subțire și tot ceea ce gravitează în jurul nostru este fundamentat pe diferențe. Politica, religia, orientarea sexuală, culoarea pielii, educația – construiesc în jurul nostru un zid imens, transformându-ne pe fiecare într-o Ana a lui Manole. Zidiți de vii de școli și de modelul social promovat de mass-media, continuăm să ne învârtim într-un cerc al cărui singur punct cunoscut și râvnit este centrul. O-ul de la geometrie.

Cu O-ul este o întreagă poveste. Înconjurându-l și aflându-ne constant pe circumferință, putem să realizăm cu usurință că nu putem atinge centrul decât construind razele invers, de la noi către el, sau diametre din punctul nostru către punctul opus. Punctul opus cercului nostru deseori se dovedește a fi punctul unui alt „eu”, care înconjoară singur propriul cerc și visează, de asemenea, să atingă un alt centru – centrul său.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă fiecare dintre noi am realiza că ne rotim geometric, în cercuri diferite, tangente, suprapuse, fiecare punct în care ne aflăm putând fi împărțit cu cel puțin o persoană prinsă în amețeala propriului ei cerc!

Dacă am reuși să ne detașăm de lucrurile care par să ne despartă și dacă am învăța să iubim și diferențele, nu întreaga lume ar fi mai bună, ci universul individual al fiecăruia.

Cerul este deasupra tuturor. Pentru toți plouă, așa cum pentru toți strălucește și soarele. Apa și aerul nu sunt doar pentru unii, ci pentru fiecare dintre noi. Poți să inspiri cât te țin plămânii și să îți alimentezi cu apă până și ultima celulă din organism.

Cum ar fi ca într-o zi, toate cuvintele care încadrează un om într-o anumită categorie să dispară? Cum ar fi să nu existe individualitatea dusă la extrem și să predomine spiritul colectivității și al susținerii reciproce?

Oamenii schimbă măști nu pentru a disimula realitatea, ci pentru a ascunde nevoile, durerile, poate chiar fericirea – de ochiul critic al celor cu care se intersectează. Ascund poveștile care i-au format și care i-au crescut pentru a nu fi catalogați într-un anumit fel sau respinși pentru că ar părea că nu se potrivesc realității pe care o trăim.

Azi am ajuns în punctul în care ne ferim să facem complimente, să apreciem frumusețea cicatricelor și alergăm constant după perfecțiune. Vorbim de ambalajul care vinde atât de bine și deghizează atât de frumos un conținut.

Singuri am alimentat depresiile și am făcut ca boala asta să fie în topul celor mai răspândite în prezent, preconizându-se că va ocupa detașat primul loc până în 2020 dintre cauzele generatoare de dizabilitate. Potrivit OMS, aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele din întreaga lume se luptă cu depresia, aceasta putând ajunge la suicid.

Dacă ne gândim că anual, 1 milion de persoane se sinucid și o mare parte dintre acestea suferă de depresie, ar trebui să le simțim pe toate apăsându-ne pe umeri. În plus, pentru fiecare persoană din acest milion, alte 20 comit tentative de suicid anual pretutindeni.

Și nu ne costă nimic să zâmbim mai mult, să îmbrățișăm mai mult sau pur și simplu să învățăm să fim mai indulgenți și mai permisivi unii cu ceilalți.

Ne este în natură să ne pierdem în detalii lipsite de importanță, distanțându-ne de general, de singura lege nescrisă care ar trebui să domine întregul sistem de legislații al lumii: iubirea necondiționată.

Aș vrea ca acasă și în școli să se predea toleranța și acceptarea faptului că diferențele sunt frumoase și ar trebui să unească, nu să dezbine.

Fiecare cerc are o poveste, vă amintiți? Și nu stă în mințile noastre a judeca direcția în care se învârte fiecare. Chiar dacă îi privim din sens opus, avem toate șansele din lume să ne intersectăm în același punct la un moment dat.

Evoluăm extrem de repede și în goana după cele mai noi gadgeturi uităm să prețuim cu adevărat fiecare gură de aer care ne intră în plămâni fără să simțim nicio durere și fără să facem niciun efort. Mai mult decât atât, ne considerăm evoluați și atât de departe de societățile antice, cu toate că am eliminat definitiv importanța de a ne îndrepta cu toții spre același centru, transformându-ne în raze care țâșnesc în direcții diferite din aceeași origine.

Apropiindu-mă de încheiere, nu pot să nu scriu despre Kaurna. În Australia, această populație de aborigeni din sud dau o lecție de viață lumii întregi. În limba Kaurna nu există cuvintele „te rog” și „mlțumesc”. De ce? Pentru că cei care fac parte din această colectivitate împart fără „te rog” și fără să aștepte „mulțumesc”, find atât de normal și natural să facă aceste lucruri. Noi, toți ceilalți, trebuie uneori să implorăm, să rugăm în genunchi sau să rămânem datori în semn de mulțumire.

Zilele trecute am vizionat filmul Human al lui Yann Arthus-Bertrand, care reprezintă o colecție de povești din întreaga lume care ne fac să ne oprim puțin în loc și să ne gândim mai mult la propria noastră viață. M-am îndrăgostit pe rând de fiecare poveste și de fiecare om care a făcut un pas înainte și a îndrăznit să împartă a mia parte din experiența lui de viață cu noi – lumea. Unii vorbesc despre fericire, alții despre tristețe, violență, pierdere sau disperare. Dar toți se întâlnesc în același loc, fiind capabili să simtă empatie unii față de ceilalți. Human m-a făcut să înțeleg că nimic din lumea asta, în afară de propria noastră conștiință, nu ne poate ridica din hăul de ură în care respirăm zi de zi.

Religia tuturor trebuie să fie toleranța iar politica ar trebui să fie compasiunea și iubirea față de tot ce încă mai avem întreg printre noi.

Îmi doresc să se răspândească Karuna în toată lumea, să colonizeze și să schimbe, să crească președinți și conducători de culte religioase, profesori și docotori, avocați și artiști. Vreau ca lumea să schimbe sensul cercurilor geometrice și să fie capabilă să revoluționeze toate calculele prin implementarea unor centre de cercuri noi, care să nu mai reprezinte originea fiecăruia și care să nu se mai afle la distanțe egale de fiecare punct de pe circumferință. Să fie un punct oarecare în interiorul fiecăruia, mobil și apt de a suferi transformări, rezistent la factori fizici și chimici dar și la sentimente și opinii din exterior.

Dacă nu ar exista „te rog” și „mulțumesc”, normalitatea lumii în care trăim ar putea fi, într-adevăr, readusă în centrul fiecărui cerc în care ne învârtim.

Împreună… Nimic nu pare prea greu când cineva e acolo să îți înconjoare cu brațele genunchii pentru a nu-i lovi, în cădere, de pământ.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………..

Alexandra