Război în(tre) noi

A nu iubi viața este cea mai mare crimă. Și cine sunt responsabili de această crimă? 

Toți cei care n-au gustul aparențelor și separă lumea în esențe și fenomene. Aceștia iubesc marea, dar nu-i iubesc valurile; 

Toți cei care nu trăiesc aparențele ca esențe absolute. Acestora lumea le începe dincolo de o floare, de un zâmbet, de un sărut. 

Toți cei care în individuație nu văd o realitate autonomă, ci ondulațiile unei substanțe inaccesibile. Aceștia nu iubesc viața, fiindcă moartea unei ființe nu este o pierdere în ființă. 

Cine nu iubește viața deschide sub el un gol pe care nu-l poate umple cu nimic. Că viața n-ar fi demnă de a fi iubită? Dar iubirea ce o păstrăm vieții este cu atât mai sublimă cu cât noi nu putem ști dacă viața este demnă sau nu de a fi iubită. Orb să fii în lume: nu se poate să nu îi tragi cu ochiul vieții. – Ce păcat că viața nu este un înger, ca s-o ador, sau un monstru ca s-o urăsc! 

Emil Cioran, Cartea amăgirilor – 1936

Într-o lume în care tehnologia evoluează mult mai repede decât suntem noi pregătiți să-i acceptăm ultimele inovații, nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu mai poate fi împărțit sau catalogat în a fi alb sau negru.

Ne învârtim, respirăm, iubim și încercăm să supraviețuim într-o lume cu nuanțe de gri. Avem ca ajutor doar lumina și umbrele, care uneori conturează o nuanță mai deschisă sau mai închisă.

Trăim într-o lume fără limite din prea multe puncte de vedere și cunoaștem tot mai mult evoluția lucrurilor care în loc să construiască poduri între noi, sapă văi cât mai adânci și cât mai puțin capabile de a susține o punte, fie ea cât de mică.

Ne-am câștigat cu greu libertatea de exprimare, egalitatea între sexe, dreptul de a ne alege singuri drumul în viață și, cu toate astea, încă nu le înțelegem valoarea și încă nu știm cum putem să le folosim mai mult ca scut și nu ca arme împotriva celorlalți. 

Azi, fiecare luptă să fie liber, să aibă succes, confort, iubire, siguranță – fără să privească în stânga sau în dreapta sa.

Egoismul este regula care te duce spre succes și singurul lucru care contează este că tu, ca individ, ai dreptul de a fi liber, de a spune exact ceea ce vrei și de a călca peste orice și oricine.

Cei mai mulți dintre noi, oameni cu care avem zilnic de a face se încadrează în una dintre următoarele categorii:

1.Cei care cred că „e dreptul meu să spun ce vreau și când vreau”. 

După mine, cei mai periculoși. Ei sunt oamenii care nu au simțul colectiv. Oamenii care spun orice, indiferent de cât de jignitor sau cât de dureros ar fi pentru cei din jur, sau pentru cei la care se referă.

Îmi place să cred că undeva, dincolo de stratul de războinic și de aprător al libertății de exprimare pe care îl ai, te poți gândi că pe lângă toate drepturile tale, ai obligația de a nu da în cei din jur în mod gratuit, de a nu judeca ceva ce nu cunoști pe propria piele și de a nu emite concluzii în funcție de ceea ce urăști sau iubești, respecți sau blamezi, pentru că nu există în lumea asta un cod identic de principii pe care să le respectăm cu toții.

În ultima perioadă mă deranjează extrem de mult taberele formate pentru a fi pro sau contra a ceea ce trebuie să însemne „familia”.

Mă deranjează multele voci care susțin că așa este normal, că așa este biblic, etic sau moral. Unde, în tot griul ăsta, te regăsești tu, ca să pui punctul pe i?

Pentru mine, familia este un grup de persoane în mijlocul căruia te simți apreciat, iubit, susținut. Un grup mai mare sau mai mic de persoane care te iubesc necondiționat, indiferent de orientarea ta sexuală, religia pe care o ai sau pe care vrei să o alegi mai târziu, alegerile bune sau rele pe care le-ai făcut. Familia ar trebui să fie buncărul în care să te refugiezi atunci când lumea te judecă, te răstignește sau caută să îți taie aripile.

Pentru prea mulți dintre noi familia înseamnă mama, tata, surori sau frați. Pentru alții, familia înseamnă un câine, un prieten, o mătușă. Pentru la fel de mulți, familia nu are o imagine sau o formă clară – nu înseamnă nimic.

Suntem prea ocupați, noi, cei care avem familii, să susținem familia primordială, căsătoriile dintre bărbați și femei, dar uităm să ne gândim la copiii abandonați de mamele care ar fi trebui să îi protejeze, de tații care ar fi trebuit să își asume responsabilitatea creșterii lor ca niște bărbați și-i lovim pe cei care le pot da o șansă la a cunoaște sentimentul de dragoste familială.

Sincer? Nu mă interesează ce se întâmplă în intimitatea dormitorului fiecărui cuplu, indiferent că este hetero sau gay, atâta timp cât individual, ca persoane, împart iubire și nu fac niciun rău nimănui.

Actul sexual este la fel de intim și pentru cei care sunt împotriva homosexualității. Nu văd unde este problema și de ce ne interesează atât de mult cu cine simt sau aleg să-și împartă alții patul.

Cel mai dureros din toată povestea asta este că, cu atâta ură, condamnăm sentimentele pe care suntem capabili să le avem ca oameni unii față de ceilalți și cu atâta egoism considerăm că unora dintre noi nu le poate fi permis să simtă ceea ce nouă ne este permis atât de ușor.

Cât va mai trebui să treacă până vom putea accepta că judecându-ne gratuit nu evoluăm deloc, ci ne întoarcem la preistorie?

Cine suntem ca să spunem că așa este normal și în celălalt fel este anormal? Fiecare dintre noi face în mod egal lucruri normale pentru el și anormale pentru alții. O să ajungem ziua în care vom fi catalogați ca anormali și izolați de oameni pentru că mâncăm supa de tăiței cu cașcaval sau cartofii prăjiți cu înghețată?

2.Cei care se cred buni și plini de compasiune, dar sunt doar de partea unei categorii de persoane

Oamenii ăștia sunt cei care spun că-i ok să te iubești așa cum ești, dar numesc femeile balene sau scobitori.

Oamenii ăștia sunt cei care consideră că-i înțeleg pe cei din jur și că înțeleg diferențele dintre noi, îi ajută pe toți cei de aceeași religie, dar nu ar ajuta niciodată pe cineva care are altă viziune despre divinitate.

Sunt oamenii care cred în iubire, dar sunt împotriva ei pentru că, uneori, așa scrie în Biblie.

Sunt cei care se cred dumnezei sau, cel puțin care consideră că Îl înțeleg pe Dumnezeu, dar uită că suntem prea mici și prea inapți pentru a măsura sau descoperi un adevăr atât de mare.

Lumea asta este plină de creștini care merg la biserică, dar când ies din ea, uită de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. 

Indiferent de religia ta sau de lipsa ei, nu ai nicio scuză când vine vorba de tot răul din jurul tău pe care îl treci cu vederea. Nu văd de ce te consideri un bun creștin când arăți cu degetul sau când te ferești să ajuți pentru că „și-a făcut-o cu mâna lui/ei” sau „nu merită”. Cam cine ești tu să decizi asta?

Cu cât înaintez în vârstă mi-am dat seama că apreciez mai mult oamenii rezrvați, oamenii care fac și tac, oamenii care nu vorbesc despre lucruri prea mari pe care le fac nesemnificative prin acțiunile lor.

Societatea asta rulează între două extreme și se pare că roțile nu sunt prea bine echilibrate, ajungându-se mereu să urce jumătate de pantă, iar mai apoi, în viteză, să revină în punctul din care a pornit atunci când abia ce se inventase motorul cu abur.

3.Oamenii care nu înțeleg rolul televizorului în manipularea maselor. 

Cei mai mulți dintre noi sunt genul de oameni care iau orice informație de bună, fără a fi filtrată sau verificată. Dacă la televizor cineva va spune că apa nu mai trebuie băută pentru că face rău organismului, automat se vor găsi oameni care vor considera că nu mai trebuie să bea deloc apă fără să se gândească la faptul că este vitală pentru organism.

Pe departe, cel mai mult mă enervează televizorul în prag de alegeri sau atunci când sunt dezbătute anumite probleme politice extrem de importante de niște incompetenți. Să fim serioși, mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc pe cineva care să nu considere că se pricepe la politică, fotbal sau religie.

Nu poți alege să susții pe cineva sau să te poziționezi într-o anumită parte a taberei doar pentru că, la un moment dat, un anume X sau un altul la fel de pasional cu privire la lucrurile importante pentru țară, face anumite afirmații.

Indiferent că vorbim despre politică, religie, oameni, istorie, orice… nu poți să-ți justifici afinitățile pe niște vorbe. Cât valorează niște vorbe nesusținute de fapte, evenimente, acțiuni? 

Astăzi, să fii informat nu mai este atât de greu, dar să fii bine informat este un lux pe care cei superficiali și naivi nu și-l vor putea permite niciodată. 

4.Cei care sunt convinși până la cer că au dreptate și nu pot accepta un contraargument sau o întreagă părere diametral opusă. 

Oamenii care mie îmi plac cel mai puțin dintre toate categoriile. Nu doar că nu sunt de acord că ai aceeași libertate de a-ți forma propria părere, dar te mai și obligă să o accepți și să o susții pe a lor.

Personal consider că cei mai limitați în gândire dintre oameni nu sunt cei ușor de manipulat, ci aceia care cred că există întotdeauna o singură variantă de adevăr. Tocmai am vorbit mai sus despre nuanțele de gri, de lumină și de umbră. Atunci când fotografiezi același obiect din mai multe unghiuri poți să observi că arată diferit, de ce nu ai putea accepta că eu văd ce se întâmplă în jurul meu din papucii mei? 

Chiar și persoanele care au trecut prin experiențe de viață similare se pot afla în tabere diferite cu privire la anumite lucruri. Ce ar fi atât de greu de aceptat?

5.Rasiștii. 

Aș putea să scriu mii de cuvinte despre ei, dar mă limitez doar la câteva.

Istoria ne-a dat atâtea șuturi și realitatea ne aruncă în față atâtea exemple încât nu pot să cred că cineva, în 2017, se mai consideră superior altuia pentru că face parte dintr-o anumită categorie de oameni. Există o singură rasă umană și toți suntem la fel, doar capacitatea de a asimila această informație fiind diferită de la persoană la persoană.

6.Cei care citesc, dar nu citesc printre rânduri. 

Cred că nici nu avem idee cât de multe pot ascunde zâmbetele și cât de puține ochii. De cele mai multe ori nu insistăm și ne mulțumim cu un „sunt bine”, pentru că asta este expresia care nu ne poate face să ne depășim zona de confort pentru a ne apropia sau a fi alături de ceilalți.

Depresia este, într-adevăr, boala secolului, dar parcă a devenit și o modă în a te justifica prin faptul că suferi o depresie.

Oamenii depresivi ascund, în general depresiile, nu ți le pun pe masă, pentru că sunt lucruri care le alimentează și despre care nu este ușor să vorbești cu nimeni.

Cei care plâng des, de față cu oricine, sunt persoanele care nu se tem să-și afișeze sentimentele, persoanele care trăiesc pe moment orice tristețe și orice bucurie. Există o mare diferență între a fi trist și a fi depresiv. Tristețea te macină, te doare, dar depresia te roade din interior înspre exterior. Despre ce te întristează poți să vorbeși, la fel cum poți s-o faci și despre ceea te doare, dar nu este la fel când există ceva mai presus de cele două undeva în mintea ta. 

Oamenii nu sunt ca o carte deschisă, deși nouă așa ne place să credem. Fiecare persoană este ca un seif al cărui cod de siguranță trebuie ghicit. Uneori avem toate indiciile în jurul nostru, dar suntem prea ocupați să analizăm logica alegerii cifrului decât combinația care ar putea să deschidă seiful.

 

 

Zilnic are loc un război în noi și zilnic pendulăm între ceea ce considerăm noi că este corect și ceea ce consideră astfel societatea. Ne temem să fim sinceri cu noi, să susținem adevărul în care credem, de frică să nu fim etichetați. Suntem, în cele mai multe zile ale vieții noastre, ca niște vite cu cip, hrănite și îngrijite numai pentru a servi scopului final: tăierea.

Calculăm aparențe, dar nu socotim esența, ne dorim prea mult, dar oferim mult prea puțin, trăim, îmbătrânim și ne trezim în punctul final al vieții noastre că nu am făcut nimic cu adevărat notabil pentru a fi meritat tot aerul și toată apa pe care a consumat-o organismul.

Este la fel de greu pentru fiecare „eu” să rămână vertebral și obiectiv într-o lume în care, în funcție de lumină, umbrele pot oferi o cu totul altă percepție la tot ceea ce ne înconjoară. Important este să învățăm să ne autoeducăm în a accepta cu mult mai mare ușurință că nu ceea ce ne aseamănă ne face mai frumoși, ci ceea ce ne diferențiază.

7ea3263b1eb0446632f39190074e4fca

Ne așteaptă zile tot mai grele, nu?

 

(Cartea amăgirilor a lui Emil Cioran este, cu siguranță, de citit și recitit în diferite perioade ale vieții. De fiecare dată, fiecare pagină te va face să te simți altfel față de cum te-ai simțit ultima dată când ai citit-o.)

Sursă imagine: Pinterest

………………………………………………………

Ale

 

 

Anunțuri

Ce am mai citit? 2.

Astăzi mi-am propus să vorbesc, în sfârșit, despre subiectul meu preferat: cititul. De ceva vreme am tot încercat să mă adun ca să pot să scriu despre cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă, dar nu am reușit.

Precizez de la început că nu vor fi opere clasice, dintre emblemele literaturii universale, asta pentru că trec din nou printr-o perioadă de „crimă – mister” în alegerea tuturor cărților pe care le cumpăr. Nu știu cât de accesibil și plăcut este acesta pentru cititori, în general. La mine ocupă fără nicio îndoială primul loc între preferințe.

Ordinea este întâmplătoare.

1.Reconstructing amelia, de Kimberly McCreight

Mi-am dorit enorm să citesc cartea asta mai ales pentru descrierea poveștii Ameliei de pe Goodreads.

Pe scurt, aparența este cea a unei sinucideri, însă mama sa – avocat de profesie, după ce reușește să se adune după moartea fiicei ei, încearcă să reconstruiască perioada imediat anterioară acestui eveniment, devenind în fiecare zi tot mai sigură că gestul de neînțeles al Ameliei a fost greșit interpretat.

Deși finalul este unul previzibil, cartea pune în discuție una dintre problemele grave cu care din ce în ce mai mulți adolescenți se confruntă. Nu o să spun care este aceasta, pentru că așa ați avea tot firul acestui „caz” pus pe tavă. Presărată cu citatele de pe Facebok ale Ameliei, fragmente din jurnalul pe care îl ținea și mesajele telefonice pe care le schimba, este foarte ușor de citit și destul de interesantă.

Pe mine nu m-a dat pe spate, însă. Dacă sunteți printre persoanele care nu reușesc să citească cazuri de crimă, sau descrieri ale locurilor unde aceasta s-a întâmplat, cartea asta poate să vă fie o opțiune pe listă. Relația mamă-fiică este una deosebită, iar trăirile acestora sunt extrem de reale și actuale.

Am primit-o, recunosc, dar este de pe okian.ro. O găsiți aici

2.The girl with all the gifts, de M.R. Carey.

Ăăă… cum să spun? O să recunosc din prima că nu sunt un fan a poveștilor SF, dar cartea asta am devorat-o și am citit-o pe nerăsuflate într-o singură zi.

Nu știu ce am găsit atât de interesant încât să mă țină atât de prinsă, probabil curiozitatea aia de a cunoaște finalul. Oricum, Melanie nu a fost doar o fetiță specială în carte, a devenit astfel și pentru mine.

Undeva în viitor, infectați cu un virus care îi transformă în zombi, oamenii care au rămas necontaminați au descoperit că acesta nu îi afectează total pe copii. În cazul acestora, efectele sunt doar pe jumătate, ei simțind numai nevoia de a se hrăni cu carne vie.

Atractivă și interesantă la această carte este drama fetiței Melanie care nu știe de ce trebuie să stea închisă într-o celulă izolată, de ce are zvâcniri animalice când simte mirosul profesoarei sale și de ce la un anumit interval de zile mai dispare câte unul dintre colegii săi de clasă, fără să mai revină vreodată la cursuri.

Melanie dă dovadă de tărie, ambiție și o capacitate deosebită de a înțelege tot ceea ce se întâmplă în jur, fiind, în final, cea datorită căreia se mai întrezărește o urmă de speranță pentru omenire.

O recomand cu drag! Tot de pe okian.ro o am – link-ul fiind aici.

Găsiți și filmul cu același nume pe care încă nu am reușit să îl vizionez, dar de a cărui existență am aflat de curând. Nu știu ce să zic. Sunt aproape sigură că nu se compară cu cartea chiar dacă vorbim despre SF. Imaginația depășește orice efecte speciale.

3.Trilogia Millennium, de Stieg Larsson.

Spre deosebire de cele de mai sus, referitor la care nu știu dacă există variantele traduse în limba română, pentru Trilogia Millennium aveți ambele variante.

The girl with the dragon tattoo (Bărbați care urăsc femeile), The girl who played with fire (Fata care s-a jucat cu focul) și The girl who kicked the hornets’ nest (Castelul dintre nori s-a sfarâmat) sunt, pe cuvânt de cititor în serie, cele mai captivante cărți de acest gen pe care le-am citit până acum, din această categorie.

Am mai scris un articol anul trecut despre filmul meu preferat: The girl with the dragon tattoo și despre Lisbeth Salander, personajul meu preferat din toate timpurile.

Îmi pare rău că sunt doar trei și că nu am de citit o serie întreagă de cărți groase despre întâmplările lui Lisbeth. Stieg Larsson este pentru mine un om genial, cu un creier matematic extrem de bine dezvoltat și antrenat în rezolvarea unor cazuri complexe de crimă care, destul de probabil, au avut anumite repere reale.

Lisbeth este o femeie extrem de inteligentă, iar jurnalistul Mikael Bloomkvist un investigator de excepție, aceștia fiind supuși la mai multe situații-limită pe care sunt nevoiți să le descurce împreună.

Nu pot să aleg una dintre cărți care mi-a plăcut mai mult. Pur și simplu am pentru toate aceeași prețuire, față de toate simt aceleași lucruri.

Ca idee, variantele în limba română sunt cam de două ori mai scumpe decât cele în limba engleză, dar uneori sunt la promoție. Eu le-am luat pe cele în engleză, tot de pe okian.ro.

Ar mai fi o continuare a poveștii lui Lisbeth Salander, o a patra carte scrisă de David Lagercrantz. A fost inclusă în seria Millennium. Nu am citit-o și nici nu știu dacă o voi face, autorii fiind diferiți. Nu este ușor să treci peste stilul lui Stieg Larsson pentru a găsi ușor aprecierea unui alt autor, care preia niște personaje și le scrie povestea în stilul propriu.

Ador Millennium. Asta așa, pentru final. Sper să citesc vreodată ceva mai captivant și mai interesant chiar dacă nu am prea mari așteptări. O recomand mereu, tuturor, pentru că indiferent de genul preferat, cărțile astea merită să fie citite și merită un loc în orice bibliotecă.

 

 

Acum citesc și nu mai termin tot ceva polițist. Cazul Linda… L.G.V. Persson. Probabil ați auzit de faimosul detectiv Evert Bäckström, cel mai enervant, ursuz și sarcastic personaj, dar dotat cu calități deosebite de investigator. Pățaniile lui pot fi văzute și în serialul Backstrom, care are un 7.4 pe imdb.

 

Până data viitoare, spor la citit!

………………………………..

Ale

 

 

 

Cum, unde și când să îți pupi iubitul

Dragi copii, adolescenți, tineri, oameni în toată regula… haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem că suntem o dronă de ultimă generație (înregistrată, bineînțeles), lansată deasupra orașului, care poate cuprinde de la o înălțime mică câțiva kilometri pătrați buni. Să ne imaginăm că toate cuplurile care există pe porțiunea asta și-ar exprima sentimentele la fel de disgrațios și de ostentativ, cu limbile și amigdalele pe afară. Cum ar arăta imaginea asta?

Deși titlul ăsta ar trebui să sublinieze faptul că articolul de mai jos ar putea veni să îți lămurească unele neînțelegeri, am vrut să te păcălesc, în ideea de a te face să citești tocmai ceea ce nu trebuie să faci cu iubi.

În primul rând, nu îl pupa în urechi sau pe gât prin mijloacele de transport în comun, cafenele, săli de biliard sau alte asemenea. Înțeleg nevoia de a-ți exprima sentimentele și dragostea, dar ai putea să te rezumi la buze. Și ar fi ideal dacă le-ai ține și lipite. Nu de alta, dar am făcut un calcul și mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre cuplurile pe care le-am văzut își expun și limbile când se sărută. Nu-i nimic mai nasol decât să te crezi Gerard Butler în P.S I Love You, când tu în realitate ești Bobby, în scena aia din Scary Movie cu Cindy… Mă refer la partea din anul 2000. 

Regula numărul doi, la fel de importantă ca prima: nu îl pupa exact în momentul în care ești în fața unei tejghele, fiind rândul tău să îți plătești produsele. Indiferent dacă te afli într-un magazin de haine sau la un ABC de cartier. Respectă-ți puțin dragostea, dacă nu respecți persoana din fața ta, care nicidecum nu este obligată să te privescă în acțiune. În plus, nu mi se pare deloc romantic să te săruți cu cineva nici la raionul de legume-fructe din Carrefour. De ce ai face asta? Dacă stau bine să mă gândesc, poate că nu aș vrea să am un răspuns. 

Încă una cu pupatul și trecem la ceva mult mai interesant. Dacă ai fost vreodată la KFC sau Mc și nu ai întâlnit un cuplu pupându-se constant în fața ta, te poți considera un om norocos pentru că nu ai lipici la asemenea faze. Mie îmi place să mănânc (mai ales nesănătos, din păcate). În situațiile de genul acesta, stau mereu să mă întreb ce ar trebui să se întâmple ca să prefer să mă pup cu cineva și să îmi las fillet bites-urile sau Chicken Clubhouse-ul să se răcească. Cât te sătulă ar trebui să fiu? Cât de îndopată cu KFC? Poate nu văd eu partea romantică din a te săruta (ca să nu folosesc expresia care descrie exact activitatea) cu mirosul ăla de mâncare și cu gălăgia aia pe fundal. Sper să nici nu o descopăr vreodată, deși aș vrea foarte mult să îmi explice cineva fenomenul.

Hai să vedem cum stăm și cu atinsul. Dacă ai un iubit sau o iubită care îți pune mâna pe fund în plină lume, cred că în loc să te simți foarte bine și foarte apreciat/ă, ar trebui să o/îl iei la o discuție serioasă. Poate sună conservator și ieșit din trend ce spun, dar ăsta nu-i un gest „drăguț”. Ba este chiar opusul. Prefer să nu dezvolt mai mult ca să nu îmi vărs chiar tot oful în ceea ce scriu astăzi și ca să mai am subecte de rezervă.

Mai penibil decât tot ce am scris până acum este să uiți complet de oamenii din jurul tău, care au ieșit să se relaxeze la o cafea bună și de faptul că toate cafenelele au colțare pe care să se stea în fund, în poziție verticală, nicidecum pe care să te întinzi ca să îți săruți pasional gagiul. Cred că părinții de adolescenți ar trebui să fie mult mai înțelegători cu relațile copiilor, așa am evita situațiile în care ei ar fi singurii care nu știu de pornirile nesntăpânite care le vin din interior, puse pe colțarul unui local în care tot ce vrei să vezi ca decor sunt oamenii faini care-și savurează cafeaua sau pereții decorați original.

Ideea ar fi următoarea: spunem că evoluăm zilnic, dar chiar dacă ar fi așa, eu nu cred că o facem nepărat în direcția bună. Să evoluezi nu înseamnă să împarți orice intimitate și orice problemă cu persoanele din jurul tău. Am ajuns în punctul în care dacă nu ne trăim dragostea împreună cu urmăritorii de pe Instagram, cu toți oamenii din jur sau cu prietenii de pe Facebook, parcă nu o trăim deloc. Astăzi poți să îți dai seama cât de des se face sex într-un cuplu după pozele cu picioarele goale din pat pe care le postează, cât de des ies în oraș, când merg la un film sau câte zile pe săptămână trag la sală. Din on-line poți să verifici dacă și-au sărbătorit ziua aniversară, dacă și-au făcut cadouri sau dacă și de câte ori au fost în vacanță atât în anul curent cât și în anii trecuți. Poți să îți dai seama de relația pe care o au cu părinții, cu prietenii, poți să faci o documentație completă despre evoluția lor dacă te interesează. Nu te împiedică nicio perdea.

Intimitatea și faptul că alegi să ții doar pentru tine cele mai frumoase lucruri din viața ta denotă că ești un om matur și sofisticat. Nici în on-line și nici în plină stradă, nu te apreciază nimeni mai mult pentru că îți exprimi afecțiunea față de persoana iubită. Chiar dacă pare greu de crezut, este mai mult dezgustător decât frumos. Probabil te crezi un seducător sau o pasională, dar în realitate stângăcia sau tehnica ta este aproape de penibil. Cei care au una foarte bună, preferă să nu o împartă și cu ceilalți. Și ce bine fac!

Relațiile pot să meargă bine și departe de sutele de ochi. Și chiar cred că este necesar ca doar iubi să știe că este într-o relație și să se compore corespunzător, fără să fie nevoie să dovedești tot la doi pași că limbile voastre se întâlnesc și se bucură de exclusivitate (aparent).

Mama mi-a zis mereu că toate lucrurile care se întâmplă între doi oameni, de la ținutul de mână începând, se fac cu perdea – ca să fie bine. Am rămas cu asta. Nu știu de ce mămicile de fete nu-și mai cresc mini-fashionistele în stilul ăsta al modei 1900 toamna.

Apropo, cred că ideile din anul 1900 toamna, în ceea ce privește expunerea, erau mult mai sănătoase decât ideile noastre de acum. Nu cred în vorba aia cu regulile făcute ca să fie încălcate când vine vorba de bun-simț și de intimitate. Și mai cred că ar fi mai bine ca lumea din jur să-și pună întrebări legate de relația ta și să nu găsească niciun răspuns, decât să aibă toate răspunsurile fără să pună nicio întrebare.

Deschis la minte nu înseamnă să fii un om care acceptă totul pentru că în asta se rezumă „deschiderea”. Deschis la minte este un om care acceptă diferențele, dar nu încurajează evoluția într-o direcție greșită, știind când valorile deja învechite primează în fața spiritului tânăr și revoluționar pe care îl regăsim în cotidian.

În final, pentru că mi s-a reproșat că dau în bărbați mai mult decât ar merita și mai mult decât ar trebui, vreau să pun salvarea situației pe umerii acestora. Văd că femeile sunt cele care își pierd mai repede și mai des capul datorită fluturașilor. În această poveste, bărbații trebuie să fie bărbați până la capăt și să pună punct tuturor situaților penibile care se pot întâmpla datorită femeilor care, de drag, nu pot să pună piciorul în prag sau să dea o palmă imaginară la momentul potrivit.

Până data viitoare, share if you dare!

P.S Deși am vorbit la general, tot ce am povestit aici se referă la situații particulare, tot mai des întâlnite, care atrag atenția fără să vrei. Sper doar că toată expunerea la modul ăsta a dragostei să nu se amplifice. Deja e prea mult. 

………………………

Ale