Părerea mea despre prima iubire. Și nu-i deloc una siropoasă și romantică.

Dintre toate persoanele din lume, pentru existența unui corespondent în realitate a primei iubiri pe care o vedem în filme, eu m-aș bucura cel mai mult! Nu cred în sentimentul sirop dulce și cu fluturași pe care îl căutăm ca femei, dar nici în prima și singura iubire din viață a bărbaților. Lucrurile sunt mult mai simple dacă este să privim obieciv și dintr-un punct realist problema.

Hai să ne facem înțeleși de la început: deși vorbesc la general (în general), aici o să mă refer mai mult la mine. La cum văd eu lucrurile. La cum am ajuns în punctul ăsta al vieții mele și la imaginea pe care o are o femeie de 25 de ani cu privire la fanteziile astea.

Multe dintre femei cunosc în adolescență persoana pe care o vor cataloga ca fiind „prima iubire”. Știți, băiatul lângă care crești, tânărul cu care te muți împreună la facultate, primul care îți promite că te va lua de nevastă, primul cu care împarți tot? De multe ori prima relație se întinde pe o perioadă destul de lungă de timp (la mine au fost 6 ani). În anii ăștia crești, înveți să accepți defecte, să-i fii alături celui de lângă tine în momentele bune, în cele rele, înveți să-ți coordonezi întregul timp în funcție de timpul celui care încearcă la rândul lui să facă la fel pentru tine. În linii mari, prima iubire este cea care te învață să construiești o relație cu o persoană cu care te obișnuiești să vorbești despre orice îți trece prin cap.

De prima iubire legi cele mai frumoase amintiri din viața ta de până la un moment dat, legi lucrurile pe care le-ai făcut prima dată pentru și cu persoana respectivă, legi gelozia copilărească, dar și cea mai cumplită despărțire (asta dacă ai ghinionul să fii printre cele care nu au noroc din prima la un Făt-Frumos, cum sunt eu). De fapt, cred că ăsta este momentul care cataloghează sentimentele astea pentru cineva ca fiind „prima iubire” – aia care nu se uită niciodată: despărțirea. Despărțirea aia care s-a simțit până în măduva oaselor.

Singurul lucru care face prima iubire de neuitat este tristețea și drama cu care se termină. Pentru că ai de ales pentru prima dată în viață calea cea mai bună pentru tine – aia de a pune punct și de a merge mai departe singură, fără persoana cu care te-ai obișnuit să trăiești fiecare moment din viața ta.

La mine prima iubire s-a terminat cu dramă. S-a tot terminat, de fapt, o perioadă bună de timp după ce am pus punctul noi între noi. S-a lăsat cu multe kilograme mai puțin, lacrimi, durere. Rescriu „dramă”. Multă dramă. Unde mai pui și faptul că, pe atunci, credeam și eu la fel ca mult prea multe persoane din jurul meu că iubirea asta nu o să se uite sau nu o să scadă din intensitate niciodată.

Am stat și am întors problema pe toate părțile. Mi-am pus multe întrebări și am căutat răspunsurile în toate persoanele pe care într-un fel sau altul le-am întâlnit. Și am ajuns la următoarea concluzie: prima mea iubire a fost mai mult o imagine a relației pe care o aveam, imagine care s-a dovedit a fi mult prea departe de realitate.

La 20 de ani îți pui fără nicio reținere toată încrederea și speranța în mâinile unei persoane care de cele mai multe ori nu știe ce să facă cu ele. Uneori pui totul la bătaie ca femeie. Alteori se întâmplă să dai tot, fiind bărbat. Ideea este că la prima iubire, deși creștem împreună, unul crește mai repede și vrea mai mult, altul crește mai încet, dar oferă mai mult. Niciodată nu există un echilibru.

În relațiile cu „prima iubire” în care există echilibrul despre care am vorbit mai sus, finalul nu este la fel de dramatic și de urât. Aici, cumva, conștientizezi pe drum că se apropie momentul în care trebuie să pui punct și să cauți persoana care ți se potrivește cu adevărat. Cred cu tărie că este singurul caz în care foștii chiar pot rămâne prieteni fără să mai implice și alte sentimente în noul statut.

„Prima iubire” nu se uită niciodată! Sinceră să fiu, m-am săturat de persoanele care susțin asta din toate puterile. M-am săturat și de mine, la un moment dat, pentru că mă număram printre ele. Adevărul? Cauți să te întorci la așa-zisa „primă iubire” când ai momente de slăbiciune, când ai nevoie de un „te iubesc!” care ți se pare cel mai sincer, în momentele în care ești singur/ă sau dezamăgită de persoana nouă din viața ta care îți place și care nu îți oferă lucrurile pe care tu le aștepți. Persoana nouă cu care nu mai ai aceeași răbdare și crezi că, de data asta, nici timpul nu pare a-ți mai fi prieten pentru a o putea cuceri.

Cauți să te întorci la „prima iubire” când ți-e dor de persoana care erai și de siguranța pe care o aveai în perioada relației respective. De fapt, dacă stai să te gândești, îți lipsesc mai mult siguranța și persoana care erai tu într-o anumită perioadă a vieții tale decât persoana cu care o împărțeai.

Știu că există și căsătorii reușite care se trag din relația cu „prima iubire”, dar de cele mai multe ori, cineva trebuie să te ajute să crești, să te învețe să greșești, să te accepți și să iubești pentru persoana pe care o vei întâlni la momentul potrivit din viața ta, persoana cu adevărat „prima” pentru tine.

Sunt de acord că nu poți compara sentimentele de care ești capabil la 25-30 de ani, cu nebuniile pe care le-ai fi făcut la 16-20, dar hai să privim lucrurile din prezent înspre trecut: nu mai ai nevoie să te ascunzi ca să poți să faci anumite lucruri. La 20 de ani îți iubești propria nebunie și propriile sentimente mai mult decât iubești persoana de lângă tine. De la un punct începi să te îndrăgostești mai puțin de trăirile pe care le ai și mai mult de persoana care ți le oferă. Asta, bineînțeles, dacă ai norocul să cunoști persoana potrivită. Și lucrul ăsta îl înveți în mult prea multe cazuri după ce te detașezi de tot ceea ce credeai că este iubirea aia adevărată, prima și singura.

De „prima iubire” te desparți și te împaci mai mult din obișnuință decât pentru că ai simți ceva cu adevărat. Te împaci de teamă că ai pierde în fața alteia persoana care crezi că e a ta, care te cunoaște cel mai bine, care știe tot și cu ale cărei metode de a te liniști în momentele grele te-ai obișnuit.

Când simți nevoia să pui punct prima dată, înseamnă că ceva scârțâie și că trebuie să ieși din zona asta de confort ca să poți să crești un pic singură, așteptând persoana care poate scoate tot ce-i mai bun din tine. Și chestia asta se dovedește a fi valabilă indiferent de a câta relație vorbim. Nu dai nimănui o lecție punând punct și întorcându-te, încercând a mia oară să faci ca totul să fie ca la carte. Nu reînnoiești nimic pe plan sentimental dacă pleci, ești cu altcineva și revii la aceeași zonă confortabilă în care crezi că te potrivești.

Eu m-am întors de două ori. Dar de la ultima dată, am încercat în mod constant să mă întorc la mine. La persoana aia care mai poate avea încredere orbește în cineva. Și nu la persoana cu care am fost.

La 25 de ani îmi amintesc deseori de „prima iubire”. „Prima mea iubire” sunt eu, cea din relația aia pe care am crezut-o mult timp cea mai importantă din viața mea. Azi, o văd ca fiind legătura care m-a dat de pământ cel mai tare, care m-a trezit la realitate și care mi-a arătat exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit să îmi arate: cum să nu iubesc un om. 

Ce nu se uită niciodată? Cum te simțeai tu în vremea aia, cum vedeai tu lucrurile. Și este o simplă conjunctură prezența unei alte persoane în amintirile astea. Cum spunea Paler, singurele amintiri care sunt bune sunt cele care te ajută să trăiești în prezent. Și după o despărțire, se întâmplă un mecanism ciudat: uiți tot răul și îți rămân în minte doar momentele frumoase. Din cauza asta ne mințim că încă nu am uitat.

La vârsta asta, pentru mine contează mai mult prima persoană cu care mi-aș fi dorit să rămân nelimitat, prima persoană cu care mi-am imaginat că o să împart o casă care să aibă grădină cu flori și un hamac în care să citesc. Prima persoană de la care mi-am dorit mai mult și de la care am avut așteptări mult prea mari și mult prea repede. Nu știu cât de mult contează „prima iubire” cu deciziile ei idioate și imature în fața unei relații pe care ți-o asumi în mod matur și cât de mult contează iubitul tău din liceu în fața persoanei pe care ai alege-o în mod conștient din prietenie, respect și nevoia de a fi singura cu care să împarți tot. 

Am lăsat mai pe final problema taberelor cu cine iubește o singură dată în viață. Bărbații se mint crezând că femeile iubesc de fiecare dată cu aceeași pasiune, iar femeile se mint crezând că dacă au fost prima iubire în viața unui bărbat, niciuna nu-i poate face cunoscute sentimente mai mărețe. Adevărul? Greșim, indiferent din perspectiva cărei tabere privim lucrurile.

Orice persoană, femeie sau bărbat, are nevoie de cineva cu care să poată crește, indiferent din ce punct de vedere. Femeie sau bărbat, pentru oricare dintre noi există undeva o persoană care te va face să lupți mai mult decât ai făcut-o vreodată, să respecți mai mult decât crezi că ești capabil ca om, să ai încredere orbește și să îți dorești să-ți fie alături nu neapărat din iubirea nebună din tinerețe, ci pentru liniștea pe care te poate face să o simți.

Iubirile nimănui nu se uită, pentru că avem memorie, avem amintiri și creierul nostru este capabil să stocheze toate experiențele care ne ajută să luăm decizii în viitor.

Creierul nu uită, dar inima… inima este mereu pregătită să bată mult mai tare și mult mai repede pentru o nouă iubire. Și da, dacă o iei așa, cea mai importantă nu-i chiar prima, nu? – este ultima. 

 

 

 

Dacă ai un iubit/iubită „blocată” undeva pe drum, explică-i toate astea. Și nu o lăsa, mai ales dacă ești bărbat, să se întoarcă în locul din care știa că trebuie să plece. Dacă vorbim despre un el „blocat”, invită-l să se întoarcă la „prima iubire”. Bărbații au partea aia care îi îndeamnă la automutilare mult mai dezvoltată decât la noi, la femei. Iar tu nu ai niciun motiv să tragi după tine în prezent un om care își va da seama că ai dreptate exact în momentul în care ai fi tu cea la care ar fi sigur că simte nevoia să se întoarcă.

 

 

Îndependent de cele scrise, undeva în sufletul meu licărește ceva romantic care are convingerea că în toată lumea asta, cineva caută o persoană exact cum ești tu în toate cele pe care le cunoaște. Cândva vă veți găsi. Poate la 23, 25, 28, 30, 40, 45, 60, 80… important este să vă recunoașteți și oricare ar fi consecințele, să vă dați o șansă!

 

………………………………..

Ale 

Sirop. Dulce. 

​Unii cred că impunem limite stricte între noi pentru că nu comunicăm îndeajuns, iar alții susțin că ne limităm singuri relațiile și fericirea pentru că nu ne iubim destul sau nu știm cum să facem asta.

Zi de zi avem de-a face cu oameni „mici” care ne vorbesc despre sentimente mari și uităm sa-i observăm pe „cei mai mari” de lângă noi, singurii capabili să ne învețe cum să simțim și cum să împărțim iubire. Copiii.

Regresăm pentru că mereu căutăm perfectul: excursia perfectă, job-ul perfect, prietenii perfecți, relația perfectă,  bărbatul perfect, femeia perfectă. Și greșim mai ales în ceea ce-i privește pe ultimii doi.

La un moment dat în viață, chiar dacă nu ți s-a spus, ai fost perfect în ochii cuiva. Ochii respectivi ar fi iertat orice greșeală și ar fi trecut peste orice pentru tine, pentru părțile tale bune, pentru calitățile pe care au ajuns să le iubească.

Dar ar fi rămas la fel de plini de dragoste dacă de la un anumit punct al vieții tale ai fi fost capabil să transmiți și să împarți în jurul tău doar răul din tine?

Iubim egoist doar partea din povestea cuiva care ne este nouă pe plac și ne încăpățânăm să credem că suntem capabili să simțim ceva atât de mare, uitând de propriile limitări.

La marginea iubirii noastre stă mereu fața omului atunci când este sigur, între patru pereți, cu mâinile la tâmple și ochii plânşi, răvășită de amarul paharului în care își îneacă propriul suflet. Cea adevărată. Cea de care fugim. Cea care ne sperie și cea pe care nu am vrea să o cunoaștem niciodată.

Am crescut cu idei greșite, învățați fiind să ne căutăm jumătatea, persoana potrivită, perfectă pentru noi, uitând să ne autoeducăm în observarea persoanei ale cărei defecte sunt asemănătoare defectelor noastre. Persoana imperfectă de a cărei față ascunsă ne-am putea îndrăgosti, cu a cărei întuneric din suflet ne-am putea împrieteni și peste care am putea să ne dorim să aducem puțină lumină.

Azi iubim frumosul, uitând că urâtul din noi creează artă.
Iubim tot ce vedem și ne este de înțeles, fugind de tot ceea ce nu putem cuprinde cu ochii minții.

Folosim „te iubesc”-ul ca pe o armă, spunându-l mult prea des și mult prea repede.

Fugim de cei care par de neînțeles și cădem după tot ceea ce arată bine la prima vedere.

Eu vreau să învăț să iubesc și haosul. Urâtul. Tristețea. Vreau să învăț să iubesc tot ceea ce nimeni nu poate iubi și tot ceea ce nimeni nu poate vedea. Vreau să cunosc întuneric, gerul din suflete și toamna târzie și tristă a gândurilor.

Vreau să învăț să iubesc ca un copil tot ceea ce lumea nu poate simți și tot ceea ce nu poate, din prea multă mândrie, să înțeleagă.

Și dacă nu o să reușesc sau poate nu o să înțeleg cum se face asta… învață-mă tu!

Mai. 23. ☺ 

…………….
Ale

Iubire. Iubirea mea.

Love breaks my bones and I laugh. – Charles Bukowski

Cei mai mulți cred că unitatea de măsură a iubirii este bătaia inimii. Că intensitatea ei se apreciază în funcție de câte bătăi pe secundă îți poate cauza o strângere de mână sau o privire. Eu cred că se măsoară în dor. În secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani… de dor.

Unii nu cer fericirea deplină, ci doar un strop de bine, o rază din tot soarele care există. Alții cer doar mai puțină suferință, mai puțin gol, fără a dori nimic la schimb și fără a aștepta ca miracolul să se producă.

Astăzi vreau să scriu despre iubire – cel mai înălțător sentiment dintre toate cele care pot fi simțite și, în mod ironic, singurul capabil să îți rupă sufletul în cele mai mici bucățele.

N-o să vorbesc prea mult despre iubirea egoistă, cea pe care o simțim față de persoana lângă care ne dorim să fim, aceea pe care o transformăm inconștient în „ceva-ul nostru”, aceea care nu rămâne nici măcar un „cineva”. Ea este cea mai răspândită formă de a iubi și, de asemenea, cea mai simplă dintre toate.

Vreau să vorbesc despre iubirea adevărată, sursa de fericire, inspirația și liniștea pe care o simți…

… atunci când te trezești dimineața devreme și deschizi fereastra pentru a sta față în față cu aerul rece și proaspăt de iarnă, care te lovește direct în plămâni.

… atunci când nu ai nimic de făcut a doua zi și ai toate orele astea la dispoziția ta, putând să fugi unde vrei.

… atunci când termini o carte pe care ți-ai dorit atât de mult să o citești și pe care ai ținut-o cu atâta drag în mâini zile în șir.

… atunci când în toiul verii nopțile sunt mai scurte și călduroase iar zilele atât de lungi… destul de lungi pentru a face absolut tot ce îți propui la lumină naturală.

… atunci când îți vezi mama pentru prima dată după multe luni.

… atunci când te întâlnești întâmplător cu prieteni vechi, pe care nu i-ai mai văzut de ani buni și constați că sentimentele și prietenia sunt aceleași, fără nicio schimbare.

… atunci când mănânci prăjitura ta preferată cu afine.

… atunci când toamna îți pune la dispoziție în frunzele ei colorate sute de mii de semne de carte dintre care ai libertatea să alegi.

… atunci când afară miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar verdele crud te face să simți tinerețe și viață în fiecare parte de os pe care încă te sprijini.

… atunci când cineva poartă un parfum care îți aduce aminte de momente frumoase pe care le legi de acel miros.

… atunci când mănânci pâine proaspătă, caldă.

… atunci când primești un buchet de flori.

… atunci când cerul e senin și poți să privești spectacolul Perseidelor.

… atunci când simți bătaia unui vânt cald și liniștitor.

… atunci când jucătoarea ta preferată de tenis câștigă un turneu.

… atunci când cineva drag își aduce aminte de ziua ta și îți face o urare care îți înseninează toată ziua.

… atunci când afară e noapte și liniște.

… atunci când mănânci înghețată bubble gum cu marshmallows de la Betty Ice.

… atunci când ieși din sala de cinema cu ochii în lacrimi pentru că filmul a fost atât de bun încât te-a făcut să simți că faci parte din el pentru câteva minute.

… atunci când realizezi că toți cei dragi ție sunt liniștiți, sănătoși și fericiți.

… atunci când visezi persoanele de care ți-e atât de dor și pe care nu le mai poți vedea în viața reală.

… atunci când ai tot timpul din lume să faci ce îți dorești, știind că a doua zi nu este una în care trebuie să mergi la muncă.

… atunci când un străin îți zâmbește pe stradă, din pură întâmplare.

… atunci când un copil îți spune că te iubește.

… atunci când adormi auzind greierii cântând și insectele zumzăind în iarbă.

… atunci când sora ta obține o reușită pe care și-a dorit-o foarte mult.

… atunci când cineva se bucură de cadoul pe care l-ai cumpărat.

… atunci când auzi oameni râzând în hohote.

… atunci când cineva te strânge în brațe de dor.

… atunci când oamenii din jurul tău dansează.

… atunci când melodia ta preferată se aude, din senin, la radio.

În fiecare zi mă bucur că am șansa asta, de a avea atâția „atunci”. În prea multe colțuri de pe pământ, lumea se îneacă într-o mare de sânge și de ură. Peste tot există oameni care populează orașele, plimbându-se triști pe străzi, aproape ca niște roboți. De ce ne-am restrânge toată simțirea într-o singură persoană, când întregul univers este la picioarele noastre? Dacă am conștientiza că fiecare zi este o șansă de mult pierdută pentru unii și dorită cu atâta ardoare de către alții, fiecare secundă ar trece și mai frumos, și mai ușor. 

Până data viitoare, share if you dare!

……………………..

Ale