Război în(tre) noi

A nu iubi viața este cea mai mare crimă. Și cine sunt responsabili de această crimă? 

Toți cei care n-au gustul aparențelor și separă lumea în esențe și fenomene. Aceștia iubesc marea, dar nu-i iubesc valurile; 

Toți cei care nu trăiesc aparențele ca esențe absolute. Acestora lumea le începe dincolo de o floare, de un zâmbet, de un sărut. 

Toți cei care în individuație nu văd o realitate autonomă, ci ondulațiile unei substanțe inaccesibile. Aceștia nu iubesc viața, fiindcă moartea unei ființe nu este o pierdere în ființă. 

Cine nu iubește viața deschide sub el un gol pe care nu-l poate umple cu nimic. Că viața n-ar fi demnă de a fi iubită? Dar iubirea ce o păstrăm vieții este cu atât mai sublimă cu cât noi nu putem ști dacă viața este demnă sau nu de a fi iubită. Orb să fii în lume: nu se poate să nu îi tragi cu ochiul vieții. – Ce păcat că viața nu este un înger, ca s-o ador, sau un monstru ca s-o urăsc! 

Emil Cioran, Cartea amăgirilor – 1936

Într-o lume în care tehnologia evoluează mult mai repede decât suntem noi pregătiți să-i acceptăm ultimele inovații, nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu mai poate fi împărțit sau catalogat în a fi alb sau negru.

Ne învârtim, respirăm, iubim și încercăm să supraviețuim într-o lume cu nuanțe de gri. Avem ca ajutor doar lumina și umbrele, care uneori conturează o nuanță mai deschisă sau mai închisă.

Trăim într-o lume fără limite din prea multe puncte de vedere și cunoaștem tot mai mult evoluția lucrurilor care în loc să construiască poduri între noi, sapă văi cât mai adânci și cât mai puțin capabile de a susține o punte, fie ea cât de mică.

Ne-am câștigat cu greu libertatea de exprimare, egalitatea între sexe, dreptul de a ne alege singuri drumul în viață și, cu toate astea, încă nu le înțelegem valoarea și încă nu știm cum putem să le folosim mai mult ca scut și nu ca arme împotriva celorlalți. 

Azi, fiecare luptă să fie liber, să aibă succes, confort, iubire, siguranță – fără să privească în stânga sau în dreapta sa.

Egoismul este regula care te duce spre succes și singurul lucru care contează este că tu, ca individ, ai dreptul de a fi liber, de a spune exact ceea ce vrei și de a călca peste orice și oricine.

Cei mai mulți dintre noi, oameni cu care avem zilnic de a face se încadrează în una dintre următoarele categorii:

1.Cei care cred că „e dreptul meu să spun ce vreau și când vreau”. 

După mine, cei mai periculoși. Ei sunt oamenii care nu au simțul colectiv. Oamenii care spun orice, indiferent de cât de jignitor sau cât de dureros ar fi pentru cei din jur, sau pentru cei la care se referă.

Îmi place să cred că undeva, dincolo de stratul de războinic și de aprător al libertății de exprimare pe care îl ai, te poți gândi că pe lângă toate drepturile tale, ai obligația de a nu da în cei din jur în mod gratuit, de a nu judeca ceva ce nu cunoști pe propria piele și de a nu emite concluzii în funcție de ceea ce urăști sau iubești, respecți sau blamezi, pentru că nu există în lumea asta un cod identic de principii pe care să le respectăm cu toții.

În ultima perioadă mă deranjează extrem de mult taberele formate pentru a fi pro sau contra a ceea ce trebuie să însemne „familia”.

Mă deranjează multele voci care susțin că așa este normal, că așa este biblic, etic sau moral. Unde, în tot griul ăsta, te regăsești tu, ca să pui punctul pe i?

Pentru mine, familia este un grup de persoane în mijlocul căruia te simți apreciat, iubit, susținut. Un grup mai mare sau mai mic de persoane care te iubesc necondiționat, indiferent de orientarea ta sexuală, religia pe care o ai sau pe care vrei să o alegi mai târziu, alegerile bune sau rele pe care le-ai făcut. Familia ar trebui să fie buncărul în care să te refugiezi atunci când lumea te judecă, te răstignește sau caută să îți taie aripile.

Pentru prea mulți dintre noi familia înseamnă mama, tata, surori sau frați. Pentru alții, familia înseamnă un câine, un prieten, o mătușă. Pentru la fel de mulți, familia nu are o imagine sau o formă clară – nu înseamnă nimic.

Suntem prea ocupați, noi, cei care avem familii, să susținem familia primordială, căsătoriile dintre bărbați și femei, dar uităm să ne gândim la copiii abandonați de mamele care ar fi trebui să îi protejeze, de tații care ar fi trebuit să își asume responsabilitatea creșterii lor ca niște bărbați și-i lovim pe cei care le pot da o șansă la a cunoaște sentimentul de dragoste familială.

Sincer? Nu mă interesează ce se întâmplă în intimitatea dormitorului fiecărui cuplu, indiferent că este hetero sau gay, atâta timp cât individual, ca persoane, împart iubire și nu fac niciun rău nimănui.

Actul sexual este la fel de intim și pentru cei care sunt împotriva homosexualității. Nu văd unde este problema și de ce ne interesează atât de mult cu cine simt sau aleg să-și împartă alții patul.

Cel mai dureros din toată povestea asta este că, cu atâta ură, condamnăm sentimentele pe care suntem capabili să le avem ca oameni unii față de ceilalți și cu atâta egoism considerăm că unora dintre noi nu le poate fi permis să simtă ceea ce nouă ne este permis atât de ușor.

Cât va mai trebui să treacă până vom putea accepta că judecându-ne gratuit nu evoluăm deloc, ci ne întoarcem la preistorie?

Cine suntem ca să spunem că așa este normal și în celălalt fel este anormal? Fiecare dintre noi face în mod egal lucruri normale pentru el și anormale pentru alții. O să ajungem ziua în care vom fi catalogați ca anormali și izolați de oameni pentru că mâncăm supa de tăiței cu cașcaval sau cartofii prăjiți cu înghețată?

2.Cei care se cred buni și plini de compasiune, dar sunt doar de partea unei categorii de persoane

Oamenii ăștia sunt cei care spun că-i ok să te iubești așa cum ești, dar numesc femeile balene sau scobitori.

Oamenii ăștia sunt cei care consideră că-i înțeleg pe cei din jur și că înțeleg diferențele dintre noi, îi ajută pe toți cei de aceeași religie, dar nu ar ajuta niciodată pe cineva care are altă viziune despre divinitate.

Sunt oamenii care cred în iubire, dar sunt împotriva ei pentru că, uneori, așa scrie în Biblie.

Sunt cei care se cred dumnezei sau, cel puțin care consideră că Îl înțeleg pe Dumnezeu, dar uită că suntem prea mici și prea inapți pentru a măsura sau descoperi un adevăr atât de mare.

Lumea asta este plină de creștini care merg la biserică, dar când ies din ea, uită de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. 

Indiferent de religia ta sau de lipsa ei, nu ai nicio scuză când vine vorba de tot răul din jurul tău pe care îl treci cu vederea. Nu văd de ce te consideri un bun creștin când arăți cu degetul sau când te ferești să ajuți pentru că „și-a făcut-o cu mâna lui/ei” sau „nu merită”. Cam cine ești tu să decizi asta?

Cu cât înaintez în vârstă mi-am dat seama că apreciez mai mult oamenii rezrvați, oamenii care fac și tac, oamenii care nu vorbesc despre lucruri prea mari pe care le fac nesemnificative prin acțiunile lor.

Societatea asta rulează între două extreme și se pare că roțile nu sunt prea bine echilibrate, ajungându-se mereu să urce jumătate de pantă, iar mai apoi, în viteză, să revină în punctul din care a pornit atunci când abia ce se inventase motorul cu abur.

3.Oamenii care nu înțeleg rolul televizorului în manipularea maselor. 

Cei mai mulți dintre noi sunt genul de oameni care iau orice informație de bună, fără a fi filtrată sau verificată. Dacă la televizor cineva va spune că apa nu mai trebuie băută pentru că face rău organismului, automat se vor găsi oameni care vor considera că nu mai trebuie să bea deloc apă fără să se gândească la faptul că este vitală pentru organism.

Pe departe, cel mai mult mă enervează televizorul în prag de alegeri sau atunci când sunt dezbătute anumite probleme politice extrem de importante de niște incompetenți. Să fim serioși, mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc pe cineva care să nu considere că se pricepe la politică, fotbal sau religie.

Nu poți alege să susții pe cineva sau să te poziționezi într-o anumită parte a taberei doar pentru că, la un moment dat, un anume X sau un altul la fel de pasional cu privire la lucrurile importante pentru țară, face anumite afirmații.

Indiferent că vorbim despre politică, religie, oameni, istorie, orice… nu poți să-ți justifici afinitățile pe niște vorbe. Cât valorează niște vorbe nesusținute de fapte, evenimente, acțiuni? 

Astăzi, să fii informat nu mai este atât de greu, dar să fii bine informat este un lux pe care cei superficiali și naivi nu și-l vor putea permite niciodată. 

4.Cei care sunt convinși până la cer că au dreptate și nu pot accepta un contraargument sau o întreagă părere diametral opusă. 

Oamenii care mie îmi plac cel mai puțin dintre toate categoriile. Nu doar că nu sunt de acord că ai aceeași libertate de a-ți forma propria părere, dar te mai și obligă să o accepți și să o susții pe a lor.

Personal consider că cei mai limitați în gândire dintre oameni nu sunt cei ușor de manipulat, ci aceia care cred că există întotdeauna o singură variantă de adevăr. Tocmai am vorbit mai sus despre nuanțele de gri, de lumină și de umbră. Atunci când fotografiezi același obiect din mai multe unghiuri poți să observi că arată diferit, de ce nu ai putea accepta că eu văd ce se întâmplă în jurul meu din papucii mei? 

Chiar și persoanele care au trecut prin experiențe de viață similare se pot afla în tabere diferite cu privire la anumite lucruri. Ce ar fi atât de greu de aceptat?

5.Rasiștii. 

Aș putea să scriu mii de cuvinte despre ei, dar mă limitez doar la câteva.

Istoria ne-a dat atâtea șuturi și realitatea ne aruncă în față atâtea exemple încât nu pot să cred că cineva, în 2017, se mai consideră superior altuia pentru că face parte dintr-o anumită categorie de oameni. Există o singură rasă umană și toți suntem la fel, doar capacitatea de a asimila această informație fiind diferită de la persoană la persoană.

6.Cei care citesc, dar nu citesc printre rânduri. 

Cred că nici nu avem idee cât de multe pot ascunde zâmbetele și cât de puține ochii. De cele mai multe ori nu insistăm și ne mulțumim cu un „sunt bine”, pentru că asta este expresia care nu ne poate face să ne depășim zona de confort pentru a ne apropia sau a fi alături de ceilalți.

Depresia este, într-adevăr, boala secolului, dar parcă a devenit și o modă în a te justifica prin faptul că suferi o depresie.

Oamenii depresivi ascund, în general depresiile, nu ți le pun pe masă, pentru că sunt lucruri care le alimentează și despre care nu este ușor să vorbești cu nimeni.

Cei care plâng des, de față cu oricine, sunt persoanele care nu se tem să-și afișeze sentimentele, persoanele care trăiesc pe moment orice tristețe și orice bucurie. Există o mare diferență între a fi trist și a fi depresiv. Tristețea te macină, te doare, dar depresia te roade din interior înspre exterior. Despre ce te întristează poți să vorbeși, la fel cum poți s-o faci și despre ceea te doare, dar nu este la fel când există ceva mai presus de cele două undeva în mintea ta. 

Oamenii nu sunt ca o carte deschisă, deși nouă așa ne place să credem. Fiecare persoană este ca un seif al cărui cod de siguranță trebuie ghicit. Uneori avem toate indiciile în jurul nostru, dar suntem prea ocupați să analizăm logica alegerii cifrului decât combinația care ar putea să deschidă seiful.

 

 

Zilnic are loc un război în noi și zilnic pendulăm între ceea ce considerăm noi că este corect și ceea ce consideră astfel societatea. Ne temem să fim sinceri cu noi, să susținem adevărul în care credem, de frică să nu fim etichetați. Suntem, în cele mai multe zile ale vieții noastre, ca niște vite cu cip, hrănite și îngrijite numai pentru a servi scopului final: tăierea.

Calculăm aparențe, dar nu socotim esența, ne dorim prea mult, dar oferim mult prea puțin, trăim, îmbătrânim și ne trezim în punctul final al vieții noastre că nu am făcut nimic cu adevărat notabil pentru a fi meritat tot aerul și toată apa pe care a consumat-o organismul.

Este la fel de greu pentru fiecare „eu” să rămână vertebral și obiectiv într-o lume în care, în funcție de lumină, umbrele pot oferi o cu totul altă percepție la tot ceea ce ne înconjoară. Important este să învățăm să ne autoeducăm în a accepta cu mult mai mare ușurință că nu ceea ce ne aseamănă ne face mai frumoși, ci ceea ce ne diferențiază.

7ea3263b1eb0446632f39190074e4fca

Ne așteaptă zile tot mai grele, nu?

 

(Cartea amăgirilor a lui Emil Cioran este, cu siguranță, de citit și recitit în diferite perioade ale vieții. De fiecare dată, fiecare pagină te va face să te simți altfel față de cum te-ai simțit ultima dată când ai citit-o.)

Sursă imagine: Pinterest

………………………………………………………

Ale

 

 

Anunțuri

Ce am mai citit? 2.

Astăzi mi-am propus să vorbesc, în sfârșit, despre subiectul meu preferat: cititul. De ceva vreme am tot încercat să mă adun ca să pot să scriu despre cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă, dar nu am reușit.

Precizez de la început că nu vor fi opere clasice, dintre emblemele literaturii universale, asta pentru că trec din nou printr-o perioadă de „crimă – mister” în alegerea tuturor cărților pe care le cumpăr. Nu știu cât de accesibil și plăcut este acesta pentru cititori, în general. La mine ocupă fără nicio îndoială primul loc între preferințe.

Ordinea este întâmplătoare.

1.Reconstructing amelia, de Kimberly McCreight

Mi-am dorit enorm să citesc cartea asta mai ales pentru descrierea poveștii Ameliei de pe Goodreads.

Pe scurt, aparența este cea a unei sinucideri, însă mama sa – avocat de profesie, după ce reușește să se adune după moartea fiicei ei, încearcă să reconstruiască perioada imediat anterioară acestui eveniment, devenind în fiecare zi tot mai sigură că gestul de neînțeles al Ameliei a fost greșit interpretat.

Deși finalul este unul previzibil, cartea pune în discuție una dintre problemele grave cu care din ce în ce mai mulți adolescenți se confruntă. Nu o să spun care este aceasta, pentru că așa ați avea tot firul acestui „caz” pus pe tavă. Presărată cu citatele de pe Facebok ale Ameliei, fragmente din jurnalul pe care îl ținea și mesajele telefonice pe care le schimba, este foarte ușor de citit și destul de interesantă.

Pe mine nu m-a dat pe spate, însă. Dacă sunteți printre persoanele care nu reușesc să citească cazuri de crimă, sau descrieri ale locurilor unde aceasta s-a întâmplat, cartea asta poate să vă fie o opțiune pe listă. Relația mamă-fiică este una deosebită, iar trăirile acestora sunt extrem de reale și actuale.

Am primit-o, recunosc, dar este de pe okian.ro. O găsiți aici

2.The girl with all the gifts, de M.R. Carey.

Ăăă… cum să spun? O să recunosc din prima că nu sunt un fan a poveștilor SF, dar cartea asta am devorat-o și am citit-o pe nerăsuflate într-o singură zi.

Nu știu ce am găsit atât de interesant încât să mă țină atât de prinsă, probabil curiozitatea aia de a cunoaște finalul. Oricum, Melanie nu a fost doar o fetiță specială în carte, a devenit astfel și pentru mine.

Undeva în viitor, infectați cu un virus care îi transformă în zombi, oamenii care au rămas necontaminați au descoperit că acesta nu îi afectează total pe copii. În cazul acestora, efectele sunt doar pe jumătate, ei simțind numai nevoia de a se hrăni cu carne vie.

Atractivă și interesantă la această carte este drama fetiței Melanie care nu știe de ce trebuie să stea închisă într-o celulă izolată, de ce are zvâcniri animalice când simte mirosul profesoarei sale și de ce la un anumit interval de zile mai dispare câte unul dintre colegii săi de clasă, fără să mai revină vreodată la cursuri.

Melanie dă dovadă de tărie, ambiție și o capacitate deosebită de a înțelege tot ceea ce se întâmplă în jur, fiind, în final, cea datorită căreia se mai întrezărește o urmă de speranță pentru omenire.

O recomand cu drag! Tot de pe okian.ro o am – link-ul fiind aici.

Găsiți și filmul cu același nume pe care încă nu am reușit să îl vizionez, dar de a cărui existență am aflat de curând. Nu știu ce să zic. Sunt aproape sigură că nu se compară cu cartea chiar dacă vorbim despre SF. Imaginația depășește orice efecte speciale.

3.Trilogia Millennium, de Stieg Larsson.

Spre deosebire de cele de mai sus, referitor la care nu știu dacă există variantele traduse în limba română, pentru Trilogia Millennium aveți ambele variante.

The girl with the dragon tattoo (Bărbați care urăsc femeile), The girl who played with fire (Fata care s-a jucat cu focul) și The girl who kicked the hornets’ nest (Castelul dintre nori s-a sfarâmat) sunt, pe cuvânt de cititor în serie, cele mai captivante cărți de acest gen pe care le-am citit până acum, din această categorie.

Am mai scris un articol anul trecut despre filmul meu preferat: The girl with the dragon tattoo și despre Lisbeth Salander, personajul meu preferat din toate timpurile.

Îmi pare rău că sunt doar trei și că nu am de citit o serie întreagă de cărți groase despre întâmplările lui Lisbeth. Stieg Larsson este pentru mine un om genial, cu un creier matematic extrem de bine dezvoltat și antrenat în rezolvarea unor cazuri complexe de crimă care, destul de probabil, au avut anumite repere reale.

Lisbeth este o femeie extrem de inteligentă, iar jurnalistul Mikael Bloomkvist un investigator de excepție, aceștia fiind supuși la mai multe situații-limită pe care sunt nevoiți să le descurce împreună.

Nu pot să aleg una dintre cărți care mi-a plăcut mai mult. Pur și simplu am pentru toate aceeași prețuire, față de toate simt aceleași lucruri.

Ca idee, variantele în limba română sunt cam de două ori mai scumpe decât cele în limba engleză, dar uneori sunt la promoție. Eu le-am luat pe cele în engleză, tot de pe okian.ro.

Ar mai fi o continuare a poveștii lui Lisbeth Salander, o a patra carte scrisă de David Lagercrantz. A fost inclusă în seria Millennium. Nu am citit-o și nici nu știu dacă o voi face, autorii fiind diferiți. Nu este ușor să treci peste stilul lui Stieg Larsson pentru a găsi ușor aprecierea unui alt autor, care preia niște personaje și le scrie povestea în stilul propriu.

Ador Millennium. Asta așa, pentru final. Sper să citesc vreodată ceva mai captivant și mai interesant chiar dacă nu am prea mari așteptări. O recomand mereu, tuturor, pentru că indiferent de genul preferat, cărțile astea merită să fie citite și merită un loc în orice bibliotecă.

 

 

Acum citesc și nu mai termin tot ceva polițist. Cazul Linda… L.G.V. Persson. Probabil ați auzit de faimosul detectiv Evert Bäckström, cel mai enervant, ursuz și sarcastic personaj, dar dotat cu calități deosebite de investigator. Pățaniile lui pot fi văzute și în serialul Backstrom, care are un 7.4 pe imdb.

 

Până data viitoare, spor la citit!

………………………………..

Ale

 

 

 

Cuvinte mici pentru marea mea iubire.

În lumea noastră mică, sunt prea puține sentimentele care pot să depășească limita umană, prea puține lucrurile care ne pot face să ne gândim că avem printre noi bucăți de cer, bucăți din suprem, dar și mai puțini sunt oamenii de la care învățăm să ne bucurăm de toate astea.

Trecând timpul și pierzând an de an din ce în ce mai mult din tot ce aveam la un moment dat, dar mai ales dintre toți cei pe care îi aveam, am învățat de la tine – fără să îți dai seama – să prețuiesc ceea ce este cel mai important și mai prețios de pe pământ. Știi la ce mă refer?

Cu tine am învățat să împart. Să nu țin nimc pentru mine. Am învățat că în dulapul meu este loc și pentru tine și că șosetele mele colorate nu-s atât de frumoase dacă nu ne certăm pentru ele.

Cu tine am învățat să păstrez aici copilăria. Cu tine până și glumele cele mai lipsite de haz din lume mă pot face să am crize de râs, vata pe băț o să fie cea mai tare chestie din lume, karaoke-le un hobby comun și secret, iar dansurile de film mereu actuale și de senzație. 

Cu tine am învățat ce înseamnă iubirea. Am învățat, crescând împreună, ce înseamnă să ai nevoie cu adevărat de o persoană pentru a fi fericit, ce înseamnă să iubești necondiționat și să fii mereu acolo, cu sufletul, indiferent de distanță.

Crescând cu tine am înțeles ce înseamnă dor. Ce înseamnă cu adevărat să îți lipsească cineva. Am învățat că orice moment e mai fericit cu tine și mult-mult mai trist dacă ești la mulți kilometri deprtare.

Îți mulțumesc pentru tot chiar dacă nu o spun și nu vorbesc despre asta cât de des ar trebui. 

Îți mulțumesc că mă muști, că te cerți cu mine, că împarți, că zbieri, că cânți, că fluieri, că dansezi, că faci gălăgie, că râzi și plângi cu mine.

Îți mulțumesc pentru că ai curaj să crezi în viitor, că ești puterea mea în momentele de slăbciune, că mă faci să zâmbesc chiar și când lumea noastră nu-i prea roz și pare să stea pe un fir de ață.

Îți mulțumesc pentru că vezi lucrurile obiectiv, pentru că ai crescut sub ochii mei transformându-te într-un om corect, cu coloană vertebrală.

Îți mulțumesc pentru că nu răspunzi cu aceeași monedă celor din jurul tău care îți spun cuvinte nepotrivite numai ca să te dărâme, fără să le judeci motivele și încercând să găsești înțelegere pentru toți.

Îți mulțumesc pentru cei mai frumoși 19 ani din viața mea, pentru că simt cu adevărat emoția din spatele unui „te iubesc” când vorbesc despre tine, pentru toate realizările tale de care m-am bucurat și m-aș bucura înzecit mai mult decât pentru ale mele și pentru fiecare zi în care ești aici, sub ochii mei, lângă perina mea.

Sper și îmi doresc ca viața să aibă pregătit destul pentru tine: destul cât să te facă să iubești, destul cât să te facă să înveți, destul cât să te facă împlinită și fericită. Destul cât să te aducă într-un punct al vieții tale în care să îți spui: „am bifat pe listă orice vis aș fi putut avea în copilărie; am nevoie de un vis nou!”

Te iubesc – până la cer și dincolo de el, cu tot ce am în suflet și o să fiu mereu aici, oriunde și sub orice formă – pentru tine, indiferent de circumstanțe! 

Cu drag, pentru cea mai dragă din lume…

……………………………………….

Ale, sora.

 

 

Părerea mea despre prima iubire. Și nu-i deloc una siropoasă și romantică.

Dintre toate persoanele din lume, pentru existența unui corespondent în realitate a primei iubiri pe care o vedem în filme, eu m-aș bucura cel mai mult! Nu cred în sentimentul sirop dulce și cu fluturași pe care îl căutăm ca femei, dar nici în prima și singura iubire din viață a bărbaților. Lucrurile sunt mult mai simple dacă este să privim obieciv și dintr-un punct realist problema.

Hai să ne facem înțeleși de la început: deși vorbesc la general (în general), aici o să mă refer mai mult la mine. La cum văd eu lucrurile. La cum am ajuns în punctul ăsta al vieții mele și la imaginea pe care o are o femeie de 25 de ani cu privire la fanteziile astea.

Multe dintre femei cunosc în adolescență persoana pe care o vor cataloga ca fiind „prima iubire”. Știți, băiatul lângă care crești, tânărul cu care te muți împreună la facultate, primul care îți promite că te va lua de nevastă, primul cu care împarți tot? De multe ori prima relație se întinde pe o perioadă destul de lungă de timp (la mine au fost 6 ani). În anii ăștia crești, înveți să accepți defecte, să-i fii alături celui de lângă tine în momentele bune, în cele rele, înveți să-ți coordonezi întregul timp în funcție de timpul celui care încearcă la rândul lui să facă la fel pentru tine. În linii mari, prima iubire este cea care te învață să construiești o relație cu o persoană cu care te obișnuiești să vorbești despre orice îți trece prin cap.

De prima iubire legi cele mai frumoase amintiri din viața ta de până la un moment dat, legi lucrurile pe care le-ai făcut prima dată pentru și cu persoana respectivă, legi gelozia copilărească, dar și cea mai cumplită despărțire (asta dacă ai ghinionul să fii printre cele care nu au noroc din prima la un Făt-Frumos, cum sunt eu). De fapt, cred că ăsta este momentul care cataloghează sentimentele astea pentru cineva ca fiind „prima iubire” – aia care nu se uită niciodată: despărțirea. Despărțirea aia care s-a simțit până în măduva oaselor.

Singurul lucru care face prima iubire de neuitat este tristețea și drama cu care se termină. Pentru că ai de ales pentru prima dată în viață calea cea mai bună pentru tine – aia de a pune punct și de a merge mai departe singură, fără persoana cu care te-ai obișnuit să trăiești fiecare moment din viața ta.

La mine prima iubire s-a terminat cu dramă. S-a tot terminat, de fapt, o perioadă bună de timp după ce am pus punctul noi între noi. S-a lăsat cu multe kilograme mai puțin, lacrimi, durere. Rescriu „dramă”. Multă dramă. Unde mai pui și faptul că, pe atunci, credeam și eu la fel ca mult prea multe persoane din jurul meu că iubirea asta nu o să se uite sau nu o să scadă din intensitate niciodată.

Am stat și am întors problema pe toate părțile. Mi-am pus multe întrebări și am căutat răspunsurile în toate persoanele pe care într-un fel sau altul le-am întâlnit. Și am ajuns la următoarea concluzie: prima mea iubire a fost mai mult o imagine a relației pe care o aveam, imagine care s-a dovedit a fi mult prea departe de realitate.

La 20 de ani îți pui fără nicio reținere toată încrederea și speranța în mâinile unei persoane care de cele mai multe ori nu știe ce să facă cu ele. Uneori pui totul la bătaie ca femeie. Alteori se întâmplă să dai tot, fiind bărbat. Ideea este că la prima iubire, deși creștem împreună, unul crește mai repede și vrea mai mult, altul crește mai încet, dar oferă mai mult. Niciodată nu există un echilibru.

În relațiile cu „prima iubire” în care există echilibrul despre care am vorbit mai sus, finalul nu este la fel de dramatic și de urât. Aici, cumva, conștientizezi pe drum că se apropie momentul în care trebuie să pui punct și să cauți persoana care ți se potrivește cu adevărat. Cred cu tărie că este singurul caz în care foștii chiar pot rămâne prieteni fără să mai implice și alte sentimente în noul statut.

„Prima iubire” nu se uită niciodată! Sinceră să fiu, m-am săturat de persoanele care susțin asta din toate puterile. M-am săturat și de mine, la un moment dat, pentru că mă număram printre ele. Adevărul? Cauți să te întorci la așa-zisa „primă iubire” când ai momente de slăbiciune, când ai nevoie de un „te iubesc!” care ți se pare cel mai sincer, în momentele în care ești singur/ă sau dezamăgită de persoana nouă din viața ta care îți place și care nu îți oferă lucrurile pe care tu le aștepți. Persoana nouă cu care nu mai ai aceeași răbdare și crezi că, de data asta, nici timpul nu pare a-ți mai fi prieten pentru a o putea cuceri.

Cauți să te întorci la „prima iubire” când ți-e dor de persoana care erai și de siguranța pe care o aveai în perioada relației respective. De fapt, dacă stai să te gândești, îți lipsesc mai mult siguranța și persoana care erai tu într-o anumită perioadă a vieții tale decât persoana cu care o împărțeai.

Știu că există și căsătorii reușite care se trag din relația cu „prima iubire”, dar de cele mai multe ori, cineva trebuie să te ajute să crești, să te învețe să greșești, să te accepți și să iubești pentru persoana pe care o vei întâlni la momentul potrivit din viața ta, persoana cu adevărat „prima” pentru tine.

Sunt de acord că nu poți compara sentimentele de care ești capabil la 25-30 de ani, cu nebuniile pe care le-ai fi făcut la 16-20, dar hai să privim lucrurile din prezent înspre trecut: nu mai ai nevoie să te ascunzi ca să poți să faci anumite lucruri. La 20 de ani îți iubești propria nebunie și propriile sentimente mai mult decât iubești persoana de lângă tine. De la un punct începi să te îndrăgostești mai puțin de trăirile pe care le ai și mai mult de persoana care ți le oferă. Asta, bineînțeles, dacă ai norocul să cunoști persoana potrivită. Și lucrul ăsta îl înveți în mult prea multe cazuri după ce te detașezi de tot ceea ce credeai că este iubirea aia adevărată, prima și singura.

De „prima iubire” te desparți și te împaci mai mult din obișnuință decât pentru că ai simți ceva cu adevărat. Te împaci de teamă că ai pierde în fața alteia persoana care crezi că e a ta, care te cunoaște cel mai bine, care știe tot și cu ale cărei metode de a te liniști în momentele grele te-ai obișnuit.

Când simți nevoia să pui punct prima dată, înseamnă că ceva scârțâie și că trebuie să ieși din zona asta de confort ca să poți să crești un pic singură, așteptând persoana care poate scoate tot ce-i mai bun din tine. Și chestia asta se dovedește a fi valabilă indiferent de a câta relație vorbim. Nu dai nimănui o lecție punând punct și întorcându-te, încercând a mia oară să faci ca totul să fie ca la carte. Nu reînnoiești nimic pe plan sentimental dacă pleci, ești cu altcineva și revii la aceeași zonă confortabilă în care crezi că te potrivești.

Eu m-am întors de două ori. Dar de la ultima dată, am încercat în mod constant să mă întorc la mine. La persoana aia care mai poate avea încredere orbește în cineva. Și nu la persoana cu care am fost.

La 25 de ani îmi amintesc deseori de „prima iubire”. „Prima mea iubire” sunt eu, cea din relația aia pe care am crezut-o mult timp cea mai importantă din viața mea. Azi, o văd ca fiind legătura care m-a dat de pământ cel mai tare, care m-a trezit la realitate și care mi-a arătat exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit să îmi arate: cum să nu iubesc un om. 

Ce nu se uită niciodată? Cum te simțeai tu în vremea aia, cum vedeai tu lucrurile. Și este o simplă conjunctură prezența unei alte persoane în amintirile astea. Cum spunea Paler, singurele amintiri care sunt bune sunt cele care te ajută să trăiești în prezent. Și după o despărțire, se întâmplă un mecanism ciudat: uiți tot răul și îți rămân în minte doar momentele frumoase. Din cauza asta ne mințim că încă nu am uitat.

La vârsta asta, pentru mine contează mai mult prima persoană cu care mi-aș fi dorit să rămân nelimitat, prima persoană cu care mi-am imaginat că o să împart o casă care să aibă grădină cu flori și un hamac în care să citesc. Prima persoană de la care mi-am dorit mai mult și de la care am avut așteptări mult prea mari și mult prea repede. Nu știu cât de mult contează „prima iubire” cu deciziile ei idioate și imature în fața unei relații pe care ți-o asumi în mod matur și cât de mult contează iubitul tău din liceu în fața persoanei pe care ai alege-o în mod conștient din prietenie, respect și nevoia de a fi singura cu care să împarți tot. 

Am lăsat mai pe final problema taberelor cu cine iubește o singură dată în viață. Bărbații se mint crezând că femeile iubesc de fiecare dată cu aceeași pasiune, iar femeile se mint crezând că dacă au fost prima iubire în viața unui bărbat, niciuna nu-i poate face cunoscute sentimente mai mărețe. Adevărul? Greșim, indiferent din perspectiva cărei tabere privim lucrurile.

Orice persoană, femeie sau bărbat, are nevoie de cineva cu care să poată crește, indiferent din ce punct de vedere. Femeie sau bărbat, pentru oricare dintre noi există undeva o persoană care te va face să lupți mai mult decât ai făcut-o vreodată, să respecți mai mult decât crezi că ești capabil ca om, să ai încredere orbește și să îți dorești să-ți fie alături nu neapărat din iubirea nebună din tinerețe, ci pentru liniștea pe care te poate face să o simți.

Iubirile nimănui nu se uită, pentru că avem memorie, avem amintiri și creierul nostru este capabil să stocheze toate experiențele care ne ajută să luăm decizii în viitor.

Creierul nu uită, dar inima… inima este mereu pregătită să bată mult mai tare și mult mai repede pentru o nouă iubire. Și da, dacă o iei așa, cea mai importantă nu-i chiar prima, nu? – este ultima. 

 

 

 

Dacă ai un iubit/iubită „blocată” undeva pe drum, explică-i toate astea. Și nu o lăsa, mai ales dacă ești bărbat, să se întoarcă în locul din care știa că trebuie să plece. Dacă vorbim despre un el „blocat”, invită-l să se întoarcă la „prima iubire”. Bărbații au partea aia care îi îndeamnă la automutilare mult mai dezvoltată decât la noi, la femei. Iar tu nu ai niciun motiv să tragi după tine în prezent un om care își va da seama că ai dreptate exact în momentul în care ai fi tu cea la care ar fi sigur că simte nevoia să se întoarcă.

 

 

Îndependent de cele scrise, undeva în sufletul meu licărește ceva romantic care are convingerea că în toată lumea asta, cineva caută o persoană exact cum ești tu în toate cele pe care le cunoaște. Cândva vă veți găsi. Poate la 23, 25, 28, 30, 40, 45, 60, 80… important este să vă recunoașteți și oricare ar fi consecințele, să vă dați o șansă!

 

………………………………..

Ale 

De ce m-am îndrăgostit luna asta? Păi dacă e să o luăm așa…

Poate nu am spus-o până acum și nici nu i-am dedicat un întreg text vocii care mă inspiră, bărbatului la care mă întorc și care mă însoțește indiferent de starea pe care o am. O spun acum: când ascult obsesiv Johnny Cash, mereu se lasă cu schițe peste schițe. Așa și acum… cu Mr. Cash în căști, mi-am dat seama de ce m-am îndrăgostit luna asta. Și mi-am mai dat seama și că trebuie să adun câteva cuvinte numai pentru el, în semn de mulțumire pentru tot. Urmează…

Ca de obicei, dintre toate, aleg 7 lucruri care mă fac la fel de fericită cum m-ar face îndrăgosteala de cineva.

1.Diminețile.

Iubesc vara. O iubeam mai mult când o petreceam în orășelul meu dintre munți, ce-i drept, nefiind obligată să respir chiar și căldura asfaltului din oraș. M-am îndrăgostit acum de dimineți. Mai bine spus, m-am îndrăgostit de răcoarea de la 5 dimineața, de aerul „moale” care parcă mă leagă de răsăritul pe care îl văd atât de clar și de roz de pe geam.

19578885_469150410111351_734369190_o

Mai iubesc ceva legat de dimineți. Faptul că după multă așteptare, pot să îmi gătesc omletă singură. Omletă comestibilă și mai mult decât atât: gustoasă! Am un mic secret care o face picantă, pufoasă și aromată, dar care nu se publică pentru toată lumea. Uneori chiar arată și are gustul unui vis! Bine, poate arată așa din cauza filtrului… VSCO. Dar pot garantez pentru gust!

19686672_469150180111374_609755652_o

2.Înghețata de la Bianco Milano.

Mai precis: înghețata de aloe de la Bianco Milano. Sinceră să fiu, am tecut la aloe de când cei de la Betty Ice nu mai au Apple pie – preferate mea din toate verile și timpurile. Nu-mi înțeleg gusturile prea multe persoane cu care se întâmplă să împart ieșitul la plimbare, dar pot să spun că pentru mine, după afine, înghețata asta este al doilea lucru care mă face să mă îndrăgostesc din nou la fiecare primă bucățică. Arată cam așa – și când îmi fac cocuțe, una dintre domnișoare îmi dă un biscuit în plus ca să ne potrivim. Cu cât mai drăguță de atât ar putea să fie?

19619227_469150176778041_1007241663_o

3.Pastele. 

Știu, parcă toată lumea le iubește. Eu nu am făcut parte din categoria asta până luna asta. Îmi plăceau doar pastele făcute de mine și nu m-aș fi gândit niciodată să ies undeva și să comand o porție. Cred că pentru fiecare există câte o persoană care te poate face să te îndrăgostești de un anumit fel de mâncare, făcându-ți recomandările cele mai bune sau gătindu-ți ceva delicios.

Cum spuneam, m-am îndrăgostit în general de paste, dar în mod special de pastele Boscaiola de la Leon. Trebuie să recunosc că din două dăți de când le-am descoperit, prima experiență m-a dat pe spate la modul cel mai bun posibil, iar cea de a doua mi-a dat o palmă peste obraz. Eu iau doar ce-i bun din experiențe, pun în cârca unuia dintre bucătari eșecul și sper că următoarea dată experiența va fi una și mai bună decât prima.

Au așa: șunca, ciuperci, grana, sos de roșii și smântană. Simplu și delicios.

19578880_469149663444759_775973197_o

4.Vesta din denim de la Pull&Bear

Am, mai nou, vesta asta de la Pull Men pe care aș purta-o continuu. Îmi place culoarea, îmi place cum se simte, îmi place cum arată. Mărimea L, preferata mea, deși port S în general. Hainele de la bărbați mă fac să mă îndrăgostesc cu adevărat de haine. Chiar și de cele de la femei. Unii spun că am o problemă. Oricum, mie îmi place problema mea. Sper că se vede cât de tare o iubesc!

19619973_469149846778074_376914100_o

5.The Handmaid’s Tale.

Serial. M-am îndrăgostit de la primul episod și abia aștept următorul sezon. Îmi pare rău că am aflat prea târziu despre cartea cu același nume scrisă de Margaret Atwood, după ce am început să urmăresc serialul. Cu siguranță m-aș fi îndrăgostit și mai mult de poveste. Toată acțiunea se petrece într-un viitor extrem de dramatic, într-o lume în care femeile sunt obligate să fie concubinele unor așa-ziși comandanți – considerați de rang superior – singura menire pe care acestea o au este să se reproducă, să aducă viață într-o societate în care nașterile au devenit extrem de rare. În ultima perioadă nu am mai apucat să urmăresc seriale, dar pot să spun că nu am dat deloc greș alegându-l pe acesta. Captivant, interesant, diferit, merită toate recomandările! Nota pe IMDb? 8,7! 

hmt_03

6.Volumul de poezii de la România Press al lui Marin Sorescu

Iubesc poeziile, Marin Sorescu fiind preferatul meu din ultima vreme la acest capitol. Diferit, original, artistic. Nu găsesc trei cuvinte care să-l descrie mai bine. Merge atât dimineața, ca primă lectură, cât și seara – înainte de culcare. Merge pe stomacul gol, după o masă copioasă, în tren sau avion. Merge oricând, oriunde. E de cumpărat și de păstrat undeva aproape mereu.

19578593_469156380110754_2068612643_o

Am aici și poezia mea preferată.

18489742_444131079279951_6540551047525483498_o

7.Moonlight Breakfast

M-aș bucura să nu trebuiască să explic la ce mă refer cu denumirea asta atât de drăguță. Au fost la noi în Oradea acum două săptămâni, vorbesc despre o formație românească. M-am îndrăgostit de muzica lor și îmi pare rău că i-am descoperit atât de târziu. Îmi plac Time (cel mai mult), My baby, Shout și cred că aș putea să-i ascult continuu. Muzica asta binedispune, antrenează, inspiră. Au live-uri pe YouTube care vă pot convinge mult mai bine decât cuvintele mele de aici. Moonlight Breakfast! Nu uita să te ridici din prima de pe scaun în cazul în care vin pe undeva pe la tine prin oraș!

Cam atât pentru moment. Aștept să mă surprindă și luna iulie cu ceva deosebit. Dacă te-ai lăsat păcălit de titlul care spune clar că nu e vorba despre „cineva”, propun să mă citești și data viitoare. Urmează să-mi sevresc sentimentele pe tavă, bune sau rele, cât de curând.

Până la următorul post, încearcă să te îndrăgostești și tu de cele 7 ale mele. Cred că se poate!

Împart pupici!

…………………………………………………

Ale 

Cum, unde și când să îți pupi iubitul

Dragi copii, adolescenți, tineri, oameni în toată regula… haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem că suntem o dronă de ultimă generație (înregistrată, bineînțeles), lansată deasupra orașului, care poate cuprinde de la o înălțime mică câțiva kilometri pătrați buni. Să ne imaginăm că toate cuplurile care există pe porțiunea asta și-ar exprima sentimentele la fel de disgrațios și de ostentativ, cu limbile și amigdalele pe afară. Cum ar arăta imaginea asta?

Deși titlul ăsta ar trebui să sublinieze faptul că articolul de mai jos ar putea veni să îți lămurească unele neînțelegeri, am vrut să te păcălesc, în ideea de a te face să citești tocmai ceea ce nu trebuie să faci cu iubi.

În primul rând, nu îl pupa în urechi sau pe gât prin mijloacele de transport în comun, cafenele, săli de biliard sau alte asemenea. Înțeleg nevoia de a-ți exprima sentimentele și dragostea, dar ai putea să te rezumi la buze. Și ar fi ideal dacă le-ai ține și lipite. Nu de alta, dar am făcut un calcul și mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre cuplurile pe care le-am văzut își expun și limbile când se sărută. Nu-i nimic mai nasol decât să te crezi Gerard Butler în P.S I Love You, când tu în realitate ești Bobby, în scena aia din Scary Movie cu Cindy… Mă refer la partea din anul 2000. 

Regula numărul doi, la fel de importantă ca prima: nu îl pupa exact în momentul în care ești în fața unei tejghele, fiind rândul tău să îți plătești produsele. Indiferent dacă te afli într-un magazin de haine sau la un ABC de cartier. Respectă-ți puțin dragostea, dacă nu respecți persoana din fața ta, care nicidecum nu este obligată să te privescă în acțiune. În plus, nu mi se pare deloc romantic să te săruți cu cineva nici la raionul de legume-fructe din Carrefour. De ce ai face asta? Dacă stau bine să mă gândesc, poate că nu aș vrea să am un răspuns. 

Încă una cu pupatul și trecem la ceva mult mai interesant. Dacă ai fost vreodată la KFC sau Mc și nu ai întâlnit un cuplu pupându-se constant în fața ta, te poți considera un om norocos pentru că nu ai lipici la asemenea faze. Mie îmi place să mănânc (mai ales nesănătos, din păcate). În situațiile de genul acesta, stau mereu să mă întreb ce ar trebui să se întâmple ca să prefer să mă pup cu cineva și să îmi las fillet bites-urile sau Chicken Clubhouse-ul să se răcească. Cât te sătulă ar trebui să fiu? Cât de îndopată cu KFC? Poate nu văd eu partea romantică din a te săruta (ca să nu folosesc expresia care descrie exact activitatea) cu mirosul ăla de mâncare și cu gălăgia aia pe fundal. Sper să nici nu o descopăr vreodată, deși aș vrea foarte mult să îmi explice cineva fenomenul.

Hai să vedem cum stăm și cu atinsul. Dacă ai un iubit sau o iubită care îți pune mâna pe fund în plină lume, cred că în loc să te simți foarte bine și foarte apreciat/ă, ar trebui să o/îl iei la o discuție serioasă. Poate sună conservator și ieșit din trend ce spun, dar ăsta nu-i un gest „drăguț”. Ba este chiar opusul. Prefer să nu dezvolt mai mult ca să nu îmi vărs chiar tot oful în ceea ce scriu astăzi și ca să mai am subecte de rezervă.

Mai penibil decât tot ce am scris până acum este să uiți complet de oamenii din jurul tău, care au ieșit să se relaxeze la o cafea bună și de faptul că toate cafenelele au colțare pe care să se stea în fund, în poziție verticală, nicidecum pe care să te întinzi ca să îți săruți pasional gagiul. Cred că părinții de adolescenți ar trebui să fie mult mai înțelegători cu relațile copiilor, așa am evita situațiile în care ei ar fi singurii care nu știu de pornirile nesntăpânite care le vin din interior, puse pe colțarul unui local în care tot ce vrei să vezi ca decor sunt oamenii faini care-și savurează cafeaua sau pereții decorați original.

Ideea ar fi următoarea: spunem că evoluăm zilnic, dar chiar dacă ar fi așa, eu nu cred că o facem nepărat în direcția bună. Să evoluezi nu înseamnă să împarți orice intimitate și orice problemă cu persoanele din jurul tău. Am ajuns în punctul în care dacă nu ne trăim dragostea împreună cu urmăritorii de pe Instagram, cu toți oamenii din jur sau cu prietenii de pe Facebook, parcă nu o trăim deloc. Astăzi poți să îți dai seama cât de des se face sex într-un cuplu după pozele cu picioarele goale din pat pe care le postează, cât de des ies în oraș, când merg la un film sau câte zile pe săptămână trag la sală. Din on-line poți să verifici dacă și-au sărbătorit ziua aniversară, dacă și-au făcut cadouri sau dacă și de câte ori au fost în vacanță atât în anul curent cât și în anii trecuți. Poți să îți dai seama de relația pe care o au cu părinții, cu prietenii, poți să faci o documentație completă despre evoluția lor dacă te interesează. Nu te împiedică nicio perdea.

Intimitatea și faptul că alegi să ții doar pentru tine cele mai frumoase lucruri din viața ta denotă că ești un om matur și sofisticat. Nici în on-line și nici în plină stradă, nu te apreciază nimeni mai mult pentru că îți exprimi afecțiunea față de persoana iubită. Chiar dacă pare greu de crezut, este mai mult dezgustător decât frumos. Probabil te crezi un seducător sau o pasională, dar în realitate stângăcia sau tehnica ta este aproape de penibil. Cei care au una foarte bună, preferă să nu o împartă și cu ceilalți. Și ce bine fac!

Relațiile pot să meargă bine și departe de sutele de ochi. Și chiar cred că este necesar ca doar iubi să știe că este într-o relație și să se compore corespunzător, fără să fie nevoie să dovedești tot la doi pași că limbile voastre se întâlnesc și se bucură de exclusivitate (aparent).

Mama mi-a zis mereu că toate lucrurile care se întâmplă între doi oameni, de la ținutul de mână începând, se fac cu perdea – ca să fie bine. Am rămas cu asta. Nu știu de ce mămicile de fete nu-și mai cresc mini-fashionistele în stilul ăsta al modei 1900 toamna.

Apropo, cred că ideile din anul 1900 toamna, în ceea ce privește expunerea, erau mult mai sănătoase decât ideile noastre de acum. Nu cred în vorba aia cu regulile făcute ca să fie încălcate când vine vorba de bun-simț și de intimitate. Și mai cred că ar fi mai bine ca lumea din jur să-și pună întrebări legate de relația ta și să nu găsească niciun răspuns, decât să aibă toate răspunsurile fără să pună nicio întrebare.

Deschis la minte nu înseamnă să fii un om care acceptă totul pentru că în asta se rezumă „deschiderea”. Deschis la minte este un om care acceptă diferențele, dar nu încurajează evoluția într-o direcție greșită, știind când valorile deja învechite primează în fața spiritului tânăr și revoluționar pe care îl regăsim în cotidian.

În final, pentru că mi s-a reproșat că dau în bărbați mai mult decât ar merita și mai mult decât ar trebui, vreau să pun salvarea situației pe umerii acestora. Văd că femeile sunt cele care își pierd mai repede și mai des capul datorită fluturașilor. În această poveste, bărbații trebuie să fie bărbați până la capăt și să pună punct tuturor situaților penibile care se pot întâmpla datorită femeilor care, de drag, nu pot să pună piciorul în prag sau să dea o palmă imaginară la momentul potrivit.

Până data viitoare, share if you dare!

P.S Deși am vorbit la general, tot ce am povestit aici se referă la situații particulare, tot mai des întâlnite, care atrag atenția fără să vrei. Sper doar că toată expunerea la modul ăsta a dragostei să nu se amplifice. Deja e prea mult. 

………………………

Ale

Vocea străzii pentru mine, pentru noi toți

De zile întregi, România fierbe. Fierbe în propriul sânge latin care curge din ce în ce mai repede. Venele și inima care îl pulsează sunt gata să se spargă cu fiecare oră de agonie care ne trece prin fața ochilor.

Mi-e greu să accept că trăim într-un stat condus de oameni. Oameni care au copii, părinți, nepoți, prieteni. Oameni capabili de compasiune, iubire și orice alt sentiment în afară de egoism. Oameni care pot să pună liniștiți capul pe pernă, care pot să se uite mândri în oglindă dimineața. Cu toate că acest substantiv foarte comun, poate prea comun, este ultimul care-i poate caracteriza.

Ca profesor, răspunzi de o clasă de 10-20-30 de elevi. Ca medic, răspunzi de pacienții tăi, care pot fi zeci sau sute. Ca ministru, senator, președinte, ai în mâinile tale soarta a milioane de oameni, milioane de români care au așteptări de la tine. Care și-au pus speranța că nu vei repeta greșelile trecutului și îi vei aduce cu pași mici la „viitorul” pe care și-l imaginează.

În 31 ianuarie/1 februarie, democrația pentru care și-au jertfit familiile toți cei care și-au pus pieptul la bătaie în plină revoluție, a fost călcată grav în picioare de o mână de oameni incapabili să privească dincolo de propriile interese.

Toți cei care au gândit și pus în practică proiectele, au omis un singur element din ecuație: suntem o nație care are rădăcini glorioase, răzbunătoare, nemiloase. Suntem un popor al cărui sânge nu fierbe în zadar în zile negre precum acestea.

Pentru voi e picătura care a umplut paharul. Gestul care a strâns și adus zalele ororilor foarte aproape de oasele noastre. Asta am simțit-o până în măduva spinării, până în creștetul capului și până în vârful degetelor.

Sfidarea are gust de liberate pentru unii și de umilință pentru cei mulți, cei care chiar contează. 

Știu că poate nu ar trebui să folosesc următoarele cuvinte, dar simt nevoia să o fac, pentru că de data asta nu există altă alternativă. O spun și eu, la fel cum au spus-o toți cei care au ieșit aseară în stradă, la -10° pentru mine și pentru noi toți: v-ați pișat pe noi și pe ea ţară! De acolo din clădirea voastră drăguță, care vă protejează cu gratiile ei de mânia celor care s-au săturat să fie călcaţi în picioare.

Mesajul pe care trebuie să îl primiți este următorul: noi nu plecăm de aici, de-ai dracului ce suntem! Rămânem, să vă privim în ochi când veți cădea în gropile săpate cu mâna voastră, unul câte unul. Rămânem aici, să putem vedea cum încet-încet vă va ajunge blestemul întregii Românii!

Strâng în brațe fiecare român care a ieșit să strige durerea tuturor în plină stradă, la minus atâtea grade și la o oră atât de târzie, fără nicio organizare. Acum am primit toți dovada că suntem uniți în cuget și în simțiri, căutându-ne unii pe alții în piețe și parcuri și având, dincolo de asta, convingerea că ne vom găsi! Că vom fi acolo unii pentru ceilalți. 

Suntem generația nouă, care nu a cunoscut cu propriile simțuri greșelile unui sistem care se concentrează numai pe problemele unui grup restrâns de oameni privilegiați. Cei care ne-au râs în față aseară le-au cunoscut. Cu toate astea, vor să ne reîntoarcem la momentul în care poporul va face orice și va risca tot ca să reinstaureze ordinea legitimă în România.

Aștept să se ridice, să iasă în față și să se înscrie în lupta politică toți nebunii care cred în România altfel, în prosperitate și într-un viitor mai sigur. Aștept să îi votez, să îi susțin, să le admir curajul și bunul simț.

Pentru toate astea, pentru momentul în care penalii vor avea lacrimi în ochi și nu un zâmbet ironic pe buze, merită să rămân aici, să pot fi martorul unei scene atât de așteptate de istorie.

P.S. Sper că măcar acum, în al 12-lea ceas, ne-am învățat lecția și data viitoare n-o să ne mai pișăm pe el de vot, având aceeași atitudine pasivă față de grija țării pe care au afișat-o tocmai ăia care ne conduc acum și pentru care atâtea mii de oameni îndură frig, punându-se în fața unui val criminal. Sper că patriotismul și fiorii pe care i-am simțit cu toții aseară să ne însoțească mereu și să nu mai uităm niciodată că și un singur vot, adus lângă alte singure voturi, fac diferența. Prin pasivitatea noastră și noi am fost complici la ceea ce se întâmplă azi. Prin lipsa de maturitate și de respect pentru morții noștri am contribuit și noi la piesa care se joacă acum pe scena politică.

Am pus un mare punct, sper, la toate astea. De azi vorbim! De azi ţipăm! De azi ne gândim unul la celălalt! De azi suntem românii de care țara asta are atâta nevoie! De azi suntem „viitorul” în care au crezut generațiile apuse și elitele care au sperat să ajungă momentul în care noi ne vom face auziți.

Până data viitoare, share if you dare!

……………………………

Alexandra