Sirop. Dulce. 

​Unii cred că impunem limite stricte între noi pentru că nu comunicăm îndeajuns, iar alții susțin că ne limităm singuri relațiile și fericirea pentru că nu ne iubim destul sau nu știm cum să facem asta.

Zi de zi avem de-a face cu oameni „mici” care ne vorbesc despre sentimente mari și uităm sa-i observăm pe „cei mai mari” de lângă noi, singurii capabili să ne învețe cum să simțim și cum să împărțim iubire. Copiii.

Regresăm pentru că mereu căutăm perfectul: excursia perfectă, job-ul perfect, prietenii perfecți, relația perfectă,  bărbatul perfect, femeia perfectă. Și greșim mai ales în ceea ce-i privește pe ultimii doi.

La un moment dat în viață, chiar dacă nu ți s-a spus, ai fost perfect în ochii cuiva. Ochii respectivi ar fi iertat orice greșeală și ar fi trecut peste orice pentru tine, pentru părțile tale bune, pentru calitățile pe care au ajuns să le iubească.

Dar ar fi rămas la fel de plini de dragoste dacă de la un anumit punct al vieții tale ai fi fost capabil să transmiți și să împarți în jurul tău doar răul din tine?

Iubim egoist doar partea din povestea cuiva care ne este nouă pe plac și ne încăpățânăm să credem că suntem capabili să simțim ceva atât de mare, uitând de propriile limitări.

La marginea iubirii noastre stă mereu fața omului atunci când este sigur, între patru pereți, cu mâinile la tâmple și ochii plânşi, răvășită de amarul paharului în care își îneacă propriul suflet. Cea adevărată. Cea de care fugim. Cea care ne sperie și cea pe care nu am vrea să o cunoaștem niciodată.

Am crescut cu idei greșite, învățați fiind să ne căutăm jumătatea, persoana potrivită, perfectă pentru noi, uitând să ne autoeducăm în observarea persoanei ale cărei defecte sunt asemănătoare defectelor noastre. Persoana imperfectă de a cărei față ascunsă ne-am putea îndrăgosti, cu a cărei întuneric din suflet ne-am putea împrieteni și peste care am putea să ne dorim să aducem puțină lumină.

Azi iubim frumosul, uitând că urâtul din noi creează artă.
Iubim tot ce vedem și ne este de înțeles, fugind de tot ceea ce nu putem cuprinde cu ochii minții.

Folosim „te iubesc”-ul ca pe o armă, spunându-l mult prea des și mult prea repede.

Fugim de cei care par de neînțeles și cădem după tot ceea ce arată bine la prima vedere.

Eu vreau să învăț să iubesc și haosul. Urâtul. Tristețea. Vreau să învăț să iubesc tot ceea ce nimeni nu poate iubi și tot ceea ce nimeni nu poate vedea. Vreau să cunosc întuneric, gerul din suflete și toamna târzie și tristă a gândurilor.

Vreau să învăț să iubesc ca un copil tot ceea ce lumea nu poate simți și tot ceea ce nu poate, din prea multă mândrie, să înțeleagă.

Și dacă nu o să reușesc sau poate nu o să înțeleg cum se face asta… învață-mă tu!

Mai. 23. ☺ 

…………….
Ale

Anunțuri

Iubire. Iubirea mea.

Love breaks my bones and I laugh. – Charles Bukowski

Cei mai mulți cred că unitatea de măsură a iubirii este bătaia inimii. Că intensitatea ei se apreciază în funcție de câte bătăi pe secundă îți poate cauza o strângere de mână sau o privire. Eu cred că se măsoară în dor. În secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani… de dor.

Unii nu cer fericirea deplină, ci doar un strop de bine, o rază din tot soarele care există. Alții cer doar mai puțină suferință, mai puțin gol, fără a dori nimic la schimb și fără a aștepta ca miracolul să se producă.

Astăzi vreau să scriu despre iubire – cel mai înălțător sentiment dintre toate cele care pot fi simțite și, în mod ironic, singurul capabil să îți rupă sufletul în cele mai mici bucățele.

N-o să vorbesc prea mult despre iubirea egoistă, cea pe care o simțim față de persoana lângă care ne dorim să fim, aceea pe care o transformăm inconștient în „ceva-ul nostru”, aceea care nu rămâne nici măcar un „cineva”. Ea este cea mai răspândită formă de a iubi și, de asemenea, cea mai simplă dintre toate.

Vreau să vorbesc despre iubirea adevărată, sursa de fericire, inspirația și liniștea pe care o simți…

… atunci când te trezești dimineața devreme și deschizi fereastra pentru a sta față în față cu aerul rece și proaspăt de iarnă, care te lovește direct în plămâni.

… atunci când nu ai nimic de făcut a doua zi și ai toate orele astea la dispoziția ta, putând să fugi unde vrei.

… atunci când termini o carte pe care ți-ai dorit atât de mult să o citești și pe care ai ținut-o cu atâta drag în mâini zile în șir.

… atunci când în toiul verii nopțile sunt mai scurte și călduroase iar zilele atât de lungi… destul de lungi pentru a face absolut tot ce îți propui la lumină naturală.

… atunci când îți vezi mama pentru prima dată după multe luni.

… atunci când te întâlnești întâmplător cu prieteni vechi, pe care nu i-ai mai văzut de ani buni și constați că sentimentele și prietenia sunt aceleași, fără nicio schimbare.

… atunci când mănânci prăjitura ta preferată cu afine.

… atunci când toamna îți pune la dispoziție în frunzele ei colorate sute de mii de semne de carte dintre care ai libertatea să alegi.

… atunci când afară miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar verdele crud te face să simți tinerețe și viață în fiecare parte de os pe care încă te sprijini.

… atunci când cineva poartă un parfum care îți aduce aminte de momente frumoase pe care le legi de acel miros.

… atunci când mănânci pâine proaspătă, caldă.

… atunci când primești un buchet de flori.

… atunci când cerul e senin și poți să privești spectacolul Perseidelor.

… atunci când simți bătaia unui vânt cald și liniștitor.

… atunci când jucătoarea ta preferată de tenis câștigă un turneu.

… atunci când cineva drag își aduce aminte de ziua ta și îți face o urare care îți înseninează toată ziua.

… atunci când afară e noapte și liniște.

… atunci când mănânci înghețată bubble gum cu marshmallows de la Betty Ice.

… atunci când ieși din sala de cinema cu ochii în lacrimi pentru că filmul a fost atât de bun încât te-a făcut să simți că faci parte din el pentru câteva minute.

… atunci când realizezi că toți cei dragi ție sunt liniștiți, sănătoși și fericiți.

… atunci când visezi persoanele de care ți-e atât de dor și pe care nu le mai poți vedea în viața reală.

… atunci când ai tot timpul din lume să faci ce îți dorești, știind că a doua zi nu este una în care trebuie să mergi la muncă.

… atunci când un străin îți zâmbește pe stradă, din pură întâmplare.

… atunci când un copil îți spune că te iubește.

… atunci când adormi auzind greierii cântând și insectele zumzăind în iarbă.

… atunci când sora ta obține o reușită pe care și-a dorit-o foarte mult.

… atunci când cineva se bucură de cadoul pe care l-ai cumpărat.

… atunci când auzi oameni râzând în hohote.

… atunci când cineva te strânge în brațe de dor.

… atunci când oamenii din jurul tău dansează.

… atunci când melodia ta preferată se aude, din senin, la radio.

În fiecare zi mă bucur că am șansa asta, de a avea atâția „atunci”. În prea multe colțuri de pe pământ, lumea se îneacă într-o mare de sânge și de ură. Peste tot există oameni care populează orașele, plimbându-se triști pe străzi, aproape ca niște roboți. De ce ne-am restrânge toată simțirea într-o singură persoană, când întregul univers este la picioarele noastre? Dacă am conștientiza că fiecare zi este o șansă de mult pierdută pentru unii și dorită cu atâta ardoare de către alții, fiecare secundă ar trece și mai frumos, și mai ușor. 

Până data viitoare, share if you dare!

……………………..

Ale