Părerea mea despre prima iubire. Și nu-i deloc una siropoasă și romantică.

Dintre toate persoanele din lume, pentru existența unui corespondent în realitate a primei iubiri pe care o vedem în filme, eu m-aș bucura cel mai mult! Nu cred în sentimentul sirop dulce și cu fluturași pe care îl căutăm ca femei, dar nici în prima și singura iubire din viață a bărbaților. Lucrurile sunt mult mai simple dacă este să privim obieciv și dintr-un punct realist problema.

Hai să ne facem înțeleși de la început: deși vorbesc la general (în general), aici o să mă refer mai mult la mine. La cum văd eu lucrurile. La cum am ajuns în punctul ăsta al vieții mele și la imaginea pe care o are o femeie de 25 de ani cu privire la fanteziile astea.

Multe dintre femei cunosc în adolescență persoana pe care o vor cataloga ca fiind „prima iubire”. Știți, băiatul lângă care crești, tânărul cu care te muți împreună la facultate, primul care îți promite că te va lua de nevastă, primul cu care împarți tot? De multe ori prima relație se întinde pe o perioadă destul de lungă de timp (la mine au fost 6 ani). În anii ăștia crești, înveți să accepți defecte, să-i fii alături celui de lângă tine în momentele bune, în cele rele, înveți să-ți coordonezi întregul timp în funcție de timpul celui care încearcă la rândul lui să facă la fel pentru tine. În linii mari, prima iubire este cea care te învață să construiești o relație cu o persoană cu care te obișnuiești să vorbești despre orice îți trece prin cap.

De prima iubire legi cele mai frumoase amintiri din viața ta de până la un moment dat, legi lucrurile pe care le-ai făcut prima dată pentru și cu persoana respectivă, legi gelozia copilărească, dar și cea mai cumplită despărțire (asta dacă ai ghinionul să fii printre cele care nu au noroc din prima la un Făt-Frumos, cum sunt eu). De fapt, cred că ăsta este momentul care cataloghează sentimentele astea pentru cineva ca fiind „prima iubire” – aia care nu se uită niciodată: despărțirea. Despărțirea aia care s-a simțit până în măduva oaselor.

Singurul lucru care face prima iubire de neuitat este tristețea și drama cu care se termină. Pentru că ai de ales pentru prima dată în viață calea cea mai bună pentru tine – aia de a pune punct și de a merge mai departe singură, fără persoana cu care te-ai obișnuit să trăiești fiecare moment din viața ta.

La mine prima iubire s-a terminat cu dramă. S-a tot terminat, de fapt, o perioadă bună de timp după ce am pus punctul noi între noi. S-a lăsat cu multe kilograme mai puțin, lacrimi, durere. Rescriu „dramă”. Multă dramă. Unde mai pui și faptul că, pe atunci, credeam și eu la fel ca mult prea multe persoane din jurul meu că iubirea asta nu o să se uite sau nu o să scadă din intensitate niciodată.

Am stat și am întors problema pe toate părțile. Mi-am pus multe întrebări și am căutat răspunsurile în toate persoanele pe care într-un fel sau altul le-am întâlnit. Și am ajuns la următoarea concluzie: prima mea iubire a fost mai mult o imagine a relației pe care o aveam, imagine care s-a dovedit a fi mult prea departe de realitate.

La 20 de ani îți pui fără nicio reținere toată încrederea și speranța în mâinile unei persoane care de cele mai multe ori nu știe ce să facă cu ele. Uneori pui totul la bătaie ca femeie. Alteori se întâmplă să dai tot, fiind bărbat. Ideea este că la prima iubire, deși creștem împreună, unul crește mai repede și vrea mai mult, altul crește mai încet, dar oferă mai mult. Niciodată nu există un echilibru.

În relațiile cu „prima iubire” în care există echilibrul despre care am vorbit mai sus, finalul nu este la fel de dramatic și de urât. Aici, cumva, conștientizezi pe drum că se apropie momentul în care trebuie să pui punct și să cauți persoana care ți se potrivește cu adevărat. Cred cu tărie că este singurul caz în care foștii chiar pot rămâne prieteni fără să mai implice și alte sentimente în noul statut.

„Prima iubire” nu se uită niciodată! Sinceră să fiu, m-am săturat de persoanele care susțin asta din toate puterile. M-am săturat și de mine, la un moment dat, pentru că mă număram printre ele. Adevărul? Cauți să te întorci la așa-zisa „primă iubire” când ai momente de slăbiciune, când ai nevoie de un „te iubesc!” care ți se pare cel mai sincer, în momentele în care ești singur/ă sau dezamăgită de persoana nouă din viața ta care îți place și care nu îți oferă lucrurile pe care tu le aștepți. Persoana nouă cu care nu mai ai aceeași răbdare și crezi că, de data asta, nici timpul nu pare a-ți mai fi prieten pentru a o putea cuceri.

Cauți să te întorci la „prima iubire” când ți-e dor de persoana care erai și de siguranța pe care o aveai în perioada relației respective. De fapt, dacă stai să te gândești, îți lipsesc mai mult siguranța și persoana care erai tu într-o anumită perioadă a vieții tale decât persoana cu care o împărțeai.

Știu că există și căsătorii reușite care se trag din relația cu „prima iubire”, dar de cele mai multe ori, cineva trebuie să te ajute să crești, să te învețe să greșești, să te accepți și să iubești pentru persoana pe care o vei întâlni la momentul potrivit din viața ta, persoana cu adevărat „prima” pentru tine.

Sunt de acord că nu poți compara sentimentele de care ești capabil la 25-30 de ani, cu nebuniile pe care le-ai fi făcut la 16-20, dar hai să privim lucrurile din prezent înspre trecut: nu mai ai nevoie să te ascunzi ca să poți să faci anumite lucruri. La 20 de ani îți iubești propria nebunie și propriile sentimente mai mult decât iubești persoana de lângă tine. De la un punct începi să te îndrăgostești mai puțin de trăirile pe care le ai și mai mult de persoana care ți le oferă. Asta, bineînțeles, dacă ai norocul să cunoști persoana potrivită. Și lucrul ăsta îl înveți în mult prea multe cazuri după ce te detașezi de tot ceea ce credeai că este iubirea aia adevărată, prima și singura.

De „prima iubire” te desparți și te împaci mai mult din obișnuință decât pentru că ai simți ceva cu adevărat. Te împaci de teamă că ai pierde în fața alteia persoana care crezi că e a ta, care te cunoaște cel mai bine, care știe tot și cu ale cărei metode de a te liniști în momentele grele te-ai obișnuit.

Când simți nevoia să pui punct prima dată, înseamnă că ceva scârțâie și că trebuie să ieși din zona asta de confort ca să poți să crești un pic singură, așteptând persoana care poate scoate tot ce-i mai bun din tine. Și chestia asta se dovedește a fi valabilă indiferent de a câta relație vorbim. Nu dai nimănui o lecție punând punct și întorcându-te, încercând a mia oară să faci ca totul să fie ca la carte. Nu reînnoiești nimic pe plan sentimental dacă pleci, ești cu altcineva și revii la aceeași zonă confortabilă în care crezi că te potrivești.

Eu m-am întors de două ori. Dar de la ultima dată, am încercat în mod constant să mă întorc la mine. La persoana aia care mai poate avea încredere orbește în cineva. Și nu la persoana cu care am fost.

La 25 de ani îmi amintesc deseori de „prima iubire”. „Prima mea iubire” sunt eu, cea din relația aia pe care am crezut-o mult timp cea mai importantă din viața mea. Azi, o văd ca fiind legătura care m-a dat de pământ cel mai tare, care m-a trezit la realitate și care mi-a arătat exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit să îmi arate: cum să nu iubesc un om. 

Ce nu se uită niciodată? Cum te simțeai tu în vremea aia, cum vedeai tu lucrurile. Și este o simplă conjunctură prezența unei alte persoane în amintirile astea. Cum spunea Paler, singurele amintiri care sunt bune sunt cele care te ajută să trăiești în prezent. Și după o despărțire, se întâmplă un mecanism ciudat: uiți tot răul și îți rămân în minte doar momentele frumoase. Din cauza asta ne mințim că încă nu am uitat.

La vârsta asta, pentru mine contează mai mult prima persoană cu care mi-aș fi dorit să rămân nelimitat, prima persoană cu care mi-am imaginat că o să împart o casă care să aibă grădină cu flori și un hamac în care să citesc. Prima persoană de la care mi-am dorit mai mult și de la care am avut așteptări mult prea mari și mult prea repede. Nu știu cât de mult contează „prima iubire” cu deciziile ei idioate și imature în fața unei relații pe care ți-o asumi în mod matur și cât de mult contează iubitul tău din liceu în fața persoanei pe care ai alege-o în mod conștient din prietenie, respect și nevoia de a fi singura cu care să împarți tot. 

Am lăsat mai pe final problema taberelor cu cine iubește o singură dată în viață. Bărbații se mint crezând că femeile iubesc de fiecare dată cu aceeași pasiune, iar femeile se mint crezând că dacă au fost prima iubire în viața unui bărbat, niciuna nu-i poate face cunoscute sentimente mai mărețe. Adevărul? Greșim, indiferent din perspectiva cărei tabere privim lucrurile.

Orice persoană, femeie sau bărbat, are nevoie de cineva cu care să poată crește, indiferent din ce punct de vedere. Femeie sau bărbat, pentru oricare dintre noi există undeva o persoană care te va face să lupți mai mult decât ai făcut-o vreodată, să respecți mai mult decât crezi că ești capabil ca om, să ai încredere orbește și să îți dorești să-ți fie alături nu neapărat din iubirea nebună din tinerețe, ci pentru liniștea pe care te poate face să o simți.

Iubirile nimănui nu se uită, pentru că avem memorie, avem amintiri și creierul nostru este capabil să stocheze toate experiențele care ne ajută să luăm decizii în viitor.

Creierul nu uită, dar inima… inima este mereu pregătită să bată mult mai tare și mult mai repede pentru o nouă iubire. Și da, dacă o iei așa, cea mai importantă nu-i chiar prima, nu? – este ultima. 

 

 

 

Dacă ai un iubit/iubită „blocată” undeva pe drum, explică-i toate astea. Și nu o lăsa, mai ales dacă ești bărbat, să se întoarcă în locul din care știa că trebuie să plece. Dacă vorbim despre un el „blocat”, invită-l să se întoarcă la „prima iubire”. Bărbații au partea aia care îi îndeamnă la automutilare mult mai dezvoltată decât la noi, la femei. Iar tu nu ai niciun motiv să tragi după tine în prezent un om care își va da seama că ai dreptate exact în momentul în care ai fi tu cea la care ar fi sigur că simte nevoia să se întoarcă.

 

 

Îndependent de cele scrise, undeva în sufletul meu licărește ceva romantic care are convingerea că în toată lumea asta, cineva caută o persoană exact cum ești tu în toate cele pe care le cunoaște. Cândva vă veți găsi. Poate la 23, 25, 28, 30, 40, 45, 60, 80… important este să vă recunoașteți și oricare ar fi consecințele, să vă dați o șansă!

 

………………………………..

Ale 

Dor de Crăciun…

De Crăciun, mor de dor!

Mi-e dor de copilărie, de sentimentele pe care le aveam în ajun, de familia mare și de gălăgia care era atunci în casă.

Mi-e dor de prietenii mei, care erau toți în același loc, în același orăşel liniștit, împodobit modest de sărbătoare.

Mi-e dor de zăpada care îmi era până la genunchi, de oamenii de zăpadă din părculeţ, de copiii care se dădeau pe derdeluș și de bradul de Crăciun pe care îl împodobeam în curte.

Mi-e dor să îl aștept pe Moș Crăciun, convinsă că există, să adorm cu greu gândindu-mă la ce voi găsi sub brad a doua zi.

Mi-e dor de mirosul de rășină, de bomboanele cu jeleu care nu mi-au plăcut niciodată și mi-e dor să găsesc pe covor țepi de la brad.

Mi-e dor de colindători, de colindele pe care le punea tata la casetofon, de caseta cu „Poveștile bunicilor” pe care o ascultam de fiecare dată de Crăciun și de „Fetița cu chibrituri”.

Mi-e dor să ies afară cu buzunarele pline de bomboane de pom și să fac schimb cu prietenii mei în fața blocului.

Mi-e dor să merg acasă plină de zăpadă, înghețată la picioare, iar mama să-mi scuture hainele cu o mănușă pe casa scării.

Mi-e dor de mirosul de mâncare din curte, de brazii împodobiți care se vedeau prin geamuri, de beculeţele de pe balcon și de Moș Crăciun care urca în fiecare an, pe scară, la noi în cameră.

Mi-e dor de toate. Și de toți. Mai ales de toți cei pe care nu i-am mai văzut și cu care sărbătoresc, sufletește, în fiecare an. De toto, de Lucian… dar anul ăsta, cel mai dor îmi e de tata… tata, care iubea Crăciunul mai mult decât îl iubește orice copil de pe pământ. Și va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că tot de anul ăsta, mi-e dor și îmi va fi dor mereu și de Alex.

Ciudat. Când eram copil, mă grăbeam să cresc și parcă nu mai trecea timpul. Atunci, muream de nerăbdare să fiu mare. Acum, mor de dor să mai fiu copil.

Pentru Crăciun și pentru anul care vine, nu vreau nimic altceva decât sănătate pentru toți cei pe care îi iubesc și toți cei mai dragi ai lor. Și o pijama cu unicorni pentru Mălina. Și muuuuultă zăpadă pentru cel care m-a făcut să iubesc iarna. Și… poate pentru mine câteva cărți noi.

Sper că nu cer prea mult, pentru că în anul care vine nu vreau să mai pierd pe nimeni. Mi-e destul cât mor de dor.

Crăciun fericit, cu miros de mandarine și de prăjitură cu măr tuturor!

Până data viitoare, share if you dare!

[P.S. Mulți pupici și multe îmbrățișări celor care m-au citit de fiecare dată și celor care m-au încurajat toată perioada asta să scriu. Vă iubesc pe toți, pe fiecare în parte.]

………………………….
Ale

Lumea mea, din cerc în cerc

Nu știu dacă cineva care iubește poezia n-a citit măcar un poem scris de Charles Bukowski. Dacă încă mai există, aș vrea să pornesc azi de la The Crunch (zdrobirea) – una dintre preferatele mele.

too much too little/too fat/too thin/or nobody. laughter or/tears /haters/lovers /strangers with faces like/the backs of/thumb tacks/armies running through/streets of blood/waving winebottles/bayoneting and fucking/virgins. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau… un nimeni. Râset sau lacrimi, mânioși, iubiți, necunoscuți cu fețe de piuneze, armate alergând pe străzi pline de sânge, fluturând sticlele de vin, tăind și violând virgine.)

an old guy in a cheap room/with a photograph of M. Monroe. (Un bătrân într-o cameră sărăcăcioasă cu o fotografie a lui Marilyn Monroe)

there is a loneliness in this world so great/that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock /people so tired/mutilated/either by love or no love. (Singurătatea din această lume este atât de puternică încât o poți vedea până și în mișcarea înceată a acelor de ceas. Oameni atât de obosiți, mutilați, fie de dragoste sau de lipsa ei.)

people just are not good to each other/one on one./the rich are not good to the rich/the poor are not good to the poor. (Oamenii pur și simplu nu sunt buni unii cu alții, de la o persoană la alta. Bogații nu sunt buni cu bogații iar cei săraci nu sunt buni cu cei săraci.)

we are afraid. (Ne este frică!)

our educational system tells us/that we can all be/big-ass winners /it hasn’t told us/about the gutters/or the suicides. /or the terror of one person/aching in one place/alone/untouched/unspoken to /watering a plant. (Sistemul educațional ne spune că putem cu toții să ajungem oameni de succes, nu ne-a spus despre jgheaburi sau sinucideri. Sau despre teroarea pe care o simte o persoană trăind singură, neatinsă, căreia nu-i vorbește nimeni, udând o plantă.)

people are not good to each other./people are not good to each other./people are not good to each other. (Oamenii nu sunt buni unii cu alții.)

I suppose they never will be./I don’t ask them to be. /but sometimes I think about it. /the beads will swing/the clouds will cloud/and the killer will behead the child/like taking a bite out of an ice cream cone. (Presupun că niciodată nu vor fi. Nu le cer să fie. Dar uneori mă gândesc la asta. Mărgelele se vor clătina, cerul se va întuneca, iar ucigașul va decapita copilul ca și cum ar mușca dintr-un cornet cu înghețată.)

too much/too little /too fat/too thin/or nobody /more haters than lovers. people are not good to each other./perhaps if they were/our deaths would not be so sad. (Prea mult, prea puțin, prea gras, prea slab sau un nimeni. Mai mulți sunt cei care te urăsc decât cei care te iubesc. Oamenii nu sunt buni unii cu alții. Poate dacă s-ar întâmpla asta, morțile noastre nu ar mai fi atât de triste.)

meanwhile I look at young girls/stems/flowers of chance. /there must be a way. /surely there must be a way that we have not yet/though of. /who put this brain inside of me? it cries/it demands/it says that there is a chance. it will not say/”no.”(Între timp privesc tinerele fete: tulpini, flori de speranță. Trebuie să existe o cale. Cu siguranță trebuie să existe o cale la care încă nu ne-am gândit. Cine mi-a pus creierul ăsta în cap? Plânge, cere, spune că există o șansă. El nu va spune „nu”.)

 

Lumea noastră stă atârnată pe un fir de ață extem de subțire și tot ceea ce gravitează în jurul nostru este fundamentat pe diferențe. Politica, religia, orientarea sexuală, culoarea pielii, educația – construiesc în jurul nostru un zid imens, transformându-ne pe fiecare într-o Ana a lui Manole. Zidiți de vii de școli și de modelul social promovat de mass-media, continuăm să ne învârtim într-un cerc al cărui singur punct cunoscut și râvnit este centrul. O-ul de la geometrie.

Cu O-ul este o întreagă poveste. Înconjurându-l și aflându-ne constant pe circumferință, putem să realizăm cu usurință că nu putem atinge centrul decât construind razele invers, de la noi către el, sau diametre din punctul nostru către punctul opus. Punctul opus cercului nostru deseori se dovedește a fi punctul unui alt „eu”, care înconjoară singur propriul cerc și visează, de asemenea, să atingă un alt centru – centrul său.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă fiecare dintre noi am realiza că ne rotim geometric, în cercuri diferite, tangente, suprapuse, fiecare punct în care ne aflăm putând fi împărțit cu cel puțin o persoană prinsă în amețeala propriului ei cerc!

Dacă am reuși să ne detașăm de lucrurile care par să ne despartă și dacă am învăța să iubim și diferențele, nu întreaga lume ar fi mai bună, ci universul individual al fiecăruia.

Cerul este deasupra tuturor. Pentru toți plouă, așa cum pentru toți strălucește și soarele. Apa și aerul nu sunt doar pentru unii, ci pentru fiecare dintre noi. Poți să inspiri cât te țin plămânii și să îți alimentezi cu apă până și ultima celulă din organism.

Cum ar fi ca într-o zi, toate cuvintele care încadrează un om într-o anumită categorie să dispară? Cum ar fi să nu existe individualitatea dusă la extrem și să predomine spiritul colectivității și al susținerii reciproce?

Oamenii schimbă măști nu pentru a disimula realitatea, ci pentru a ascunde nevoile, durerile, poate chiar fericirea – de ochiul critic al celor cu care se intersectează. Ascund poveștile care i-au format și care i-au crescut pentru a nu fi catalogați într-un anumit fel sau respinși pentru că ar părea că nu se potrivesc realității pe care o trăim.

Azi am ajuns în punctul în care ne ferim să facem complimente, să apreciem frumusețea cicatricelor și alergăm constant după perfecțiune. Vorbim de ambalajul care vinde atât de bine și deghizează atât de frumos un conținut.

Singuri am alimentat depresiile și am făcut ca boala asta să fie în topul celor mai răspândite în prezent, preconizându-se că va ocupa detașat primul loc până în 2020 dintre cauzele generatoare de dizabilitate. Potrivit OMS, aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele din întreaga lume se luptă cu depresia, aceasta putând ajunge la suicid.

Dacă ne gândim că anual, 1 milion de persoane se sinucid și o mare parte dintre acestea suferă de depresie, ar trebui să le simțim pe toate apăsându-ne pe umeri. În plus, pentru fiecare persoană din acest milion, alte 20 comit tentative de suicid anual pretutindeni.

Și nu ne costă nimic să zâmbim mai mult, să îmbrățișăm mai mult sau pur și simplu să învățăm să fim mai indulgenți și mai permisivi unii cu ceilalți.

Ne este în natură să ne pierdem în detalii lipsite de importanță, distanțându-ne de general, de singura lege nescrisă care ar trebui să domine întregul sistem de legislații al lumii: iubirea necondiționată.

Aș vrea ca acasă și în școli să se predea toleranța și acceptarea faptului că diferențele sunt frumoase și ar trebui să unească, nu să dezbine.

Fiecare cerc are o poveste, vă amintiți? Și nu stă în mințile noastre a judeca direcția în care se învârte fiecare. Chiar dacă îi privim din sens opus, avem toate șansele din lume să ne intersectăm în același punct la un moment dat.

Evoluăm extrem de repede și în goana după cele mai noi gadgeturi uităm să prețuim cu adevărat fiecare gură de aer care ne intră în plămâni fără să simțim nicio durere și fără să facem niciun efort. Mai mult decât atât, ne considerăm evoluați și atât de departe de societățile antice, cu toate că am eliminat definitiv importanța de a ne îndrepta cu toții spre același centru, transformându-ne în raze care țâșnesc în direcții diferite din aceeași origine.

Apropiindu-mă de încheiere, nu pot să nu scriu despre Kaurna. În Australia, această populație de aborigeni din sud dau o lecție de viață lumii întregi. În limba Kaurna nu există cuvintele „te rog” și „mlțumesc”. De ce? Pentru că cei care fac parte din această colectivitate împart fără „te rog” și fără să aștepte „mulțumesc”, find atât de normal și natural să facă aceste lucruri. Noi, toți ceilalți, trebuie uneori să implorăm, să rugăm în genunchi sau să rămânem datori în semn de mulțumire.

Zilele trecute am vizionat filmul Human al lui Yann Arthus-Bertrand, care reprezintă o colecție de povești din întreaga lume care ne fac să ne oprim puțin în loc și să ne gândim mai mult la propria noastră viață. M-am îndrăgostit pe rând de fiecare poveste și de fiecare om care a făcut un pas înainte și a îndrăznit să împartă a mia parte din experiența lui de viață cu noi – lumea. Unii vorbesc despre fericire, alții despre tristețe, violență, pierdere sau disperare. Dar toți se întâlnesc în același loc, fiind capabili să simtă empatie unii față de ceilalți. Human m-a făcut să înțeleg că nimic din lumea asta, în afară de propria noastră conștiință, nu ne poate ridica din hăul de ură în care respirăm zi de zi.

Religia tuturor trebuie să fie toleranța iar politica ar trebui să fie compasiunea și iubirea față de tot ce încă mai avem întreg printre noi.

Îmi doresc să se răspândească Karuna în toată lumea, să colonizeze și să schimbe, să crească președinți și conducători de culte religioase, profesori și docotori, avocați și artiști. Vreau ca lumea să schimbe sensul cercurilor geometrice și să fie capabilă să revoluționeze toate calculele prin implementarea unor centre de cercuri noi, care să nu mai reprezinte originea fiecăruia și care să nu se mai afle la distanțe egale de fiecare punct de pe circumferință. Să fie un punct oarecare în interiorul fiecăruia, mobil și apt de a suferi transformări, rezistent la factori fizici și chimici dar și la sentimente și opinii din exterior.

Dacă nu ar exista „te rog” și „mulțumesc”, normalitatea lumii în care trăim ar putea fi, într-adevăr, readusă în centrul fiecărui cerc în care ne învârtim.

Împreună… Nimic nu pare prea greu când cineva e acolo să îți înconjoare cu brațele genunchii pentru a nu-i lovi, în cădere, de pământ.

Până data viitoare, share if you dare!

………………………..

Alexandra

 

 

 

 

 

„Pentru totdeauna”- Lucian și Alex

Oare de ce nu stăm mai mult să ne gândim la ce există dincolo de stele? Dincolo de puținul univers care ni se deschide în fața ochilor. Dincolo de nori, dincolo de albastru. Dincolo de linia de care trec și unde își găsesc loc toată dragostea și toată liniștea lumii.

Undeva, timpul sigur nu există și cineva sigur așteaptă în tăcere, primind de aici de jos tot ceea ce contează pentru suflet: iubire. Când te desparți de lumesc, îmbrățișezi cerescul. Și știu că poți să simți. Știu că sufletele rămân într-o conexiune permanentă cu tot ceea ce lasă jos aici.

Singurul lucru cert din toată lumea asta este moartea. Nimic altceva. Moartea despre care ne temem să vorbim în speranța că așa vom fi feriți de prezența ei în viața noastră. Ea are întotdeauna obiceiul de a-și face simțită prezența brusc, pe neașteptate, secerând vieți de care sperai să nu te desparți niciodată.

De ceva vreme, toate poveștile încep cu „acum 3 ani…” sau mai mulți, oricum niciodată mai puțini de 3.

Acum 3 ani se termina dramatic cea mai plină și mai frumoasă vară pe care am avut-o vreodată. Un accident avea să schimbe viața tuturor. Tot ceea ce era odată complet și frumos conturat acum arată ca o vază de cristal căreia îi lipsesc cioburi exact de la bază.

Adevărata dramă a vieții nu este moartea în sine, ci faptul că după ce ea se întâmplă, ceea ce te caracterizează cu adevărat nu mai este ziua ta de naștere, pe care nu o mai poți sărbători, ci ziua în care toți ți-au fost alături pentru ultima dată. Pentru cei mai mulți, data asta e 9 septembrie sau 29 august. Pentru cei care au fost acolo e 6 septembrie. Pentru restul… e ultima dată când ați vorbit, ultima dată când v-ați salutat, ultima dată când v-ați îmbrățisat sau alte ultime dăți.

Dacă vorbim despre oameni peste care trebuie să dai neapărat cel puțin o dată în viață, cu siguranță primii care îmi vin în minte sunt doi.

Aș dori tuturor să aibă norocul să cunoască un Lucian exact cum era Lucian al nostru. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt care să-l descrie, „fericire” ar fi cel mai potrivit. Omul care râde mereu molipsitor, cel care poate de fiecare dată să îți însenineze ziua fără să aibă nevoie de vreun cuvânt. Fiind prea dureros să spun „era”, cred și astăzi că este cel care prin viața scurtă pe care a avut-o, a schimbat-o pe a mea definitiv.

În cei 21 de ani a schimbat viața multor persoane, fiind primul care pleacă dintre noi, primul care ne învață ce este cu adevărat distanța, paralela dintre două lumi. Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri ultima țigară, ultima privire, ultimele minute, sunetele de aparat, mirosul de spital și mâna care era atât de rece. Și îmi mai aduc aminte că în 6 spre 7 septembrie 2013 l-am văzut pentru prima dată pe tati cu lacrimi în ochi. Era vorba despre „Micuțu” și despre toți ceilalți care au fost lângă el în ultimele minute în care a fost conștient.

Prima iubire se uită, dar niciodată nu o să uiți persoana cu care ai sărit în toate bălțile în drum spre casă, persoana care a împărțit cu tine toate prăjiturile de Crăciun, cea cu care ai stat nopți în șir până a doua zi dimineața la povești în fața blocului pe bancă, cea cu care îndurai toată iarna frig numai să nu stai în casă, cu care dansai oricând și râdeai mereu. Dezamăgirile se uită, dar persoana cu care puteai să vorbești despre ele și singura cu care ai fost cel mai sincer din toată viața ta – ea nu se uită niciodată!

Facem atâta dramă din orice dezamăgire, din orice iubire pierdută, dar nu realizăm deloc cât de fericiți ar trebui să fim că încă avem prietenul cu care să povestim, cel căruia îi putem spune tot ceea ce ne doare și cel care are, de multe ori, cel mai mare potențial să ne ridice de la pământ.

Acum 3 ani nu mă gândeam atât de des la toată lumea în care încă am rămas, la tot răul care se întâmplă și la câtă iubire pierdem fiind prea ocupați să construim un viitor a cărui singură certitudine este că stă sub un mare semn de întrebare, probabilitatea ca azi să fie cel mai îndepărtat viitor la care ai fi putut ajunge vreodată fiind una atât de crescută.

Știu că în viața fiecăruia există câte un Alex, fiind un nume atât de comun, dar cu siguranță nu în viața tutror există un Alex ca al nostru. Un Alex care să poată să spargă toată liniștea și plictiseala de fiecare dată. Un Alex care să fie în același timp unul singur și atât de diferit, atât de greu de citit și de ușor de judecat pentru cei care nu-l cunoșteau cu adevărat.

De prea multe ori întreaga viață înseamnă doar 26 de ani însă de prea puține este de ajuns ca să spui că un om le-a trăit și a trecut prin toate. Dincolo de orice alegea să afișeze exista întotdeauna ceva mai mult. Era bun, atât de bun cum doar un copil ar putea să fie. Suferea pentru orice nedreptate și deși era atât de greu de observat, îl afecta tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.

Pentru mine, Alex va fi mereu cel care chiar a trăit. El chiar râdea, chiar plângea, chiar se enerva. Nu era nimic superficial, făcut la voia întâmplării. A rămas cel cu care am planificat toată vara o poveste în fața blocului și care a rămas așa, la stadiul ăsta, pentru totdeauna.

Mi-e greu să accept că oamenii leagă întreaga viață a unui om, absolut tot ce a realizat și toată fericirea pe care o împărțea tuturor apropiaților de un eveniment atât de nefericit și de tragic. Fiecare avem o istorie pe care nu o va cunoaște nimeni niciodată. Mai mult decât atât, cu toții lăsăm urme în viețile tuturor celor pe care îi lăsăm în urmă. Când vom vorbi și despre 29 august 2016 folosind „acum n ani”, la suprafață vor rămâne doar iubirea și aprecierea tuturor celor care au avut marea șansă de a cunoaște pe cineva atât de prezent și de înfipt în realitatea noastră.

În mult prea multe cazuri conștientizăm abia după ce pierdem o prezență dintre noi cât era ea de importantă, de frumoasă și câtă bucurie putea să ne aducă. Deseori uităm să ne gândim că până și tinerii pot să dispară dintre noi, surprinzându-ne cu sufletele prea puțin pregătite pentru atâta durere. Uităm să trăim clipa cu adevărat, să ne bucurăm cât încă suntem o gașcă mare, să ne gândim la faptul că zi de zi ne apropiem de momentul în care rând pe rând, vom mai pierde câte unul dintre noi.

Niciodată nu o să încetez să mă gândesc cum ar fi fost dacă Lucian și Alex ar fi rămas aici cu noi. Cu fiecare zi care trece amintirile devin tot mai vii și încet-încet iau locul prezenței lor fizice, făcând ca tot ceea ce s-a întâmplat să nu te părăsească niciodată. Nu poți să uiți râsul unui om, lumina lui și felul în care te făcea să te simți fiind prezent lângă tine.

Pentru mine și pentru atât de mulți, Lucian și Alex sunt cei care mereu vor lipsi, părțile care vor rămâne întotdeauna goale. Sunt părțile noastre din universul de dincolo de stele. În fiecare zi ceva e și despre ei.

Noi am rămas mai mulți aici, acum ei sunt dincolo, în același loc în care îmi doresc ca râsul lor colorat să răsune împreună pentru noi și pentru tot ce au lăsat în urmă.

Nu știu dacă oamenii se transformă în îngeri după ce mor. Tot ce știu este că au avut aripi pe pământ și că semănau aici, printre noi, cu unii. Nimeni nu a rămas iubindu-le amintirea, ci iubindu-le sufletele și viața. Acum și așa, chiar dacă nu mai sunt, cu siguranță au devenit nemuritori.

………………………

Ale