Ce am mai citit?

La citit, am sărit peste „Minciuni pe canapea”, cartea pe care începusem să o citesc, pentru că am comandat și am mai primit niște cărți cu care îmi doream de prea mult timp să fac cunoștință. Lista ultimelor mele achiziții este destul de lungă și plină de tentații literare. Abia mă abțin să nu încep câte 2-3 cărți în același timp.

Prima carte despre care o să vorbesc este Reconstructing Amelia, de Kimberly McCreight. Pe goodreads.com are un rating de 3.82 din 5, care este unul extrem de bun. Genul: crimă, mister, thriller. Exact ce îmi place să citesc cel mai mult. Dar povestea…

Finalul: previzibil. Fiecare mișcare: previzibilă. 

Recomandările bune pe care le-am găsit despre ea m-au făcut să îmi doresc enorm să o citesc. Povestea este una interesantă, pe care aș eticheta-o ca „dramă”, cu siguranță nu „mister – crimă”.

Amelia este o adolescentă inteligentă, pasionată de lectură, care crește alături de mama ei – avocat Kate Baron – fără a-și fi cunoscut vreodată tatăl. Cele două sunt foarte apropiate, înțelegându-se reciproc în ciuda faptului că Kate lipsește foarte mult de acasă datorită profesiei, Amelia fiind nevoită să petreacă ore întregi singură.

Începutul poveștii este legat de moarte Ameliei, care se presupune că s-a aruncat de pe acoperișul școlii, gest care lasă nenumărate dubii în sufletul lui Kate, care începe să refacă, pas cu pas, viața fiicei sale din ultimele săptămâni. Mesajul anonim pe care în primește în ziua când se întoarce la birou – “AMELIA DIDN’T JUMP” – îi întărește credința că fiica ei nu ar fi avut niciun motiv să își pună capăt zilelor.

Vorbim despre adolescenți, integrarea Ameliei în clubul Magpies, bullying, blogul de „bârfe” gRaCeFULLY și încercarea acestei tinere de a găsi o ieșire din vârtejul în care a fost prinsă.

În cele 382 de pagini am căutat misterul. Nu l-am găsit. Nu m-a ținut cu sufletul la gură, nu am adormit gândindu-mă că ar mai fi trebuit să citesc un capitol pentru că aș fi fost curioasă ce urmează să se întâmple. Mai mult decât atât, Reconstructing Amelia nu merită să fie comparată cu Gone Girl. Mi-au plăcut, în schimb, citatele din Virginia Woolf pe care le folosea Amelia în statusurile de pe Facebook.

Am găsit cartea asta pe okian.ro, librăria mea virtuală preferată din ultima vreme. 

A doua carte despre care o să vorbesc este The girl with all the gifts, de M.R. Carey. Ce m-a convins să o citesc a fost observația Martinei Cole, prezentă pe coperta din spate a cărții: If you only read one novel this year, make sure it’s this one. 

Vreau să precizez de la început că poveștile cu zombie nu s-au regăsit niciodată în cercul meu de interes, cu toate că ador seria Resident Evil, la care m-aș uita la orice oră. Melanie este un copil special, infectat cu Ophiocordyceps, care transformă morții în hungries, trupuri fără viață al căror creier încă mai funcționează, transmițând numai nevoia de a se hrăni. Din câte s-a demonstrat, creierul copiilor de vârsta lui Melanie este doar parțial afectat de acest Ophiocordyceps, ei resimțind doar nevoia de a se hrăni cu trupuri vii, rămânând independenți în gândire, apți de a avea o inteligență proprie.

Miss Justineau este profesoară, angajată de Guvern într-un program experimental cu privire la copiii de felul lui Melanie, aflându-se alături de aceștia într-o bază militară în care toți sunt ținuți în celule izolate, legați de mâini și de picioare de scaune cu rotile în momentul în care sunt transportați, unul câte unul, în sălile de curs. Este, de asemenea, preferata lui Melanie și persoana pe care aceasta o iubește cel mai mult din lume.

Supraviețuitorii din afara bazei militare vor ataca centrul de experimente din nevoia de a-și reface rezervele de alimente, apă și combustibil, singurii care reușeșc să scape fiind Dr. Caldwell – cea care răspunde de experiment, cercetător cu renume, ea încercând să găsească un antidot pentru a pune capăt epidemiei – sergentul Parks și subalternul său Gallagher, Melanie și Miss Justineau. Cartea expune călătoria lor spre Beacon – orașul sau baza pe care ei o consideră salvarea. Cu toate că au pierdut legătura cu acest presupus oraș cu luni bune în urmă…

În ciuda condiției sale, Melanie este capabilă de sentimente nobile față de toți cei care fac parte din grup, ajutându-i și riscând pentru ei, dar și de un autocontrol ieșit din comun. În final, cum Dr. Caldwell însăși remarcă, salvarea omenirii și speranța pentru viitor a fost întotdeauna Melanie, în mâinile acesteia fiind lăsată soarta tuturor celor care mai sunt în viață pe pământ, alături de toate cunoștințele pe care doctorul le-a acumulat în urma ultimelor sale experimente.

Cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu tot dragul. Există și un film pe care nu l-am văzut încă (am descoperit după ce am citit cartea) cu același nume: The girl with all the giftscare are o notă bună pe imdb.com: 7,1. Zic că e de văzut. Eu l-am trecut deja pe listă.

Minunăția asta am găsit-o tot pe okian.ro, iar calificativul pe care îl are pe goodreads.ro este de 3,93 din 5. 460 de pagini fantastice, cu adevărat Thrilling și Haunting, hertbreaking precum susțin Guardian și Vogue.

Ultima carte despre care o să vorbesc pe scurt, pentru că am de gând să scriu despre întreaga trilogie, este Fata care s-a jucat cu focul, de Stieg Larsson. Millennium 2.

E thriller, e mister, e tot ce ai nevoie de la o carte polițistă. Și totul se rotește în jurul lui Lisbeth Salander, hackerul meu preferat, cea despre care am mai vorbit în mai multe rânduri. Am mai spus că acest personaj este de departe preferatul meu, fie că vorbim despre filme, fie că vorbim despre cărți.  

O recomand din suflet, de o mie de ori. Cartea asta merită citită pentru fiecare cuvânt, mai ales că autorul ei a murit în condiții misterioase, legate de informațiile care au fost făcute publice de Stieg Larsson în cuprinsul trilogiei.

Aceasta am cumpărat-o din librăria Humanitas, dar poate fi găsită și pe okian.roPe libris.ro, prețul este mult mai bun și transportul gratuit, ca de obicei. 

Momentan citesc #GIRLBOSS, de Sophia Amoruso – directorul și fondatorul Nasty Gal. Părerea mea despre ea, foarte curând, într-un nou articol în care o să scriu despre mai multe cărți pe care sper să reușesc să le citesc.

 

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file și… share if you dare! 

………………………

Ale

Anunțuri

Filme de noiembrie

Noiembrie este luna perfectă pentru filmele capabile să îți smulgă cel puțin o lacrimă. Noiembrie este pentru filmele lipsite de happy-end, este pentru poveștile terminate sau neîmplinite, pentru speranțe pierdute. Saaaau, este pentru povești adevărate și comedii care reușeșc să aducă sentimente total opuse nebuniei care se întâmplă afară.

Urmează, deci, 10 dintre cele care m-au făcut să plâng, să gândesc sau să râd, pentru 10 seri de toamnă târzie.

1. Me before you – 2016

Sam Claflin, The Hunger Games. Nu aveam cum să nu îi dau o șansă. Nu pot să spun același lucru despre Emilia Clarke. Deși urmăresc cu sufletul la gură serialul Game of Thrones, nu pot să zic că am dezvoltat o simpatie pentru actriță.

Filmul în sine este unul superb. Simplu, cu accent, curat. Povestea: incredibilă! Will Traynor este un bărbat incredibil, cu o viață plină de aventură și adrenalină, care în urma unui accident rămâne invalid, fără nicio șansă de recuperare. Condamnat să depindă în permanență de ajutorul celor din jur, acesta decide să se treacă pe lista unei clinici pentru a-și putea curma suferința definitiv.

O cunoaște pe Lou Clark, împiedicata alături de care va petrece cele mai frumoase momente din ultimele luni ale vieții lui. Cei doi ajung să se iubească, dar va putea oare noua apariție feminină să schimbe total convingerea lui Will cu privire la necesitatea unei morți rapide și necesare?

Am văzut filmul ăsta în două seri la rând și mi-a provocat aceeași reacție. Deși nu este genul pe care l-aș alege în general, am vrut să-l văd pe Sam Claflin jucând rolul unui tânăr care trăiește o asemenea suferință. Și mi-a plăcut enorm!

2. Eternal Sunshine of the Spotless Mind

Vedem aici un Jim Carrey total diferit de cel pe care îl cunoaștem datorită rolurilor din comediile Yes Man sau Bruce Almighty.

Clementine (Kate Winslet) și Joel (Jim Carrey) sunt un cuplu obișnuit al căror relație ajunge la final datorită monotoniei și problemelor zilnice. Cei doi aleg să fie supuși unei proceduri experimentale de ștergere a memoriei, pentru a putea scăpa definitiv de amintirile pe care le au unul cu celălalt.

Procedura este finalizată cu succes, cei doi devenind necunoscuți peste noapte. Însă, abia acum începe adevărata poveste de dragoste. În mod ironic și neobișnuit, cei doi continuă să se caute unul pe celălalt, fără măcar să aibă vreo reminiscență din viața petrecută împreună. Se descoperă din nou și ajung să se reîndrăgostească.

Filmul nu este un romance lacrimogen, este mai degrabă o dramă a unor oameni obișnuiți, incapabili să depășească problemele de cuplu cu care se confruntă. Fantasticul se petrece datorită sentimentelor care îi unesc, atrăgându-se unul pe celălalt dincolo de orice procedură științifică sau barieră autoimpusă.

Filmul are un Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal și unul pentru best writing, alte 68 de premii și 103 nominalizări. Alături de cei doi actori principali, Elijah Wood, Mark Ruffalo și  Kirsten Dunst condimentează la rândul lor atmosfera. Îl recomand cu cel mai mare drag pentru că este un alt fel de film care trebuie văzut cel puțin o dată!

3. Crazy/Beautiful 

Filmul este o imagine sinceră a unei lumi care nu este suficientă pentru a aduce fericirea unei adolescente rămase fără mamă, căzută într-o depresie puternică datorită lipsei de atenție din partea tatălui ei – recăsătorit și tată pentru a doua oară. Născându-se într-o familie bogată și având întotdeauna lumea la picioare, Nicole nu găsește nicio satisfacție în ceea ce regăsește în jurul său. Având probleme cu rebeliunea și alcoolul, lumea ei se schimbă total în momentul în care se îndrăgostește de Carlos – un tânăr care provine dintr-o familie modestă, inteligent, foarte serios și cu multe aspirații pentru viitor.

Nici acesta nu este un film romantic lacrimogen, iubirea celor doi făcându-l doar mult mai real și mai atraciv. Subiectul este unul extrem de actual, chiar dacă anul 2001 este cel în care a fost lansat publicului.

Mie mi-a plăcut foarte mult, fiind unul dintre filmele pe care le-am revăzut de foarte multe ori de-a lungul timpului. Îl găsesc și acum la fel de frumos, original și nebunesc. În plus, nu știu dacă am văzut-o pe Kirsten Dunst într-un rol mai bun. 

4. Camp X-Ray 

Kristen Stewart nu este una dintre preferatele mele, dar filmul acesta mi-a ajuns direct în suflet. 

Ali Amir este un tunisian care locuiește în Germania. În urma atacurilor din 11 septembrie 2001 el este răpit și închis la Guantanamo Bay din Cuba fiind suspectat de acte de terorism. 

Guantanamo Bay a fost la început un centru de detenție temporar, care trebuia să se ocupe cu reeducarea suspecților de acte de terorism, transformându-se ulterior într-o închisoare permanentă care îi adună între pereții săi pe cei care au legătură sau ar părea că sunt implicați în terorism. Mulți aseamănă Guantanamo Bay cu un lagăr de exterminare, aici experimentându-se tehnici extrem de severe de interogatoriu, prizonierii presupunându-se a fi supuși unor acte degradante și de mare cruzime. Sinuciderea este o practică des întâlnită aici, cei mai mulți dintre închiși cedând psihic condițiilor în care sunt forțați să trăiască.

Amy Cole este un soldat al Armatei SUA care ajunge la Guantanamo Bay, fiind însărcinată cu supravegherea deținuților. Ea trebuia să respecte reguli stricte, fiindu-i interzis să converseze cu deținuții sau să intre în contact cu ei, iar principala sa îndatorire este să aibă grijă să evite orice încercare de sinucidere care s-ar putea petrece în timpul turei ei.

Amy va încălca regulile de procedură pentru a preveni moartea lui Ali, față de care dezvoltă o simpatie ceva mai specială. Mai mult decât atât, la un moment dat îi va spune și numele ei, acest lucru fiindu-i interzis cu desăvârșire prin regulament. Convinsă de nevinovăția deținutului și oripilată de tacticile folosite în Camp Delta, ea decide să își ceară transferul în altă parte.

Filmul este unul de excepție prin povestea tragică pe care o are la bază. La un moment dat, în anumite conjuncturi, indiferent de diferențele care ne despart, toți – ca oameni – suntem uniți prin aceeași suferință: de a ne fi unii altora martori la dramele pe care le ascundem în interior. 

5. La piel que habito

Pffu… un film superb! Doar vorbim despre Pedro Almodovar!

În rolul principal îl avem pe Antonio Banderas care îl interpretează pe Robert Ledgard, un chirurg estetician de excepție.

La o petrecere, fiica sa adolescentă este violată de un tânăr, traumă în urma căreia aceasta decide să își ia viața în același mod în care a făcut-o și mama ei. Suferind cumplit în urma acestei tragedii, doctorul caută răzbunare pentru a-și unge rănile. Decide să-l răpească pe cel care i-a distrus copilul și să-l schimbe total, cu ajutorul chirurgiei plastice. Cu această ocazie, el va testa și invenția unei pieli sintetice care se presupune că rezistă oricărui factor extern.

Reușind ce și-a propus, Robert dezvoltă o obsesie pentru noua sa creație, ajungând să se îndrăgostească de femeia care este rezultatul răzbunării și experimentului său.

Cum este de așteptat, sfârșitul este unul tragic, filmul fiind unul foarte complex și extrem de fin realizat. Banderas face toți banii în acest rol, fiindu-i la fel de potrivit ca o mănușă.

Dacă sperie titlul, există și o variantă în limba engleză: The skin I live in. Deși cea originală este o iubire melodioasă!

6. My girl

My girl este din 1991, iar eu eram foaaaarte mică atunci când l-am văzut pentru prima dată. De-a lungul anilor am așteptat să îl revăd, dar l-am redescoperit în urmă doar cu câțiva pentru că nu aveam idee cum se numește.

Cred că este primul film de care m-am îndrăgostit în viața mea și fiind vorba despre povestea a doi copii a căror vârstă o aveam și eu, am suferit foarte mult când am văzut finalul. De fapt, sufăr și azi.

My girl este ceva deosebit. Un film cu doi copii minunați care cresc împreună împărțind aventuri și descoperindu-se reciproc. Prietenia și sentimentele pure care îi leagă sunt ceva ireal într-o lume falsă și rapidă, trauma din final rezultând dintr-o întâmplare banală, de necrezut.

Acest film are potențialul de a te face să realizezi cât de implicați sunt copiii în societate, în relațiile pe care le au cu cei din jur, cât de mult suferă sau iubesc, care le sunt fricile și care sunt lucrurile care îi fac cu adevărat fericiți.

Recomand My girl, filmul pentru toate vârstele, pentru copiii din noi și pentru amintirile pe care le avem cu toții din cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre!

7. My sister′s keeper

Cameron Diaz interpretează aici rolul unei mame a cărei fiică mai mare este bolnavă de leucemie. Fiica cea mai mică este cea care a fost concepută pentru a o ține în viață pe cea bolnavă, fiindu-i donator de măduvă în repetate rânduri. Cea mică va căuta să dobândească legal emanciparea medicală, căutând un avocat care să o reprezinte împotriva familiei sale.

Kate Fitzgerald îl întâlnește la ședințele de citostatice pe Taylor, un tânăr bolnav la rândul lui. Cei doi trăiesc o scurtă și frumoasă poveste de dragoste, dar moartea rapidă a băiatului din cauza bolii o face pe Kate să își dorească un final al suferinței, pierzând orice dorință de a lupta zi de zi pentru un viitor mai îndepărtat.

Filmul acesta este ceva nemaipomenit și sper că faptul de a nu găsi destule cuvinte pentru a descrie cât este de frumos rămâne suficient pentru a convinge. Seamănă mult cu The fault in our stars – care m-a plăcut de asemenea foarte mult – dar aici vedem lupta cu viața a unui număr mai mare de personaje, alături de drama zilnică a fiecăruia de a se obișnui cu ideea pierderii unui cineva foarte drag.

8. Frost/Nixon

La capitolul istorie, pentru că trebuia să cuprind și unul din această categorie printre recomandări, am ales să scriu despre Frost/Nixon. Aici aflăm povestea adevărată a interviurilor de după Watergate dintre prezentatorul David Frost și fostul președinte american Richard Nixon.

Afacerea Watergate a fost un scandal politic de succes care a avut ca urmare demisionarea lui Richard Nixon din funcția de președinte al Americii. Întreaga poveste pornește de la spargerea unor birouri ale democraticilor din hotelul Watergate, în care se presupune că au fost instalate dispozitive de ascultare.

Datorită acestui scandal, legea electorală a fost schimbată, regulile privind finanțarea campaniilor electorale fiind regândită. De asemenea, acest scandal a acordat mass-mediei și jurnaliștilor un nou avânt, transformându-i și făcându-i parcă mult mai atenți și agresivi în ceea ce privește viețile și afacerile politicienilor.

Până astăzi, subiectul Afacerii Watergate este presărat cu enigme și stă la baza unor conspirații cunoscute în lumea întreagă. Oricum, filmul este un adevărat deliciu! David Frost a fost un jurnalist genial și interesant, Michael Sheen reușind să se ridice încă de la început la așteptările mele. 

9. Unbroken

Primul film regizat de Angelina Jolie este extraordinar atât prin povestea adevărată pe care o pune în scenă, cât și prin actorii care dau viață personajelor istorice la care se face referire. 

Louis Zamperini a fost luat ca prizonier de război în cel de Al Doilea Război Mondial. Fost atlet, acesta a participat la Olimpiada de la Berlin din 1936, urmând să concureze din nou în anul 1940 la Tokyo. Începutul războiului amână olimpiada iar acesta se înscrie pe listele armatei americane. În urma prăbușirii avionului în care se afla și după ce a petrecut 47 de zile în derivă pe ocean, a ajuns la malul Japoniei de unde a fost capturat, închis și torturat timp de doi ani. În cei doi ani în care a fost prizonier, Zamperini a fost anunțat oficial ca fiind mort de către Armata Statelor Unite, el fiind eliberat și întorcându-se în America abia în anul 1945, la finele războiului.

Atlet cunoscut și fost olimpic, acestea l-au ajutat să supraviețuiască în lagărele japoneze, fiind considerat un veritabil instrument de propagandă al celor din Tokyo.

Tăria de caracter și motivația cu care Louie depășește toate provocările în fața cărora l-a adus viața sunt uimitoare. Filmul este unul superb, minunat regizat, Jack O’Connell dând viață unei figuri importante din istorie în momentele sale de cotitură

Îmi plac cel mai mult dramele de război, mai ales cele care sunt legate de Primul și Al doilea Război Mondial. Acesta este unul care m-a ținut cu sufletul la gură și pe care l-am trăit secundă cu secundă. Unbroken: absolut de văzut!

10. The other woman

Ca să fie printre recomandări și o comedie, prima care mi-a venit în minte a fost The other woman – în care starul principal este Cameron Diaz, una dintre actrițele cele mai dragi mie.

Femeie de succes, Carly (Cameron Diaz), după ce află, printr-o conjunctură extrem de amuzantă că cel de care se îndrăgostise este căsătorit, ajunge să se împrietenească tocmai cu soția celui care o dezamăgise. Împreună, cele două descoperă că nemernicul mai avea o amantă, mult mai tânără și foarte frumoasă. Culmea este că în final, toate cele trei vor forma un trio magnific al prieteniei, încercând împreună să dea o lecție celui care le-a jucat pe degete.

Nu prea aleg comedii pentru că rar mi se întâmplă să mă uit la una și să mi se pară câte ceva amuzant, dar la asta am râs grozav de mult! Cameron Diaz este extrem de simpatică și de amuzantă, dând în același timp și un anume farmec acestui film. Mi-a plăcut mult și cu siguranță îl voi revedea la un moment dat. 

 

 

Cam atât deocamdată. Sper că descrierile mele sunt îndeajuns de bune pentru a convinge că filmele la care am făcut referire sunt ceva deosebit și neapărat de văzut. Până la cele de vizionat în perioada sărbătorilor vă doresc un sfârșit de toamnă în care să descoperiți numai capodopere cinematografice!

Share if you dare!

……………….

Alexandra

 

 

 

 

 

 

6 opere care te fac să te apuci serios de citit

Pentru că a venit noiembrie și frigul ne face să căutăm mai mult căldura caselor noastre, pentru că încet-încet revine în trend cititul și pentru că cea mai bună parteneră a unui ceai de mentă este o carte interesantă, m-am gândit la 6 recomandări calde pentru zilele reci.

Toate cărțile despre care voi scrie sunt citite în urmă cu ceva timp, în vremea adolescenței, dar ele au rămas favoritele mele până astăzi. Sunt, mai bine spus, cele 6 la care sper să mă reîntorc la un moment dat, când curiozitatea de a devora noutăți va fi un pic mai ușor de stăpânit.

1. Mizerabilii – Victor Hugo

Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Nici nu-mi găsesc prea bine cuvintele pentru a însuma într-o propoziție ceea ce înseamnă romanul acesta pentru mine. Folosindu-mă doar de câteva, o să susțin că dacă până acum nu ai citit Mizerabilii, înseamnă că ai citit degeaba!

Întreaga poveste relatează, în principal, viața lui Jean Valjean – un biet ocnaș evadat, condamnat la 19 ani închisoare pentru că furase o pâine, obligat atât de circumstanțe, cât și de rușinea pe care o avea față de fapta sa, să ascundă tuturor identitatea și trecutul. În prima parte, Jean Valjean cunoaște mila episcopului Bienvenu, care îi schimbă complet și definitiv percepția despre viață. Luându-și numele de Madeleine, ocnașul ajunge treptat binefăcătorul întregii comunități, fiind la un moment dat numit primar al orașului, după multe refuzuri și insistențe. Tot în această parte, eroul o întâlnește și o adoptă pe Cosette, impresionat de povestea de viață a fetiței care trăia alături de mama ei, Fantine. Destinul îl aduce de fiecare dată pe Jean Valjean față în față cu comisarul Javert, al cărui scop precis este acela de a-l captura și de a-l închide din nou.

În partea a doua îl cunoaștem pe Marius, care se îndrăgostește nebunește de frumoasa Cosette. Observând comportamentul ciudat al lui Marius, Jean Valjean încearcă să îl îndepărteze de fata lui. După ce aproape că își pierduse speranța de a o mai vedea pe Ursula (așa credea că se numește Cosette), cei doi au prilejul să se vadă din nou. În aceste circumstanțe, Marius va salva viața tatălui Cosettei anunțând poliția, aproape fiind nevoit să aleagă între viața propriului său tată și cea a lui Jean Valjean. Hotărându-se să plece la Londra cu fiica sa pentru a scăpa de Marius, acesta din urmă hotărăște să plece în luptă pentru a muri, considerând că nu poate să mai trăiască fără cea pe care o iubea atât de mult.

Partea a treia reunește în spatele aceleiași baricade personaje ale căror tabere ar părea că se află la distanțe total opuse: Jean Valjean, Marius, Javert. În urma răscoalei, Jean Valjean salvează atât viața lui Javert, pe care îi revenise datoria să îl execute, cât și a lui Marius. Îngrijit de bunicul lui Javert, Marius își revine. Aflând de la fostul ocnaș detaliile din viața lui pe care acesta încercase atât de mult să le ascundă, de data aceasta Marius hotărăște să o îndepărteze pe Cosette de cel care o crescuse cu atâta dragoste. Ca prin minune, cumpărând niște secrete de la persoana care în partea întâi urmărise să îl asasineze pe Jean Valjean, Marius află cine i-a salvat viața la baricade și motivul pentru care tatăl Cosettei a fost condamnat la închisoare. Regretându-și decizia, în final, Marius și Cosette se întorc la căpătâiul eroului care acum este pe moarte. Acesta închide ochii în pace și liniște sufletească, având în jurul său oamenii și lucrurile la care ținea cel mai mult din lume: Marius, Cosette, sfeșnicele episcopului Bienvenu, care îi schimbase atât de mult viața, hăinuțele fiicei sale dragi de când era copil – toate adunate într-un cufărul pe care l-a purtat cu el oriunde a fugit să se ascundă.

Impresionantă până la ultima pagină, Mizerabilii este, cu siguranță, opera care te face să îți dorești să descoperi un Jean Valjean în fiecare zi, în toți oamenii cu care vei fi nevoit să interacționezi. Sau măcar unul singur în toată viața ta: un Jean Valjean al tău.

2.Idiotul – Feodor Dostoievski

Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.

Dostoievski sau Tolstoi. Nu pot să aleg între cei doi. Operele lor sunt adevărate comori chiar și astăzi, fiind încă foarte căutate și apreciate, capodopere ale lumii întregi de la începuturile acesteia și până la final. 

Idiotul lui Dostoievski este prințul Mîșkin, numit astfel datorită epilepsiei de care suferea, boală numită idioțenie în acele vremuri. Prințul Mîșkin era considerat un ciudat datorită faptului că era  întodeauna sincer, fiind și un om foarte bun într-o lume plină de răutate și prefăcătorie. Calitățile extraordinare cu care era înzestrat erau considerate defecte de către celelalte personaje, acestea ironizându-l în mod repetat și strident.

În momentele sale de criză epileptică, acesta trăiește experiențe uimitoare, care au o profunzime sentimentală desăvârșită. Acestea sunt trăirile care îl caracterizează, suferința fizică transpunându-l parcă într-un alt univers, deasupra tuturor.

Finalul tragic al romanului coincide cu situația în care ajunge sincerul și bunul Mîșkin, internat din nou în sanatoriul din Elveția, nemaiavând nicio șansă de a se recupera. Ultima traumă pe care o trăiește este aceea de a-și vedea viitoarea soție ucisă de mâna prietenului său, durerea pe care această scenă o provoacă aruncându-l într-o prăpastie psihică din care nu va mai avea nicio posibilitate să scape.

Mi-a plăcut mult prințul Mîșkin, fiind și astăzi unul dintre personajele de care îmi aduc prima dată aminte când mă gândesc la cărțile citite. Inteligent, fin, educat și sincer, acesta întruchipează un ideal masculin al lumii pline de urât din jurul său, detașându-se simțitor de pământesc prin iubirea pe care este capabil să o simtă și în funcție de care își gestionează atent toate principiile.

3. Anna Karenina

El a coborât treptele, încercând să nu se mai uite la ea, ca şi cum ea ar fi fost soarele, dar a zărit-o totuşi, asemeni soarelui, fără măcar să o privească.

Anna Karenina este femeia care, în ciuda piedicilor și regulilor societății în care trăia, decide să înfrunte orice obstacol pentru a-și trăi povestea de dragoste alături de un conte mai tânăr ca vârstă, dar de-a dreptul fermecător: Vronski.

Fericirea pe care o simte alături de bărbatul pentru care își sacrifică propriul copil, plecând din casa soțului alături de care se simțea neîmplinită, este dublată de drama pe care o va trăi zi de zi învinovățindu-se pentru acest curaj. Treptat, ochiul critic al celor din jur îi umbresc zilele fericite, transformând-o într-o persoană geloasă, posesivă și neîncrezătoare. Încă de la început, asupra relației sale atârnă greu probabilitatea unui final tragic. 

Povestea controversată dintre Anna și Vronski se desfășoară în paralel cu relația perfectă dintre Kitty și Lenin, care la rândul său fusese îndrăgostită de conte.

La baza acestuia stă o întâmplare adevărată pe care Lev Tolstoi a cunoscut-o, aceasta petrecându-se chiar în ograda aflată în vecinătatea sa: amanta unui nobil cunoscut s-a sinucit aruncându-se în fața trenului datorită respingeri pe care a cunoscut-o din partea bărbatului iubit.

După mine, nu există un cunoscător mai bun al firii umane, al calităților și defectelor sociale decât Tolstoi. În Anna Karenina strânge în același loc iubirea, ura, deznădejdea, fericirea, renunțarea, corupția, răutatea și bunătatea, analizându-le atât separat, cât și corelându-le, prin toate personajele sale. Sfârșitul tragic al Annei, care pentru puțină iubire are curajul și nebunia de a renunța la tot, este și astăzi la fel de controversat și de actual, regăsindu-se în nenumărate întâmplări la care suntem martori zi de zi.

Anna și Vronski rămân cuplul meu preferat din literatură – „clasicii” – chiar dacă i-am cunoscut în liceu, întruchipând un minunat buchet de contraste al căror complexitate nu vor cunoaște, poate niciodată, un egal.

4. Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o.

Chiar dacă este pură ficțiune povestea, întreaga imagine a perioadei comuniste în care aceasta a fost scrisă corespunde realității datorită inspirației care-i constituie fundamentul.

Cel mai iubit dintre pământeni este cea mai iubită carte din rândul romanelor românești pe care am citit-o până acum.

Femeile din viața lui Victor Petrini, un intelectual al anilor 50 cu un viitor promițător și întregul proces psihologic prin care acesta trece așteptându-și condamnarea, sunt fascinante și deosebite prin simplitatea complexă pe care o afișează. Dincolo de cuvinte și de tendința de a filozofa, Victor Petrini este un om neîncezător și suferind, adresându-se pe tot parcursul celor peste 1000 de pagini și unui alt judecător decât cel de pe pământ, divinului, încercând să găsească sensul tuturor lucrurilor care i s-au întâmplat invocând spiritualitatea.

Ajuns fără să vrea un criminal, acesta este în mod ironic „cel mai iubit dintre pământeni”, sfârșind singur, părăsit de soția pe care o iubise nespus și lipsit de dragostea și atașamentul fizic pe care micuța lui i le-ar fi putut oferi zi de zi. Totuși, în momentul în care cea mică îi spune că îl iubește, fericirea și însemnătatea titlului îi sunt simțite până în adâncul sufletului, făcându-l să tresară de bucurie.

Sunt convinsă că Marin Preda este un altul în această operă decât în toate celelalte pe care le-a scris. În Cel mai iubit dintre pământeni este mult mai atent, mai fin și mai darnic în detalii, reușind să creeze o adevărată piesă de artă prin scrierea lui. Nu am reușit să citesc Moromeții, nu m-a convins deloc, la fel cum nu am reușit să citesc mai mult decât primele pagini din Viața ca o pradă. Cu ultimul său roman,  a fost o experiență total opusă.

Moartea violentă a lui Marin Preda este considerată și astăzi o urmare a publicării acestei opere, fiind considerată o critică fățișă la adresa comunismului. Cărțile interzise astăzi sau care au fost interzise la un moment dat, sunt cenzurate pentru că supără într-un anume fel o anumită pătură socială. Cum ai putea să nu citești asemenea cărți, știind că la un moment dat s-a încercat ștergerea lor de pe fața pământului?

5. Volumele de poezii ale lui Ion Minulescu

Pentru că îmi plac enorm poeziile, era de neconceput să nu amintesc de Ion Minulescu și minunatele sale volume de poezii. Ați citit vreodată A IX-a poruncă? Sau Quiproquo? Celei care pleacă? Celei care minte? Acuarelă? În cinstea celei care a plecat?

Simbolismul este curentul literar care îmi place puțin mai mult decât avangardismul, care este preferatul meu fără nicio discuție. Ion Minulescu este poetul român pe care l-am citit în repetate rânduri de cele mai multe ori. Poeziile care îmi lipsesc și de care mi se face dor cel mai des îi aparțin.

Chiar dacă par triști mereu, simboliștii au ceva special, ceva care atrage și cucerește din prima clipă. Minulescu, Bacovia, Macedonski… cum ai putea să nu le acorzi măcar un pic din timpul tău? Mereu alergăm după timp și el pare de două ori mai rapid decât noi. Printre cuvintele versurilor, măcar pentru câteva minute, pare că stă în loc, fiind amorțit și el de farmecul poeziei.

6. Iona – Marin Sorescu

Ultimul despre care o să vorbesc este Marin Sorescu, dar nu pentru că nu ar merita să îi acord prima poziție, ci pentru că vorbim despre o piesă de teatru, operele dramatice fiind mai puțin căutate de către cititori.

Singurul personaj al operei este pescarul Iona. Datorită acestui fapt, el este atât persoana care întreabă, cât și cea care răspunde. Iona suntem fiecare dintre noi, zi de zi, indiferent de anul în care ne-am născut sau cel în care vom fi murit. Suntem niște Iona în întuneric, căutând zi de zi lumina și ieșirea din burta imensă a peștelui de care am fost înghițiți.

Iona este un pescar simplu ale cărui ape dragi au fost cele care i-au crescut monstrul al cărui prizonier a ajuns, fiind nevoit să găsească o cale de scăpare. Ca să-i cunoașteți farmecul, amintesc un singur pasaj din tragedie:

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

 

Pe mine m-a cucerit prin limbaj, prin sentimentul că stai în fața unui bătrân care îți povestește pe bancă, în fața casei lui, întâmplări din trecut, judecându-le în același timp și trecându-le prin filtrul anilor de experiență.

Iona este o tragedie, o piesă de teatru tristă, dar care mi-a umplut inima de bucurie atât văzând-o jucată cât și citind-o. O recomand cu cel mai mare drag și abia aștept să o revăd sau recitesc.

În final, spor la citit, nu? Și bineînțeles: share if you dare!

………………..

Ale

Un apartament la Paris – o nouă iubire

În 2010, la Paris, a fost descoperit un nou portret semnat Giovanni Boldini, adăugându-se în colecția portretelor celebre aparținând La Belle Epoque o altă doamnă extrem de frumoasă: Marthe de Florian.

Giuseppe Verdi, Robert de Montesquiou, Lina Cavalieri, Marthe Bibesco sunt doar câțiva dintre cei ale căror figuri au fost puse pe pânză de Giovanni Boldini. Operele sale sunt admirate și astăzi de oameni din lumea întreagă.

Un amănunt care l-a făcut aproape la fel de celebru cum l-au făcut și portretele este decizia de a se căsători la vârsta de 86 de ani. Cu siguranță ați auzit de celebra sa replică din ziua nunții: „Nu este vina mea că sunt atât de bătrân, este ceva ce mi s-a întâmplat dintr-o dată!”. 

Vorbim despre un apartament care a fost închis timp de șapte decenii și redeschis pentru a fi valorificate, în cadrul unei licitații, toate obiectele care i-au aparținut demimondenei Marthe de Florian.

Cartea urmărește două fire narative aparținând unor lumi diferite: prima se bazează pe experiența trăită de April Vogt, expertă în mobilă europeană, la descoperirea comorilor din apartamentul despre care vorbim; al doilea fir urmărește viața lui Marthe, bazată pe jurnalele sale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

În mare parte, povestea lui Marthe este legată de viața și aventura acesteia cu pictorul Giovanni Boldini, de care era îndrăgostită, dar și de cea trăită alături de dandy-ul Robert de Montesquiou. Crescută de maici, aceasta fuge în Paris pentru a cunoaște succesul și pentru a gusta din viața plină de belșug a celor care locuiau acolo. Își începe cariera la Folies, unde îl cunoaște pe primul său întreținător: Pierre.

Fiind atât de frumoasă, această calitate îi este principalul aliat în a-și câștiga extrem de ușor faima și bogăția. Cu toate acestea, va rămâne până la final nefericită, neavând parte așa cum și-ar fi dorit de dragostea și atenția pictorului Boldini, care îi câștigase inima.

Paris, 10 februarie, 1919: E o vreme rece și umedă. Nu mi-am îngăduit astăzi să cumpăr cărbune pentru foc, să încălzesc apartamentul ăsta plin cu lucrurile mele. Fac cârcei la mână când mâzgălesc cuvintele acestea. Mi-e frică să nu mi se lipească degetele de stilou. Orașul e mort. Copacii, animalele, până și războiul, care părea atât de promițător, s-a terminat. Încă mai sunt transportate acasă mii de trupuri, familiile speră să-i mai vadă măcar o dată pe cei dragi, chiar dacă tot ce primesc e doar un cadavru. Oare ce s-a întâmplat cu Parisul pe care îl iubeam cândva? Cel plin de aurării și de catifele? Câtă vreme Parisul e mort, și sufletul i-a pierit. Așa e și inima mea, fiica mea, Beatrice. Și ea e moartă. E ori ironic, ori potrivit, ori complet necinstit ca o fată care s-a luptat să intre în lume încă de la naștere să piară în același fel. A curs sânge, atât de mult sânge, și până la urmă n-au salvat-o (…)”. 

În jurnalele sale vorbește deseori despre Jeanne, nepoata lui Victor Hugo, pe care o consideră vinovată pentru soarta sa de a rămâne orfană. Tatăl său, Victor Hugo, ar fi avut o relație sinceră cu mama sa pe care chiar o iubise, dar pe care datorită morții soției sale și a celorlalte împrejurări, nu a putut-o păstra aproape. Jeanne este rivala lui Marthe în societatea pariziană, între cele două existând un conflict tăcut pentru toată viața.

Marthe de Florian este o femeie interesantă, puternică și descurcăreață. Este „dama cu camelii” a pictorului Boldini, femeia care sfârșește tragic datorită sacrificiilor făcute pentru a se menține frumoasă. Este o doamnă controversată care într-adevăr a existat și și-a lăsat amprenta asupra secolului ei. Mi-a plăcut mult modul său de a scrie deschis și fără ocolișuri tot ceea ce gândește în jurnalele pe care le ținea, în acea perioadă fiind catalogat ca total lipsit de bun-simț să vorbești despre legăturile pe care o doamnă le-ar fi avut cu un domn, indiferent de nivelul la care acestea ar fi rămas.

April Vogt, personaj perfect construit și fermecătorul avocat din Paris – Luc, sunt cei care trăiesc o idilă drăguță datorită apartamentului deschis după șapte decenii. Luc este reprezentantul moștenitoarei averii lui Marthe și bărbatul cu care April își va petrece marea parte a timpului ei în Paris.

Recent înșelată de soț și confuză în ceea ce privește viitorul căsniciei sale, aceasta se lasă dusă de val în decorul magic al orașului, impunându-și să trăiască la maximum fiecare clipă.

Cartea se încheie cu o licitație de succes dedicată lui Marthe de Florian, în care portretul său se va vinde cu o sumă mult peste cea așteptată de casa care a organizat-o. April îi mai dă o șansă soțului său dar se pare că destinul urmează să o readucă în orașul iubirii, în Parisul lui Luc.

Historical Novel Society descrie cartea ca fiind o lectură încântătoare despre o istorie adevărată și femeia din spatele ei, iar The San Diego Union-Tribune confirmă că Parisul de ieri și de azi al lui Michelle Gable este o lume în care te cufunzi cu ușurință și cu plăcere. Atât cele două planuri paralele inteligent întrețesute, cât și redarea atmosferei și a farmecului orașului sunt atuurile acestui roman.

Nu am avut prea mult timp să citesc, cu toate că nu aș mai fi lăsat din mână cartea asta. Așa, timp de o săptămână m-am mutat și am trăit în Paris, în apartamentul lui Marthe.

Cred că Michelle Gable a reușit să pună pe hârtie ceva extraordinar: o bucățică de istorie. Datorită ei am cunoscut două persoane reale, pe Marthe și pe Boldini, dar și personajele April și Luc care fac ca toată căutarea de comori să te țină cu sufletul la gură până la ultima filă.

Recomand Un apartament la Paris cu cel mai mare drag mai ales celor care doresc să cunoască și omul din spatele portretelor celebre expuse în muzee sau păstrate cu sfințenie în colecții private. Descoperim aici artistul Boldini în încercarea sa de a fi om și de a trăi viața dincolo de pânzele din atelier.

Romanul l-am cumpărat din librăria Humanitas acum câteva săptămâni și a costat 40 și un pic de lei. Face parte din colecția Raftul Denisei. O puteți găsi pe elefant.ro la 32 de lei alături de o ofertă foarte faină valabilă azi, 16 octombrie: la trei cărți cumpărate, pe a patra o primești gratuit. Este în stoc și pe libris.ro, tot la același preț, unde beneficiați de transport gratuit. Cartea asta merită din plin să umple o parte din bibliotecă!

Urmează părerea mea despre Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand, pe care am terminat-o de citit imediat după aceasta. Momentan citesc Minciuni pe canapea de Irvin D. Yalom.

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file! Dare to share!

……………………….

Ale

 

 

Tu cât de „Soția tăcută” ești?

Fila întoarsă nu e complet albă: nu mai poți pretinde să fii persoana care erai înainte; inocența ta nu mai există, pentru a fi recuperată. Experiența pe care ai trăit-o poate fi nedorită, poate să nu fie altceva decât vătămare și irosire, dar experiența aceea are substanță, e concretă, dictatorială, trăiește în trecutul tău și îți afectează prezentul, orice ai încerca tu să faci în privința ei. Borcanul acela de murături pe care l-ai aruncat cu ani în urmă a ajuns poate la groapa de gunoi, dar încă există acolo, undeva. Poate că s-a spart, poate că e mci fărâme, însă nu a dispărut. Poate că l-ai uitat, dar uitarea nu e decât o obișnuință. 

În această analogie, groapa de gunoi este inconștientul. Nu inconștientul colectiv, ci inconștientul personal – inconștientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiecare articol e inscripționat cu numele tău și ștampilat cu numărul tău, inconștientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neașteptate (…). În conformitate cu Jung, tot ce rezidă în inconștient își caută o exprimare exterioară; o situație interioară care nu este conștientizată se va manifesta prin evenimente externe, sub chipul destinului. Filozoful grec Heraclit a lansat o idee similară când a spus că, în plan uman, caracterul este destinul. 

Partea I: Ea și El. Doi oameni de vârstă medie, cu preocupări total diferite, necăsătoriți dar împreună de peste 20 de ani, aduși unul lângă celălalt de un accident de circulație. Au construit totul împreună, El fiind genul masculin autoeducat și autoconstruit, antreprenorul care a pornit de la nimic și a ajuns la a-și pune pe picioare o afacere destul de însemnată și la a-i oferi Ei liniștea unui cămin de la ferestrele căruia se deschidea o panoramă fascinantă spre peisajul dominat de lac și de cer, învăluit de lumina înserării într-o nuanță de albastru uniform. 

Totul pare perfect la suprafață, liniștea căminului și a relației acoperă orice neînțelegeri sau aventuri, dorințe sau pofte deja făcute. La fel erau lucrurile și în familia Ei, unde cel mai dificil lucru, după cum singură mărturisea, a fost prefăcătoria. De cele mai multe ori totul era grozav, dar chiar și atunci când nu era, el se ducea la muncă, ea pregătea masa, ne așezam și mâncam cu toții, ne întrebau pe noi, copiii, cum a fost la școală și în fiecare seară se culcau în același pat. Niciodată nu era nimic de spus. Toți ne prefăceam că nu se întâmplă nimc. 

Toate aceste realități ale familiei Ei s-au găsit folositoare în relația pe care o are cu El, un el care consideră că monogamia nu a fost făcută pentru bărbați și susținea că toți bărbații înșeală mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul. În menționatul „mai devreme sau mai târziu” se afla și el, de ceva vreme, în acest început de septembrie. Toamna care urmează, cu siguranță nu va ucide numai natura…

La 45 de ani, Ea este încă frumoasă, apreciată de toți bărbații din cercul lui de prieteni. Parcă anii au uitat să își lase amprenta asupra tenului său deschis la culoare. N-a vrut să-i facă un copil și nici să-l lege de ea prin căsătorie. În schimb, au adoptat un cățel – o fericire cu blană și lăbuțe – pe care l-au numit Freud. A terminat psihologia, este o femeie inteligentă și extrem de sigură pe ea. Are darul tăcerii, consumând orice trăire în interior, păstrând aparența unei femei fericite și împlinite, departe de a-și suspecta soțul de infidelitate.

Îndreptându-se spre 50 de ani, El descoperă senzualitatea unei alte „ea” care își va face loc cu forța în viața lui. Este studentă și senzuală, tânără și rebelă, având astfel tot ceea ce este nevoie pentru a aprinde călcâiele unui bărbat care a ajuns la vârsta mijlocie, are o soție și o stabilitate emoțională acasă. Această tânără, a cărei pofă de viață îl obosește dar în același timp îl și revigorează, îi va oferi un copil, copilul pe care El l-a așteptat de la Ea.

Faptul că hotăsăște să se mute de acasă, să se însoare cu cea care îl va transforma în tată – fiica celui mai bun prieten al său de aceeași vârstă, să o părăsească și să o evacueze pe Ea din căminul pentru care amândoi au luptat, îl aduce într-un punc culminant al vieții, într-un vârtej din care singur nu mai poate să iasă, apropiindu-se cu repeziciune de un deznodământ tragic la care singur a pus piatra de temelie.

Soția tăcută este Jodi iar El este Todd. Cealaltă „ea” este Natasha. Întregul triunghi sfârșește în propria singurătate, rămânând fără bază – care era, de altfel, punctul de susținere, cea mai importantă componentă a sa.

Heather Gudenkauf caracterizează „Soția tăcută” ca fiind un portret cutremurător al unei relații cu un sfârșit devastator. După Maclean’s, este un roman negru savuros, mai inteligent, mai profund și mai pătrunzător decât altele de același gen.

Cu un sfârșit previzibil și o acțiune atât de comună tuturor celorlalte cupluri care se confruntă cu problema infidelității, Soția tăcută nu aruncă printre file suspans sau acțiune. Orice mișcare poate fi ușor de anticipat. Este un roman savuros datorită lui Jodi, un personaj captivant și complex, un psiholog cu diplomă și o femeie extrem de inteligentă. În rest, prea ușor de citit, prea lipsit de acel „ceva special” care te face să nu mai lași cartea din mână. Asta spre deosebire de Fata din tren a Paulei Hawkins.

Este considerat thrillerul psihologic al anului. Este coerent și simplu. Îl recomand pentru o lectură rapidă… și pentru Jodi! Jodi chiar mi-a plăcut. Are și pasaje interesante, desprinse din realitate, pe care le-am savurat și notat. În rest, cu siguranță A.S.A Harrison are romane mult mai bune, pe care abia aștept să le descopăr.

Pe Jodi, Soția tăcută – de A.S.A Harrison, am găsit-o în librăria Humanitas și a costat 40 de lei acum o săptămână. Recent am plasat o comandă pe elefant.ro și am fost extrem de mulțumită de rapiditatea și starea în care au ajuns cărțile. Tocmai am verificat oferta lor și au o reducere de 38% la această carte, asta însemnând că acum a ajuns la un preț de 25 de lei. Eu zic că merită avută în vedere pentru o viitoare comandă, mai ales că transportul este gratuit.

Acum am început să citesc Un apartament la Paris de Michelle Gable. O găsiți în librăriile Humanitas sau pe elefant.ro la un preț foarte bun și transport gratuit. Părerea mea despre aceasta, în curând!

Până data viitoare, spor la savurat miros de lemn din cât mai multe file!

……………………..

Ale