Sirop. Dulce. 

​Unii cred că impunem limite stricte între noi pentru că nu comunicăm îndeajuns, iar alții susțin că ne limităm singuri relațiile și fericirea pentru că nu ne iubim destul sau nu știm cum să facem asta.

Zi de zi avem de-a face cu oameni „mici” care ne vorbesc despre sentimente mari și uităm sa-i observăm pe „cei mai mari” de lângă noi, singurii capabili să ne învețe cum să simțim și cum să împărțim iubire. Copiii.

Regresăm pentru că mereu căutăm perfectul: excursia perfectă, job-ul perfect, prietenii perfecți, relația perfectă,  bărbatul perfect, femeia perfectă. Și greșim mai ales în ceea ce-i privește pe ultimii doi.

La un moment dat în viață, chiar dacă nu ți s-a spus, ai fost perfect în ochii cuiva. Ochii respectivi ar fi iertat orice greșeală și ar fi trecut peste orice pentru tine, pentru părțile tale bune, pentru calitățile pe care au ajuns să le iubească.

Dar ar fi rămas la fel de plini de dragoste dacă de la un anumit punct al vieții tale ai fi fost capabil să transmiți și să împarți în jurul tău doar răul din tine?

Iubim egoist doar partea din povestea cuiva care ne este nouă pe plac și ne încăpățânăm să credem că suntem capabili să simțim ceva atât de mare, uitând de propriile limitări.

La marginea iubirii noastre stă mereu fața omului atunci când este sigur, între patru pereți, cu mâinile la tâmple și ochii plânşi, răvășită de amarul paharului în care își îneacă propriul suflet. Cea adevărată. Cea de care fugim. Cea care ne sperie și cea pe care nu am vrea să o cunoaștem niciodată.

Am crescut cu idei greșite, învățați fiind să ne căutăm jumătatea, persoana potrivită, perfectă pentru noi, uitând să ne autoeducăm în observarea persoanei ale cărei defecte sunt asemănătoare defectelor noastre. Persoana imperfectă de a cărei față ascunsă ne-am putea îndrăgosti, cu a cărei întuneric din suflet ne-am putea împrieteni și peste care am putea să ne dorim să aducem puțină lumină.

Azi iubim frumosul, uitând că urâtul din noi creează artă.
Iubim tot ce vedem și ne este de înțeles, fugind de tot ceea ce nu putem cuprinde cu ochii minții.

Folosim „te iubesc”-ul ca pe o armă, spunându-l mult prea des și mult prea repede.

Fugim de cei care par de neînțeles și cădem după tot ceea ce arată bine la prima vedere.

Eu vreau să învăț să iubesc și haosul. Urâtul. Tristețea. Vreau să învăț să iubesc tot ceea ce nimeni nu poate iubi și tot ceea ce nimeni nu poate vedea. Vreau să cunosc întuneric, gerul din suflete și toamna târzie și tristă a gândurilor.

Vreau să învăț să iubesc ca un copil tot ceea ce lumea nu poate simți și tot ceea ce nu poate, din prea multă mândrie, să înțeleagă.

Și dacă nu o să reușesc sau poate nu o să înțeleg cum se face asta… învață-mă tu!

Mai. 23. ☺ 

…………….
Ale

Lumea mea, din cerc în cerc

Nu știu dacă cineva care iubește poezia n-a citit măcar un poem scris de Charles Bukowski. Dacă încă mai există, aș vrea să pornesc azi de la The Crunch (zdrobirea) – una dintre preferatele mele.

too much too little/too fat/too thin/or nobody. laughter or/tears /haters/lovers /strangers with faces like/the backs of/thumb tacks/armies running through/streets of blood/waving winebottles/bayoneting and fucking/virgins. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau… un nimeni. Râset sau lacrimi, mânioși, iubiți, necunoscuți cu fețe de piuneze, armate alergând pe străzi pline de sânge, fluturând sticlele de vin, tăind și violând virgine.)

an old guy in a cheap room/with a photograph of M. Monroe. (Un bătrân într-o cameră sărăcăcioasă cu o fotografie a lui Marilyn Monroe)

there is a loneliness in this world so great/that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock /people so tired/mutilated/either by love or no love. (Singurătatea din această lume este atât de puternică încât o poți vedea până și în mișcarea înceată a acelor de ceas. Oameni atât de obosiți, mutilați, fie de dragoste sau de lipsa ei.)

people just are not good to each other/one on one./the rich are not good to the rich/the poor are not good to the poor. (Oamenii pur și simplu nu sunt buni unii cu alții, de la o persoană la alta. Bogații nu sunt buni cu bogații iar cei săraci nu sunt buni cu cei săraci.)

we are afraid. (Ne este frică!)

our educational system tells us/that we can all be/big-ass winners /it hasn’t told us/about the gutters/or the suicides. /or the terror of one person/aching in one place/alone/untouched/unspoken to /watering a plant. (Sistemul educațional ne spune că putem cu toții să ajungem oameni de succes, nu ne-a spus despre jgheaburi sau sinucideri. Sau despre teroarea pe care o simte o persoană trăind singură, neatinsă, căreia nu-i vorbește nimeni, udând o plantă.)

people are not good to each other./people are not good to each other./people are not good to each other. (Oamenii nu sunt buni unii cu alții.)

I suppose they never will be./I don’t ask them to be. /but sometimes I think about it. /the beads will swing/the clouds will cloud/and the killer will behead the child/like taking a bite out of an ice cream cone. (Presupun că niciodată nu vor fi. Nu le cer să fie. Dar uneori mă gândesc la asta. Mărgelele se vor clătina, cerul se va întuneca, iar ucigașul va decapita copilul ca și cum ar mușca dintr-un cornet cu înghețată.)

too much/too little /too fat/too thin/or nobody /more haters than lovers. people are not good to each other./perhaps if they were/our deaths would not be so sad. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau un nimeni. Mai mulți sunt cei care te urăsc decât cei care te iubesc. Oamenii nu sunt buni unii cu alții. Poate dacă s-ar întâmpla asta, morțile noastre nu ar mai fi atât de triste.)

meanwhile I look at young girls/stems/flowers of chance. /there must be a way. /surely there must be a way that we have not yet/though of. /who put this brain inside of me? it cries/it demands/it says that there is a chance. it will not say/”no.”(Între timp privesc tinerele fete: tulpini, flori de speranță. Trebuie să existe o cale. Cu siguranță trebuie să existe o cale la care încă nu ne-am gândit. Cine mi-a pus creierul ăsta în cap? Plânge, cere, spune că există o șansă. El nu va spune „nu”.)

 

Lumea noastră stă atârnată pe un fir de ață extem de subțire și tot ceea ce gravitează în jurul nostru este fundamentat pe diferențe. Politica, religia, orientarea sexuală, culoarea pielii, educația – construiesc în jurul nostru un zid imens, transformându-ne pe fiecare într-o Ana a lui Manole. Zidiți de vii de școli și de modelul social promovat de mass-media, continuăm să ne învârtim într-un cerc al cărui singur punct cunoscut și râvnit este centrul. O-ul de la geometrie.

Cu O-ul este o întreagă poveste. Înconjurându-l și aflându-ne constant pe circumferință, putem să realizăm cu usurință că nu putem atinge centrul decât construind razele invers, de la noi către el, sau diametre din punctul nostru către punctul opus. Punctul opus cercului nostru deseori se dovedește a fi punctul unui alt „eu”, care înconjoară singur propriul cerc și visează, de asemenea, să atingă un alt centru – centrul său.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă fiecare dintre noi am realiza că ne rotim geometric, în cercuri diferite, tangente, suprapuse, fiecare punct în care ne aflăm putând fi împărțit cu cel puțin o persoană prinsă în amețeala propriului ei cerc!

Dacă am reuși să ne detașăm de lucrurile care par să ne despartă și dacă am învăța să iubim și diferențele, nu întreaga lume ar fi mai bună, ci universul individual al fiecăruia.

Cerul este deasupra tuturor. Pentru toți plouă, așa cum pentru toți strălucește și soarele. Apa și aerul nu sunt doar pentru unii, ci pentru fiecare dintre noi. Poți să inspiri cât te țin plămânii și să îți alimentezi cu apă până și ultima celulă din organism.

Cum ar fi ca într-o zi, toate cuvintele care încadrează un om într-o anumită categorie să dispară? Cum ar fi să nu existe individualitatea dusă la extrem și să predomine spiritul colectivității și al susținerii reciproce?

Oamenii schimbă măști nu pentru a disimula realitatea, ci pentru a ascunde nevoile, durerile, poate chiar fericirea – de ochiul critic al celor cu care se intersectează. Ascund poveștile care i-au format și care i-au crescut pentru a nu fi catalogați într-un anumit fel sau respinși pentru că ar părea că nu se potrivesc realității pe care o trăim.

Azi am ajuns în punctul în care ne ferim să facem complimente, să apreciem frumusețea cicatricelor și alergăm constant după perfecțiune. Vorbim de ambalajul care vinde atât de bine și deghizează atât de frumos un conținut.

Singuri am alimentat depresiile și am făcut ca boala asta să fie în topul celor mai răspândite în prezent, preconizându-se că va ocupa detașat primul loc până în 2020 dintre cauzele generatoare de dizabilitate. Potrivit OMS, aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele din întreaga lume se luptă cu depresia, aceasta putând ajunge la suicid.

Dacă ne gândim că anual, 1 milion de persoane se sinucid și o mare parte dintre acestea suferă de depresie, ar trebui să le simțim pe toate apăsându-ne pe umeri. În plus, pentru fiecare persoană din acest milion, alte 20 comit tentative de suicid anual pretutindeni.

Și nu ne costă nimic să zâmbim mai mult, să îmbrățișăm mai mult sau pur și simplu să învățăm să fim mai indulgenți și mai permisivi unii cu ceilalți.

Ne este în natură să ne pierdem în detalii lipsite de importanță, distanțându-ne de general, de singura lege nescrisă care ar trebui să domine întregul sistem de legislații al lumii: iubirea necondiționată.

Aș vrea ca acasă și în școli să se predea toleranța și acceptarea faptului că diferențele sunt frumoase și ar trebui să unească, nu să dezbine.

Fiecare cerc are o poveste, vă amintiți? Și nu stă în mințile noastre a judeca direcția în care se învârte fiecare. Chiar dacă îi privim din sens opus, avem toate șansele din lume să ne intersectăm în același punct la un moment dat.

Evoluăm extrem de repede și în goana după cele mai noi gadgeturi uităm să prețuim cu adevărat fiecare gură de aer care ne intră în plămâni fără să simțim nicio durere și fără să facem niciun efort. Mai mult decât atât, ne considerăm evoluați și atât de departe de societățile antice, cu toate că am eliminat definitiv importanța de a ne îndrepta cu toții spre același centru, transformându-ne în raze care țâșnesc în direcții diferite din aceeași origine.

Apropiindu-mă de încheiere, nu pot să nu scriu despre Kaurna. În Australia, această populație de aborigeni din sud dau o lecție de viață lumii întregi. În limba Kaurna nu există cuvintele „te rog” și „mlțumesc”. De ce? Pentru că cei care fac parte din această colectivitate împart fără „te rog” și fără să aștepte „mulțumesc”, find atât de normal și natural să facă aceste lucruri. Noi, toți ceilalți, trebuie uneori să implorăm, să rugăm în genunchi sau să rămânem datori în semn de mulțumire.

Zilele trecute am vizionat filmul Human al lui Yann Arthus-Bertrand, care reprezintă o colecție de povești din întreaga lume care ne fac să ne oprim puțin în loc și să ne gândim mai mult la propria noastră viață. M-am îndrăgostit pe rând de fiecare poveste și de fiecare om care a făcut un pas înainte și a îndrăznit să împartă a mia parte din experiența lui de viață cu noi – lumea. Unii vorbesc despre fericire, alții despre tristețe, violență, pierdere sau disperare. Dar toți se întâlnesc în același loc, fiind capabili să simtă empatie unii față de ceilalți. Human m-a făcut să înțeleg că nimic din lumea asta, în afară de propria noastră conștiință, nu ne poate ridica din hăul de ură în care respirăm zi de zi.

Religia tuturor trebuie să fie toleranța iar politica ar trebui să fie compasiunea și iubirea față de tot ce încă mai avem întreg printre noi.

Îmi doresc să se răspândească Karuna în toată lumea, să colonizeze și să schimbe, să crească președinți și conducători de culte religioase, profesori și docotori, avocați și artiști. Vreau ca lumea să schimbe sensul cercurilor geometrice și să fie capabilă să revoluționeze toate calculele prin implementarea unor centre de cercuri noi, care să nu mai reprezinte originea fiecăruia și care să nu se mai afle la distanțe egale de fiecare punct de pe circumferință. Să fie un punct oarecare în interiorul fiecăruia, mobil și apt de a suferi transformări, rezistent la factori fizici și chimici dar și la sentimente și opinii din exterior.

Dacă nu ar exista „te rog” și „mulțumesc”, normalitatea lumii în care trăim ar putea fi, într-adevăr, readusă în centrul fiecărui cerc în care ne învârtim.

Împreună… Nimic nu pare prea greu când cineva e acolo să îți înconjoare cu brațele genunchii pentru a nu-i lovi, în cădere, de pământ.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………..

Alexandra