Cum, unde și când să îți pupi iubitul

Dragi copii, adolescenți, tineri, oameni în toată regula… haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem că suntem o dronă de ultimă generație (înregistrată, bineînțeles), lansată deasupra orașului, care poate cuprinde de la o înălțime mică câțiva kilometri pătrați buni. Să ne imaginăm că toate cuplurile care există pe porțiunea asta și-ar exprima sentimentele la fel de disgrațios și de ostentativ, cu limbile și amigdalele pe afară. Cum ar arăta imaginea asta?

Deși titlul ăsta ar trebui să sublinieze faptul că articolul de mai jos ar putea veni să îți lămurească unele neînțelegeri, am vrut să te păcălesc, în ideea de a te face să citești tocmai ceea ce nu trebuie să faci cu iubi.

În primul rând, nu îl pupa în urechi sau pe gât prin mijloacele de transport în comun, cafenele, săli de biliard sau alte asemenea. Înțeleg nevoia de a-ți exprima sentimentele și dragostea, dar ai putea să te rezumi la buze. Și ar fi ideal dacă le-ai ține și lipite. Nu de alta, dar am făcut un calcul și mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre cuplurile pe care le-am văzut își expun și limbile când se sărută. Nu-i nimic mai nasol decât să te crezi Gerard Butler în P.S I Love You, când tu în realitate ești Bobby, în scena aia din Scary Movie cu Cindy… Mă refer la partea din anul 2000. 

Regula numărul doi, la fel de importantă ca prima: nu îl pupa exact în momentul în care ești în fața unei tejghele, fiind rândul tău să îți plătești produsele. Indiferent dacă te afli într-un magazin de haine sau la un ABC de cartier. Respectă-ți puțin dragostea, dacă nu respecți persoana din fața ta, care nicidecum nu este obligată să te privescă în acțiune. În plus, nu mi se pare deloc romantic să te săruți cu cineva nici la raionul de legume-fructe din Carrefour. De ce ai face asta? Dacă stau bine să mă gândesc, poate că nu aș vrea să am un răspuns. 

Încă una cu pupatul și trecem la ceva mult mai interesant. Dacă ai fost vreodată la KFC sau Mc și nu ai întâlnit un cuplu pupându-se constant în fața ta, te poți considera un om norocos pentru că nu ai lipici la asemenea faze. Mie îmi place să mănânc (mai ales nesănătos, din păcate). În situațiile de genul acesta, stau mereu să mă întreb ce ar trebui să se întâmple ca să prefer să mă pup cu cineva și să îmi las fillet bites-urile sau Chicken Clubhouse-ul să se răcească. Cât te sătulă ar trebui să fiu? Cât de îndopată cu KFC? Poate nu văd eu partea romantică din a te săruta (ca să nu folosesc expresia care descrie exact activitatea) cu mirosul ăla de mâncare și cu gălăgia aia pe fundal. Sper să nici nu o descopăr vreodată, deși aș vrea foarte mult să îmi explice cineva fenomenul.

Hai să vedem cum stăm și cu atinsul. Dacă ai un iubit sau o iubită care îți pune mâna pe fund în plină lume, cred că în loc să te simți foarte bine și foarte apreciat/ă, ar trebui să o/îl iei la o discuție serioasă. Poate sună conservator și ieșit din trend ce spun, dar ăsta nu-i un gest „drăguț”. Ba este chiar opusul. Prefer să nu dezvolt mai mult ca să nu îmi vărs chiar tot oful în ceea ce scriu astăzi și ca să mai am subecte de rezervă.

Mai penibil decât tot ce am scris până acum este să uiți complet de oamenii din jurul tău, care au ieșit să se relaxeze la o cafea bună și de faptul că toate cafenelele au colțare pe care să se stea în fund, în poziție verticală, nicidecum pe care să te întinzi ca să îți săruți pasional gagiul. Cred că părinții de adolescenți ar trebui să fie mult mai înțelegători cu relațile copiilor, așa am evita situațiile în care ei ar fi singurii care nu știu de pornirile nesntăpânite care le vin din interior, puse pe colțarul unui local în care tot ce vrei să vezi ca decor sunt oamenii faini care-și savurează cafeaua sau pereții decorați original.

Ideea ar fi următoarea: spunem că evoluăm zilnic, dar chiar dacă ar fi așa, eu nu cred că o facem nepărat în direcția bună. Să evoluezi nu înseamnă să împarți orice intimitate și orice problemă cu persoanele din jurul tău. Am ajuns în punctul în care dacă nu ne trăim dragostea împreună cu urmăritorii de pe Instagram, cu toți oamenii din jur sau cu prietenii de pe Facebook, parcă nu o trăim deloc. Astăzi poți să îți dai seama cât de des se face sex într-un cuplu după pozele cu picioarele goale din pat pe care le postează, cât de des ies în oraș, când merg la un film sau câte zile pe săptămână trag la sală. Din on-line poți să verifici dacă și-au sărbătorit ziua aniversară, dacă și-au făcut cadouri sau dacă și de câte ori au fost în vacanță atât în anul curent cât și în anii trecuți. Poți să îți dai seama de relația pe care o au cu părinții, cu prietenii, poți să faci o documentație completă despre evoluția lor dacă te interesează. Nu te împiedică nicio perdea.

Intimitatea și faptul că alegi să ții doar pentru tine cele mai frumoase lucruri din viața ta denotă că ești un om matur și sofisticat. Nici în on-line și nici în plină stradă, nu te apreciază nimeni mai mult pentru că îți exprimi afecțiunea față de persoana iubită. Chiar dacă pare greu de crezut, este mai mult dezgustător decât frumos. Probabil te crezi un seducător sau o pasională, dar în realitate stângăcia sau tehnica ta este aproape de penibil. Cei care au una foarte bună, preferă să nu o împartă și cu ceilalți. Și ce bine fac!

Relațiile pot să meargă bine și departe de sutele de ochi. Și chiar cred că este necesar ca doar iubi să știe că este într-o relație și să se compore corespunzător, fără să fie nevoie să dovedești tot la doi pași că limbile voastre se întâlnesc și se bucură de exclusivitate (aparent).

Mama mi-a zis mereu că toate lucrurile care se întâmplă între doi oameni, de la ținutul de mână începând, se fac cu perdea – ca să fie bine. Am rămas cu asta. Nu știu de ce mămicile de fete nu-și mai cresc mini-fashionistele în stilul ăsta al modei 1900 toamna.

Apropo, cred că ideile din anul 1900 toamna, în ceea ce privește expunerea, erau mult mai sănătoase decât ideile noastre de acum. Nu cred în vorba aia cu regulile făcute ca să fie încălcate când vine vorba de bun-simț și de intimitate. Și mai cred că ar fi mai bine ca lumea din jur să-și pună întrebări legate de relația ta și să nu găsească niciun răspuns, decât să aibă toate răspunsurile fără să pună nicio întrebare.

Deschis la minte nu înseamnă să fii un om care acceptă totul pentru că în asta se rezumă „deschiderea”. Deschis la minte este un om care acceptă diferențele, dar nu încurajează evoluția într-o direcție greșită, știind când valorile deja învechite primează în fața spiritului tânăr și revoluționar pe care îl regăsim în cotidian.

În final, pentru că mi s-a reproșat că dau în bărbați mai mult decât ar merita și mai mult decât ar trebui, vreau să pun salvarea situației pe umerii acestora. Văd că femeile sunt cele care își pierd mai repede și mai des capul datorită fluturașilor. În această poveste, bărbații trebuie să fie bărbați până la capăt și să pună punct tuturor situaților penibile care se pot întâmpla datorită femeilor care, de drag, nu pot să pună piciorul în prag sau să dea o palmă imaginară la momentul potrivit.

Până data viitoare, share if you dare!

P.S Deși am vorbit la general, tot ce am povestit aici se referă la situații particulare, tot mai des întâlnite, care atrag atenția fără să vrei. Sper doar că toată expunerea la modul ăsta a dragostei să nu se amplifice. Deja e prea mult. 

………………………

Ale

Luni vorbim despre SEX

Anume… sexul feminin!

Urmărind evoluția femeii de-a lungul istoriei, este ușor de observat că aceasta a ajuns de la statutul de simplu obiect în gospodărie și creatoare de urmași, la însăși stăpâna tuturor obiectelor. Exagerând un pic, bineînțeles, cu stăpâna absolută, de la a nu avea niciun cuvânt de spus, femeia a ajuns astăzi să conducă, să formeze, să călăuzească, să impună și să se impună, să mute munții din loc, să fie pretutindeni prezentă.

Sexul frumos face ca toată înșiruirea asta de cuvinte, pornită de la câteva exemple reale, să aibă sens. La final, concluzia este aceeași, fără nici măcar o singură urmă de discriminare cu privire la cei de sex masculin.

Seprembrie, anul curent, România. În general, la orice ghișeu, indiferent de instituția publică în care pui piciorul, ai de a face cu o femeie. Nu înțeleg de ce. Doamnele astea de la ghișeu au un mod specific de a te măsura cu privirea, de a te fixa într-un mod ciudat, deloc prietenos, făcându-te să te simți prost pentru îndrăzneala de a le fi deranjat în timpul serviciului care îți este, până la urmă, adresat. Dacă ești destul de curajos, de stăpân pe situație și reușești să treci de această etapă,  ferească cerul să te bâlbâi sau să vorbești prea încet în momentul în care îți expui problema! În ultima perioadă am acumulat ceva experiență în a sta la cozi și (credeți-mă pe cuvânt!) rarii domni, prezenți printre prea multele doamne, s-au comportat exemplar.

Vorbim despre instituții publice, populate zilnic de tot soiul de oameni: de la bătrâni la tineri, oameni care au diferite probleme de sănătate, oameni care nu vorbesc fluent sau nu înțeleg limba română, oameni care nu știu să scrie sau să citească. Adăugând la fluxul de persoane cu care ai de-a face zilnic un termen limită pentru depunerea unor situații, o problemă cu calculatorul sau cu dispozitivele care asigură ordinea la ghișee (cele care îți dau un bilet cu număr), dacă nu  ești o persoană calculată, stăpână pe situație și aptă să fie mereu drăguță, pe lângă faptul că îmi este greu să înțeleg cum ai ajuns să lucrezi într-o instituție publică în aceste condiții, îmi este imposibil să accept că încă ți-ai păstrat scaunul din spatele geamurilor pentru a putea să-ți verși zilnic nervii pe cel care, până la urmă, îți asigură ziua de mâine.

Mai am o problemă cu doamnele de la ghișeu: nu mă deranjează că manâncă pe fugă, nu am absolut nicio problemă să aștept câteva minute în plus până termină (sau măcar până termină din gură!). Înțeleg că uneori nu ai timp să stai nici măcar 10 minute. Ceea ce mă enervează este că, printre ele, încă există doamne care vin să te întrebe ce problemă ai cu gura plină. Nu vreau să duc mica mea prezentare la Codul bunelor maniere, mă rezum să mă îndrept către bun-simț. Doamnelor în cauză nu le-a fost explicat că ele sunt primele care reprezintă Statul tocmai pentru că în fața lor ajung majoritatea celor care au o problemă cu/în instituția respectivă. Respectul față de mine, cetățean, trebuie să vină din partea tuturor celor cărora mă adresez în mod oficial. Unde să mai pun că problema vorbitului cu gura plină am dezbătut-o în nenumărate rânduri începând de la grădiniță… O asemenea atitudine, altceva decât că nu dau doi bani pe omul cu care sunt obligate să poarte o conversație decentă și profesionistă mie nu-mi inspiră. Și asta, pe lângă lipsa totală de respect și bună-creștere.

De cele mai multe ori când semnalezi o astfel de problemă, indiferent de persoana căreia te adresezi, te trezești cu argumentul salariilor mici, stresului de la serviciu sau problemelor de familie.

Să vorbim despre salariile mici. Ok, am înțeles, nu este ușor să te descurci cu 800-1200 de lei pe lună (nu știu exact cât sunt salariile, dar vreau să cred că nu sunt mai mari pentru a le mai putea fi găsită o scuză). Lucrurile stau cu totul altfel. Problema că tu, doamnă nervoasă, ocupi scaunul din fața geamului pentru un astfel de venit, nu este a mea și nici a bătrânului cu o pensie înjumătățită care poate ți se adresează. Suntem rezultatul propriilor alegeri, nu? Știm cu toții cât este de greu să obții un post la stat. Este foarte ciudat cât e de simplu să îl și păstrezi! Pe lângă examenul pe care îl susții, care în toate cazurile este o aberație, treci de un interviu care ar trebui să analizeze cât se poate de obiectiv potrivirea unei persoane pe un anumit post. Metoda asta de ocupare a posturilor la stat este cât se poate de greșită și, se pare, nu avem destui ani de experiență pentru a realiza că schimbarea trebuie să se producă urgent. Înțeleg partea cu statutul profesiei pe care urmează să o ai, asta e ceva ce trebuie să cunoști extrem de bine, dar nu înțeleg de ce trebuie să îți încarci memoria cu legi care, dacă nu îți sunt disponibile în materialitatea lor, sunt oricum la un click distanță. Poate ar trebui să punem mai mult preț pe interviu, să-l combinăm cu o perioadă de probă, să vedem cine rezistă la stres cu zâmbetul pe buze pentru un venit atât de blamat și cine este capabil să și pună în practică ceva din teoria aia pe care a avut-o de memorat.

Eu pariez pe tineri cu tot! Dacă am avea tinerii potriviți măcar la ghișee, toți bătrâneii, analfabeții, bolnavii și toți ceilalți care trec pragul instituțiilor, le-ar părăsi cu zâmbetul pe buze, mult mai încrezători în tot ceea ce înseamnă stat, viitor sau România (teoria asta cu tinerii poate fi foarte ușor aplicată în toate domeniile). Tinerii ăștia începători ar asigura, în viitorul extrem de apropiat, acoperirea deficitului de persoanal cu experiență și cu viziunea modernă și practică care ne lipsește azi atât de mult!

Stresul de la serviciu? Să faci bani legal și curat, înseamnă stres. Să muncești, înseamnă stres. Dar dacă ești o persoană organizată, chiar dacă nu ai cum să elimini în totalitate acest factor, cu siguranță îi poți diminua efectele asupra psihicului. Și, din nou, un stres asumat nu este un stres impus! Știm și vedem cu toții cu ce se mănâncă relația cu publicul, nu cred că cineva se mai gândește că locul de muncă într-o instituție se rezumă doar la un outfit office sau la niște tocuri.

Dacă am nevoie de niște documente, sau am nevoie de informații, problemele tale de familie nu mă privesc. Da, pot să înțeleg că nu ai în fiecare zi cheful sau dispoziția să zâmbești 8 ore oricui îți stă în față. Nu toți avem o viață roz dincolo de muncă, dar asta nu îți dă dreptul să nu-mi răspunzi la salut sau să îmi vorbești pe un ton agresiv sau nepoliticos. Ce simplu ar fi dacă atât doamnele de la ghișeu, cât și cei care se află în fața lor ar uita pentru câteva minute problemele pe care le au și s-ar concentra exclusiv pe aceea care reprezintă motivul pentru care au ajuns acolo!

Și mai urât decât doamnele de la ghișeele instituțiilor publice se comportă secretarele din grădinițe și până la facultăți. Am ajuns aici datorită superficialității și relațiilor între care, ca oameni de bună-credință, trăim. Femeile astea (care, pe majoritatea nu le pot numi doamne – o doamnă are în primul rând respect, calm și clasă), par să nu înțeleagă niciodată care le este rolul și, cu atât mai puțin, care le este locul. Aceeași doamnă secretară pe care am felicitat-o pentru atitudinea pe care a afișat-o față de mine, mi-a spus că nu poate să fie drăguță cu toți studenții cu care are de a face, pentru că „unii nu înțeleg nimic din ce le spui, iar alții vin de prea multe ori cu aceeași problemă”. Ceea ce nici doamna respectivă și nici celelalte doamne, care activează pe un asemenea post, par să nu înțeleagă – este că nu sunt acolo pentru a-și îndeplini atribuțiile trecând totul prin filtrul propriilor emoții, sunt acolo pentru a acționa robotic, cu același bun-simț și cu aceeași politețe, indiferent de persoană sau situație.

Tot la doamnele astea secretare mă mai deranjează un lucru: nu cunosc nicio altă limbă în afară de română, în vreme ce altele care vorbesc foarte bine cel puțin una în plus și s-ar potrivi perfect în decor, nu au nicio șansă să ajungă pe o asemenea poziție. Nu am nicio problemă cu doamnele care lucrează de ani buni în același birou, unele poate de peste 10- 15. Să fim serioși, avem nevoie și de oameni cu experiență. Daaaar, într-un birou în care sunt două secretare, dintre care una tânără, mi se pare inacceptabil ca niciuna să nu te poată ajuta în situația în care instituția respectivă are de completat niște formulare venite din străinătate, în limba engleză. Când se scot posturile la concurs, pentru o secretară, chiar și în sectorul public, cunoașterea unei limbi de circulație internațională este de cele mai multe ori o condiție obligatorie.

Am tot vorbit la general pentru că nu are rost să ne ascundem după deget: în realitatea asta trăim. Excepțiile am de fiecare dată grijă să le complimentez. Într-adevăr, mi se pare un mare efort să fii drăguț cu fiecare persoană pe care trebuie să o ajuți, dar uneori ăsta nu e un drept, ci o obligație. Apreciez și le mulțumesc tuturor acelor doamne care lucrează în domeniul public și mai salvează, cumva, imaginea asta proastă, conturată de-a lungul timpului.

Cum lunea e o zi destul de ciudățică, săptămâna asta am început-o cu ce nu îmi place. Promit să mă revanșez față de doamnele pe care le-am amintit abia la sfârșit și sunt pe gustul meu cu o altă ocazie!

În final, ce soluții am avea? Cum am putea să schimbăm lucrurile care ne deranjează și ne privesc pe toți în aceeași măsură? 

Eu, personal, cred în generația mea și în cele care urmează. Cred în forța lor și în dorința de a da o față nouă României. Cred în oamenii care nu au trăit în perioada dinainte de ’89 și în viziunea lor actuală și modernă despre lumea în care ar trebui să trăim. Cred în aptitudinea lor de a compara în mod obiectiv trecutul cu prezentul, pentru a rezulta un viitor mai prosper și mai sigur. Cred că, netrăind ororile comunismului, au tăria de a aprecia adevăratele valori ale istoriei și de a nu repeta greșelile pe care le-au făcut multe generații până acum. Cred în spiritul lor de echipă, în seriozitatea, în puterea lor de a ridica din temelii o țară care după atâția ani este încă îngenuncheată în fața celor care nu vor să deschidă ușile ferecate, care par să nu mai dărâme zidul dintre NOI și ei. Cred că experiența o câștigăm mult mai repede. Cred să suntem mult mai competenți. Cred că avem speranță și cred că atunci când va veni vremea să fie alți „NOI” împotriva noastră, vom ști să îi creștem și să îi ridicăm, să le dăm încredere și mai ales… să le dăm o șansă! Pentru că de atâta au nevoie: de o șansă! Cred că momentul să investim în tineri este azi și acum. Cred că sunt cea mai prețioasă sursă pentru dezvoltare și cea mai puternică armă împotriva celor care au luat de-a gata totul, revendicând o țară în care au libertatea de a face tot ceea ce vor cu soarta noastră, profitând de sângele curs și de efortul unor oameni a căror cauză, reală sau doar imaginară, o calcă încă în picioare.

Eu cred în acești NOI de astăzi pentru că am crescut și m-am format printre ei. Sunt mulți tineri ale căror voci le auzim și a căror prezență o simțim mereu. Într-o mare măsură și ei sunt ceea ce avem nevoie, dar adevărata schimbare este în mâinile celor care încă așteaptă momentul să se facă auziți.

One day at a time, do what is right not what is easy! YOU are enough! Today, and everyday, I choose YOU! 

Share if you dare!

………………………….

Alexandra